Poetul MARIN TOMA şi prietenii săi *Omagiu poetului naţional MIHAI EMINESCU*

 

 

Elena Man

 

 

Nicu Stancu

 

                                                                            OMAGIU…

                                                 Lacul codrilor albaștri plânge-n iarnă pe cavou,
                                                Plâng și plopii-n deal pe Bucium fără soț și fără El,
                                                Nu au trecerea să-i cânte, un ilustru menestrel…
                                               Suferă și mult tânjește teiul sacru din Copou.

                                               Dacă ramuri bat în geam, nu e vers, nu e penel,
                                               Să-i picteze nemurirea într-un ireal tablou,
                                               Buciumul cu jale sara, l-auzim ca un ecou,
                                               Și de câte ori iubito, De-aș avea… ar fi la fel.

                                               Ei…! Și dacă va apare în aceste timpuri noi,
                                              Cât la critici ar răspunde Epigonii-n versul lor?
                                              Doina ar avea răsunet, și Mai am un singur dor,
                                              Când se leagănă toți codri și-nainte și-napoi.

                                              Și din valurile vremii, te întreb: De ce nu-mi vii?
                                              Tu Luceafăr, tu speranță a întregii Românii.

COSTI TOMA

GLOSSA

Sub pecetea veșniciei
Ți -ai pus versul tău, stăpâne.
Mândru rege-al poeziei
Tu şi fost și vei rămâne!
Doar cu până ta măiastră
Iubirii aI dat sensuri noi,
Răsărind o floare -albastră
Și azi și mâine și apoi.

Ne-ai deschis noi orizonturi
Cu luceferi şi cu dor
Şi-ai durat măreţe versuri
Spre eternitatea lor.
Ai purtat ca o cunună
Toată fala României
Şi ai pus glia străbună
Sub pecetea veşniciei.

Ai sădit în fiecare
Câte-un tei şi-o floare-albastră…
Armonie şi visare
Ca o floare într-o glastră!
Versul tău -vocea iubirii
Un ecou etern rămâne
Şi sub nimbul nemuririi
Ţi-ai pus versul tău,stăpâne!

Lira ta-i o nestemată,
Cântul tău un vis de dor,
Pentru noi eşti viaţa toată,
Eşti iubire,taină,zbor.
Tot românul azi te ştie
Dulce glas al reveriei,
Numele etern să-ţi fie
Mândru rege-al poeziei!

Tu ai adunat vecia
Sub stindardul unui nume
Care-i pentru noi tăria
Să ne ştie lumea-n lume!
Eminescu e cuvântul
Sinonim limbii române –
Cerul nostru şi pământul
Tu ai fost şi vei rămâne!

Generaţiilor toate
Tu le-ai fost şi dor şi cânturi
Ducând versul pân’ departe
‘Nale lumii patru vânturi.
Buciumile-n seri pe dealuri
Cânt-a dor de glia noastră,
Izvorăsc sfintele daruri
De sub pana ta măiastră!

Codrii-şi clocotesc arama
Legănaţi de vremi trecute
Fără a mai ţine seama
Dorurilor multe,multe.
Iar tu Luceafăr răsărit –
Şi din trecut şi-odat’ cu noi
În orizont nemărginit
Iubirii ai dat sensuri noi!

Ai ridicat iubiri la cer
Doar din taine pământene
Cu-nvăluire de mister
Nourii au prins a cerne
Iar în clipa cea senină
Dor ai răsădit în glastră,
Cu alinare divină
Răsărind o floare-albastră.

Ai cântat cu glasul firii
Şi iubirea dar şi glia,
Eşti simbolul nemuririi,
Numele ţi-e poezia.
Ai fost etern,eşti şi acu’,
Eşti sângele albastru-n noi,
Te vom slăvi,Eminescu!
Şi azi ,şi mâine ,şi apoi!

Şi azi ,şi mâine ,şi apoi
Răsărind o floare-albastră
Iubirii ai dat sensuri noi
De sub pana ta măiastră!
Tu ai fost şi vei rămâne
Mândru rege-al poeziei,
Ţi-ai pus versul tău stăpâne
Sub pecetea veşniciei!

Constantin TOMA
Focşani

 

 TITI NICHITA

 

TITI NICHITA

Eminului în nemurire

Mai tânăr pari în nemurire,
Luceafăr blând al nopții mele!
Tu, rază ruptă din nefire
Ce luminezi cărări de stele!

Când îmi răsari din adormire
Și te înalți peste castele,
Mai tânăr pari în nemurire,
Luceafăr blând al nopții mele!

Ai pus lumini în vorbe grele
Și peste-a lumii rătăcire,
Iar când cobori în asfințire
Pe lângă plopi uitați de iele,

Mai tânar pari în nemurire!

 

Vaile Larco(Iaşi)

 

PRIN ȚARA DE SUS 
(Cu gândul la Mihai Eminescu)

Trecând, nu poți să nu oprești,
Venind din zările albastre,
Și să săruți la Ipotești
Icoana poeziei noastre.

Săruți, îngenunchezi ușor,
Faci semnul crucii spre Iisus,
Te duce gândul la izvor
Și la Luceafărul de sus.

Spre Lacul cel cu nuferi plin,
Înconjurat de falnici tei,
La Floarea-albastră, la suspin
Adânc pornit de dragul ei.

La buciumul din vârf de deal
Ce sună-a jale uneori,
La Făt-Frumos, făr’ de egal,
Să-l vezi o dată și să mori.

Dar și la Plopii fără soț
Te duce gândul să rămâi
La pândă și să prinzi un hoț
Ce fură dragostea dintâi.

Te duce gândul zburător
La cerbii ce vin să se-adape,
Iar eu Mai am un singur dor
Să fiu mereu de voi aproape!

 

Călinescu MaARIA (Galaţi)

Steaua luminoasă

(D-lui Mihai Eminescu)

Ești steaua luminoasă-n zarea ce se-ntinde,
Deasupra lumii-ntregi, deasupra tuturora,
Tu strălucești în veci, când cerul nu s-aprinde,
Ești arcul de culoare al vieții, Aurora.

Cobori cu pași timizi când cerul se coboară,
Cu aripi nevăzute, cu ochii tăi de ceară,
În lumea pământeană, dorul te doboară,
De râul, plopul, lacul, și dealul tău de Sară.

Cobori înveșmântat în straie de lumină,
Sorbi mirosul crud al codrului nostalgic,
Dai raspuns la toate, și absolvi de vină
Netrebnicii. Te-au exilat neînțeles, ilogic.

Te-oprești la umbra lunii în zborul tău astral,
Ș-asculți cum curge râul, de sălcii mângâiat,
Cum cântă pitpalacul, sonetul lui banal,
Cum șuieră cald vântul sub cerul platinat.

Tu, nu îți uiți cărarea… iubirilor trecute,
Te-agăți de trena nopții să poți păși-n tăcere,
Cu grai păstrat în liră, ceri lumii să te-ajute,
Să poți a te întoarce la muze, cu plăcere.

Altfel, tu, te-ai întoarce, chiar cu mândru-alai,
Acuma când ți s-au dat și locul, și onoarea,
Șoaptă, sau, descântec, suav alint de nai,
E versul tău, Luceafăr. Îți vrem canonizarea!

 

 

ION IONESCU-BUCOVU (local-Râbca-Argeş)

 

 

 

 

 

 

EMINESCU

Puneți-l pe Eminescu la icoană
Lângă Maica Precista,
Să nu uitați de el după ce-i trece acestă zi,
El ne-a învățat să iubim,
El ne-a învățat să suferim,
El ne-a învățat să ne bucurăm,
El ne-a învățat să murim,
El ne-a învățat că timpul trece
Și cu el trecem și noi,
El ne-a învățat
Că avem o țară cât limba română,
Frumoasă și plină de mister,
Că a răzbit prin vârtejurile istoriei
Până astăzi,
Până astăzi…
El ne-a arătat
Ce frumos miroase floarea de tei
Și ce frumos foșnesc plopii,
Și ce frumoase sunt
Nopțile cu lună,
El ne-a învățat
Că visul este cea mai frumoasă poezie,
El ne-a adus foșnetul codrului în casă
Și că cea mai frumoasă avere
A omului este virtutea…

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*