Poeta Violleta Petre din oraşul Constanţa

 

CV

S- născut în anul 1953, în ziua de 11 iulie, în oraşul Constanţa.

Odată cu apariţia Internetului am activat pe site-urile literare ”Reţeaua literară,” ”Esenţe,” ”Cititor de proză,” ”Confluenţe lirice”etc.
Debutul literar a avut loc în anul 2009 la Iaşi în Volumul colectiv ”Iarna” din Ciclul”Anotimpuri” apărut sub egida Asociaţiei ieşene”Universul Prieteniei.”
Volume tipărite:

  1. Poeme violete-edit. Pim Iaşi-2010
  2. Dincolo de cer-edit. Pim Iaşi-2010
  3. Pianina violetă-edit. Pim Iaşi-2011
  4. Când dimineţi se-ascund-edit ”Singur”-Târgovişte-Doru Dăncuş-2012
  5. Lacrima tăcerii-edit. Pim Iaşi-2012

6.Cântecul lebedei-edit. Pim Iaşi-2013

  1. Tril în colivie-edit. Pim Iaşi-2014
  2. Când violetul e albastru-edit. Pim Iaşi-2015
  3. Sunt poemul tău de vineri-edit. Pim Iaşi-2016
  4. Pas de deux-edit. Pim Iaşi-2016
  5. Între flux şi reflux-edit Art Creativ-Bucureşti (colecţia Regal)-2016
    12. Incognito la porţile raiului edit. Art Creativ-Bucureşti-2017
  6. Cerşetoare la răscruce de anotimpuri-edit. Detetctiv literar-Bucureşti-2017
  7. Zâmbete cu Vio şi Noni-edit. Pim Iaşi-2017, premiată la Festivalul- concurs de umor de la Slatina-2017.

 

Am apărut în 100 de antologii dintre care:

– Antologia ”55 de poeţi contemporani”(pagini alese) a Valentinei Becart-Editura Arhip Art, Sibiu.
-Antologia de poezie ”Artă sfâşiată”-Valentina Becart-Editura Arhip Art,Sibiu.
-Culegere de poezii religioase-vol.1-Dănuţ Deşliu- Editura Ecko Print, Drobeta- Turnu –Severin.
-Antologia de poezie ”Călători prin timp”-Dănuţ Deşliu-Editura Cacucci Drobeta-Turnu Severin.
-Antologia”Cuvântul în timp”- Doru Dăncuş- editura Grinta-Cluj-Napoca.
-Antologia ”Expresia ideii”-Mariana Bendou-Oneşti
-Atologia”Vis şi pasiune”-Antologia Esenţelor-Nicu Stancu-edit.Panfilius-Iaşi.

-Un alt fel de  istoria literaturii contemporane – editura Singur – Doru Dăncuş

-Istoria literaturii postrevoluţionare – editura Grinta

-Sunt membră a Ligii scriitorilor din România
-Sunt laureată a Festivalului de poezie ‘’Ion Budai Deleanu’’ de la Geoagiu-Băi, unde am obţinurt premiul al doilea.
-Am luat menţiune, doi ani la rând, la Concursul de poezie şi epigramă ”Romeo şi Julieta la Mizil”, secţiunea poezie.

-Am obţinut premiul  întâi pentru poezie,  la Concursul organizat în Japonia de Foarea Cărbune
.-Am trei recenzii în ‘’Convorbiri literare scrise de scriitorul ieşean Emilian Marcu la volumul de debut ”Iarna ” din ciclul”Anotimpuri”, la volumul ”Dincolo de cer”şi la volumul ”Pianina violetă” (3 peniţe).

Alte recenzii de Ion Ionescu Bucovu, Constanţa Abălaşei Donosa, Horia Zilieru, Daniel Corbu…
-Momentan lucrez la un roman şi un volum de proză scurtă.
Scriu poezii pentru copii, epigrame,eseuri.

Sunt membră a C.UC. şi a Cenaclului ”Mihail Sadoveanu” din Constanţa şi a Asociaţiei ”Universul prieteniei-Iaşi (Rodica Rodean)

Public în revista: Ziua de Constanţa ‘’Familia’’ din Israel şi în reviste virtuale: Confluenţe româneşti, Regatul Cuvântului,etc.

 

RăspundeRedirecționează

 

 

 

către eu

 Atâtea ierni…

Nu mă opri din drumul meu, străine!
Ai atentat la liniştea-mi cuminte,
Cu vise şi promisiuni maligne
Şi cu-n surâs-grimasă ce mă minte.
Ai rupt un colţ de stea din Carul Mare,
Nu ţi-a păsat de ţipătul albastru;
Spre inima-mi, să-ţi faci, viclean, cărare
Ai dezechilibrat un cer şi-un astru.
Ai prins un pescăruş, dezaripându-l,
Să zbori în locul lui deasupra mea
Şi din înaltul unde ţese gândul
Ai aruncat cu vini de catifea.
Ca un erete urmărindu-şi prada
Ai stat la pândă printre rugăminţi
Şi ai golit de îngeri toată strada
Şi-ai scuturat icoanele de sfinţi.
Într-un infern dantesc mă ţii de mână
Şi îmi presari cenuşă în cuvinte,
Poemele îţi sunt la îndemână,
Să umpli cimitirul de morminte.
Să mă opreşti din drumul meu, străine
Ţi-a fost uşor, dar ce povară-amară,
‘Ţi voi fi, de-acum, cu-atâtea toamne-n mine!
Şi-atâtea ierni, mă dau din tine-afară…

Durerea, ca un cuvânt de-alint şi de mătase

Şi de m-ai întreba de ce, desculţă
Alerg prin viaţă fără nicio teamă,
Este durerea care mă aţâţâ
Şi să-mi testez curajul, ea mă cheamă.
Cu cât un colţ de piatră-i mai cuminte
Nu mă tentează să îl simt sub piele.
Eu vreau să simt durerea cea fierbine,
Ce mă străpunge până la plăsele.
Şi nici nu plâng şi mila nu mă-ncântă-
Loveşte-mă cu ură şi putere!
Îmi place când durerea mă frământă
Şi îndurare nimănui nu cere.
M-am învăţat cu spinii,-i am în mine-
Copil fiind, nu raiul mi-a fost casă.
Aveam acoperiş din mărăcine
Şi doar ocări în blidul de pe masă.
Azi nu poftesc la nicio prăjitură,
Că nu-i ştiu gustul nici acum şi încă
Pâinea cu zahăr o mai simt în gură
Şi umbra amintirii-i prea adâncă.
Şi de nu m-ar durea nimic, ce-aş plânge!
Că-i impregnată-carne şi în oase
Durerea care-mi umblă şi-azi prin sânge,
Ca un cuvânt de-alint şi de mătase…

Când felinarele se-aprind…

Când felinarele se-aprind pe strada cu un singur sens
Răsar singurătăţi, murind albastrul într-un gol imens-
Crevasă-ntr-un iceberg flămând, ce-nghite visele-n adânc.
Eu, de-ntuneric fremătând, culeg o stea şi o mănânc.
Când felinarele se-aprind, la ora ce-a bătut în burg,
Înc-un minut din zbor îl prind, secundele prin mine curg
Şi lasă urme de netimp, ca-ntr-un târziu dezlănţuit
Pe frunza unui anotimp în care timpul s-a oprit.
Când felinarele se-aprind şi umbrele apar la geam,
Atâtea temeri mă cuprind, că te-am avut şi nu te am.
Mai beau o gură de tăceri şi necuvintele le-adun
Sub felinarele de ieri, când am uitat ce-aveam să-ţi spun.
Când felinarele se-aprind, mă sting ca şoaptele-n amurg
Şi într un vers de dor mugind, poemele din mine curg.
Le-aşez pe-o pernă-n dormitor, în aşternut de toamnă gri-
(Poemul meu bolnav de dor, sub felinar va nemuri).

Şi noi, ca două frunze…

Au mai rămas pe ramuri două frunze
Îmbrăţişate într-un vis de verde,
Iar toamna îndrăzneşte să se-amuze,
Când le desparte şi în vânt le pierde.
Se caută-n cădere disperate
Şi braţe nu mai au să se-ntâlnească.
De ce vin anotimpuri vinovate,
Iubirea dintre frunze să oprească?
Şi noi ca două frunze-n agonie,
Sub ploaia ce ne-alungă pe trotuare,
Ne căutăm o tristă companie
Într-un adio, spus la întâmplare.
Valsăm într-o singurătate oarbă
La balul desfrunzirilor postume,
Vântoasele se pregătesc să soarbă
O ultimă silabă dintr-un nume.
S-au destrămat poeme violete-
Amăgitoare simfonii albastre,
Au mai rămas doar versuri incomplete
Din toate dialogurile noastre.
Şi de-o mai fi să fie-o primăvară,
Vom înfrunzi din nou… ce tragedie!
Străine frunze de păduri şi vară,
Eu aşteptare, tu străin doar mie.

Iluzii

Şi vreau să cred că eşti aici, iubito-
Un pas şi-o mână-ntinsă mai departe.
Şi te ghicesc, pe tine, negăsito
Într-un castel cu geamurile sparte,
Prin care te privesc uitând de vară,
Castelul cu răcoare mă îmbie.
Hai, vino în iluzia de-afară,
Chiar de eşti vis, eu încă te simt vie.
Să te-ncălzesc lipindu-te de mine
Şi să te gust cu buzele-mi flămânde.
Iubita mea, sunt doar un mărăcine
Dar pentru tine, spinii-i voi ascunde.
Tu vino pe cărarea dinspre vise,
Dar să nu calci pe-albastrul de cicoare!
De dorul tău şi cerul se-ofilise,
Uitase păpădia să mai zboare.
Iluzie îmi eşti de-o veşnicie,
Deşi te-aş prefera-n carne şi oase.
Rămâi, iubita mea şi numai mie,
Să-mi dai visele noastre de mătase!
Nemuritori în plăsmuiri astrale
Vom confisca iluziile vieţii,
Eu asfinţitul lacrimilor tale,
Tu, răsăritu-albastru-al dimineţii…

Că te-am ales, Singurătate…

Cafeaua s-a răcit şi e amară-
Am pus o cană goală lângă ea
Singurătate, să nu ţi se pară,
Că ţie nu îţi dau nicio cafea.
Am pus şi două linguri de dulceaţă,
Cireşe-amare-am asortat la cină.
Să nu-mi spui că tu bei doar dimineaţă
Cafea sau ceai de tei cu zaharină.
Şi mere coapte, două,-am pus pe masă
Un scaun te aşteaptă, dacă vii.
Singurătate, te aştept acasă
Şi poate-n seara asta nu-ntârzii!
Noi două-avem o strânsă legătură,
În simbioză ne trăim amarul,
Ca un sărut rămas lipit de gură,
Ca picătura ce-a umplut paharul.
Şi să nu uiţi, cândva, Singurătate,
Că te iubesc stupid şi nefiresc!
Şi te-am ales pe tine dintre toate
Tristeţile ce-n mine, astăzi, cresc.
Şi vom dormi pe-aceeaşi jumătate
De pat, ca doi iubiţi, pe-aceeaşi pernă,
Iubeşte-mă şi tu Singurătate,
Să simt că-ţi sunt şi că îmi eşti eternă!

 E liber la poeme violete

Cu fierul roşu m-a-nsemnat destinul
Ca pe o vită la numărătoare.
Erau şi stele, strălucea şi luna
Dar n-au simţit, cât, semnu-acela, doare.
Şi cum să simtă, când aşa înalte,
Preocupate de extazul nopţii
N-au cum, pentru un scâncet să tresalte
Şi nici să schimbe nicio cale-a sorţii.
Cuminte mi-am luat crucea-n spinare-
La sânul mamei, nu-i simţeam blestemul.
Şi nici că pentru mine-i mult prea mare
Şi nici că lacrima-mi va fi totemul.
Era şi vară, dar o vară surdă,
Ce-şi auzea doar marea în ghioace.
Pe mine n-avea cine să m-audă
Şi nici cu mine, cine, să se joace.
Luam o piatră şi-o ţineam în mână
Şi-aş fi muşcat din ea, de-atâta foame.
Aşa trecea o-ntreagă săptămână
Hrănindu-mă cu dor şi holograme.
Şi-am învăţat să rabd şi în tăcere
Mi-am ridicat castele de lumină,
Din care dau şi-acum, oricui îmi cere
Lăstar de vers, să prindă rădăcină.
Acum îmi sunt poemele aproape
Şi nu mai plâng de foame şi de sete.
O lume-ntreagă poate să se-adape-
E liber la poeme violete…

Noiembrie s-a rătăcit prin mine…

Priveşte-mă în ochi! Deşi-mi zâmbeşte
Noiembrie-n rochiţă şi sandale,
În irişi frunza iar se veştejeşte
Şi-n calendare ninge cu vocale.
E ţipătul ce creşte iar în mine
Dintr-o tăcere-năbuşită-n oase,
Şi treci pe lângă mine iar, străine,
Deşi te-ating cu versu-mi de mătase.
Nu plouă, n-a plouat de-o veşnicie
Şi sete-mi e de-a cerului cascadă,
Dar ştiu că cerul plânge sine die
Şi nu îşi lasă rana să se vadă.
La fel ca el nici eu nu mă dezvălui
Şi râd când rana este mai adâncă.
În hohote durerea mi-o învălui
Şi-s mai puternică decât o stâncă.
Şi nu mă judecaţi de perfidie,
Şi nu vă luaţi nici după aparenţe!
În mine sângerează-o rapsodie
Pe-un portativ cu vechi reminiscenţe.

Versul, ca o vină

Mă amendează cititorii, că scriu mereu pe-aceeaşi temă-
Poeţii nu au cincinaluri şi nici, când scriu, vreo stratagemă.
Îngenuncheaţi primesc cuvântul, aşa cum vine de neunde
Şi versul, cu sfială sfântă, de ochii lumii se ascunde.
Tu, cititorule, primeşte-l şi dezgoleşte-l de pudoare
Şi nu-l huli că-i melacolic şi că tristeţea lumii-l doare!
El doar aduce la lumină o frământare de o clipă,
Tu să n-arunci cu pietre-n zborul sau în rănita lui aripă!
Şi de te-ai plictisit de lacrimi, condamnă toamnele la moarte,
Sau, la hotare, fă doar verii şi primăverii paşapoarte!
Atunci vei vitregi pământul de hibernări vindecătoare
Şi-ţi va ofta albul ninsorii, gonit în zi de sărbătoare.
Iar tu vei mai purta pe umeri înc-un păcat. Muza nu vine
Înveşmântată la comandă, în ce te-ar încânta pe tine.
Ea e magie trecătoare, valsând pe muzică astrală
Şi tu, un muritor, o, Doamne, vrei să-i ceri Muzei socoteală?
Deci, cititorule, te-nchină, ca la icoana Maicii sfinte,
Când te apropii de poeme şi nu călca peste cuvinte!

S.O.S

Nu am puteri să mă desprind de moarte-
(Şi nu e moarte-aceea cunoscută).
M-am exilat din mine prea departe
Şi a rămas doar scâncetul de ciută
Rătăcitoare, ca un gând de seară,
Ce nu-şi găseşte matricea pierdută
În niciun ochi de cerb. Doar ploi de ceară
Câte-un oftat de cer îi împrumută.
Aşa golită de fiorul vieţii
Nu am curaj să mai privesc oglinda;
Mă vând pe un sonet vetust poeţii
În strai de alb, când nu-mi găsesc colinda.
Şi de ce nu m-ar vinde, când din toată
Acea învolburare-nfloritoare
N-a mai rămas decât o stilizată
Dorinţă de iubire-amăgitoare?
Nu am puteri să mă adun, iubite,
O umbră am rămas, pe-un colţ de lună!
Din cioburi de furtună înghiţite,
Tu întregeşte-mă şi mă adună!

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*