POETA GEORGETA MUSCĂ OANA din GALATI

Spre înălțimi

De-aș pulsa într-o cicoare pe tulpina dimineții,
Aș afla-n răcori astrale cum să-nchid ochii tristeții
Și, trecând arcușul umed peste strune de lumină,
Doar albastrul existenței ar surâde pe retină.

Aș abandona visarea, lăcrimările deșarte,
Amintirea dureroasă va fi-nchisă într-o carte;
Reîmprospătând nuanțe cu peneluri de zăpadă,
Ar vibra noi înțelesuri până-n ultima monadă.

N-or mi fi în preajmă gânduri și nici timpul n-o sta-n cale,
Pași de suflet răsuna-vor în stelare catedrale
Și-n mireasma libertății, cu blândețea din iertare,
Peste plânsul humei stinse s-o așterne doar uitare…

În uimirea regăsirii, prin altarele iubirii,
Aș cânta cu îngeri psalmii scriși pe tâmpla nemuririi.

Cântecul anilor

Trec prin parcu-n înflorire,
Unde-s miri semeți platanii,
Stau pe banca amintirii
Și ascult cum cântă anii.

Notele aleargă-n clape
Și se scriu dintr-o suflare,
Dar nu uită să-mi arate
Pașii mei prin calendare.

Melodii mai reci, mai calde,
Străbătute-s de candoare,
Partitura-nsângerată
O iubesc… chiar dacă doare…

Strâng la pieptul cald platanii
Și ascult cum cântă anii!

Legământ oniric

Când liniștea îmbracă noaptea
Care domnește peste sat,
De după deal apare luna,
Cu pas ușor și chip fardat.

Prin storu-ntredeschis pătrunde,
Brodând ninsori pe așternut;
Cu degete de raze albe
Îți mângâie obrazul mut.

Tresari ca floarea de lavandă
Îmbrățișată de zefiri,
Când roua visului te poartă
Prin legământul dintre miri.

Speranță

Cu liniștea privirilor albastre,
Bătrânul iscodește zilnic zarea,
Străină-i pare uneori speranța
De-ai auzi copilul drag chemarea.

Pe căi încărunțite-n așteptare,
Cu pași de dor îl poartă amintirea
Și-n zilele ce trec nenumărate,
Doar stâlpii porții înțeleg mâhnirea.

Privind spre drumu-nsingurat, șoptește:
„M-a auzit, sunt sigur c-o să vină!”
Cu mâini molatice închide poarta,
Surâde-amar, oftează și suspină…

Se sprijină-n bastonul vremii care
Îi soarbe din vigoare, îl înclină,
Îi scoate iarna clipelor în cale
Și tot mai des tânjește spre Lumină.

Prin ceasul gârbovit de anotimpuri,
Secunda se prelinge în tăcere,
În nopțile ce uită să mai plece,
Singurătatea-l arde prin viscere

Și-n orele de veghe, doar icoana
Îi îmblânzește-n preajmă cenușiul;
Cu palma obosită-și șterge lacrimi,
Sperând că își va revedea iar fiul.

Nu știi…

Întreabă munții și-ți vor spune,
Ca un ecou înzăpezit,
Că norul coborât pe frunte
E vulturul din somn trezit.

Un strigăt de răbdare-i stânca
Și de-i pricepi oftatul mut,
În dimineața insomniei
Simți nevăzutul din văzut.

Iar umbre din trecut de cheamă
Și visele-amânate dor,
Ca niște șoapte de iubire
Par stropii noului izvor.

De simți ades că nu-ți știi calea,
Nădejdile pe rând îți cad,
Întreabă apa-n șipotire
Cât a trudit spre al ei vad!

Întreabă munții și-ți vor spune
Că-n piscuri se ajunge greu,
Dar să rămâi pe veci acolo,
Nu știi… Nu știi cât e de greu!

Culoarea regăsirii

Citește-mă în taină, nu spune nimănui
Că-n vara neuitării, pe pragul unui vis,
Ne-am întâlnit în zorii ce adunau cu sârg
Frânturi din amintirea sonetului nescris.

Doar inima să știe că-n ludice chemări,
În ineditul clipei trăiri se șlefuiesc
Și-n jocul dimineții, la sânul unui dor,
În ochii regăsirii doar zâmbete plutesc.

Privește-mă în taină, nu spune nimănui
Că în oceanul lumii am picurat și noi
Esență din iubirea cu miros de santal,
Când răstigneam tăcerea prin cântece de ploi.

Păstrează încântarea, nu spune nimănui
Că am atins lumina prelinsă în eter,
Când luna jucăușă spunea povești cu tâlc
Și ne dosea uimirea în pântecul de cer.

Ascultă-mă în taină, nu spune nimănui
C-am regăsit culoarea pe chipul tău boem!
Lipește-ți de-al meu suflet doar gândul, să-l sărut,
Frumoasa vieții mele, cu trupul de poem!

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.