Camelia Cristea – Bucuresti*Poeta ultimului dor*

Camelia Cristea – Bucuresti

Am însetat în deșertul cotidian, dar am băut
din Apa Vie a Vieții! Hrănită prin Cuvânt, am
înviat prin răstignirea neputințelor mele!

Volume de poezie publicate, “Ferestre Deschise”, Editura Singur 2015 și “Pe aripi de Cuvânt”, Editura Singur 2016 .
Am publicat în diverse reviste religioase, literare, antologii, în țară și străinătate.

Magie

Când vuiește iarna, cerul se deșiră
În mii de steluțe, îngerii se miră
Neaua „nalţă case, uneori palate
Cresc în geamuri flori ce-s nevinovate.

Se albesc ogoare, pomi și brazii toți
Rar mai ies vecinii seara pe la porți,
Lacul înghețat tremură sub stele
Prinsă între rânduri privesc și la ele…

Un bătrân coboară noaptea pe un horn,
Toți copiii noștri sunt cuprinși de somn,
Moșul Ene șade lângă geana lor,
Cu povești frumoase scăldate de dor…

Dintr-un sac ce-i plin iese o păpușă,
Are nasul cârn și e jucăușă,
Un coșar își trage scara pe o parte,
De o treaptă șchioapă s-a lipit o carte…

Un soldat și-ndreaptă repede ținuta
Și în pași grăbiți scoate și reduta,
Toba încă bate simplu adunarea,
Sub o creangă verde au făcut cărarea…

Avionul roșu survolează casa
Decolează-n trombă, chiar unde e masa,
Când pe-o geană mică picură lumină
O mânuță caldă poate c-o să vină…

Sacul e golit, Moșul grabnic pleacă
Poate pe la anul are să mai treacă
Daruri să aducă celor ce-l iubesc
Și-n colinde sfinte și de El vorbesc!

Când vuiește iarna, cerul se deșiră
În mii de steluțe, îngerii se miră
Crinii-și ning petala albă peste noi
Clipa asta pură s-o luăm înapoi…

Copilăria

Mi-am văzut copilăria
Într-un strai de floare rară
Ce stătea pe un pridvor,
Cu o inimă uşoară…

Avea aripi ca de înger
Şi-n privire cer senin,
Amintirii de poveste
Eu şi astăzi mă închin.

Toate grijile de multe
Le duceau Părinţii mei
Noi căram raze de soare
Şi zburdam ca nişte miei…

Mama ne dădea lumina
Într-o ceaşcă dimineaţa
Să vedem cu ochi curaţi
Cât e de frumoasă viaţa.

Tata construia vapoare,
Pentru nopţile cu stele
Eu şi fraţii mei de suflet
Ne plimbam mereu cu ele!

Bunii mei duceau povestea
Până-n piscul unui munte
Stând la sfadă multe ierni
Au ajuns toate cărunte…

Cireşul din poarta casei
Avea cei mai scumpi cercei,
O ureche de copil
S-a împodobit cu ei.

În veşmântul bucuriei
Se-mbrăcau adesea brazii,
Nucile le tot furam
Că în joc eram nomazii…

Când ninsorile de flori
Trimiteau în lume raiul
Noi cei mici ne adunam
Să primim cu toţi alaiul.

Sănii multe, fel de fel,
Treceau strada la paradă
Porţile se deschideau
Venea lumea să le vadă…

………………………….
Mi-am privit copilăria
Într-un strai de viorele
Aş da pumnul meu de clipe
Să mă prind iar printre ele…

În armura veșniciei

În armura veșniciei Voievozii duc Lumina
Au crezut în România, asta cred că le-a fost vina!
Ţarina era în rod și copiii toți acasă,
Sărbătoarea înflorea parcă-n strachină, la masă!

Cu opinca de ţăran era mângâiat pământul,
Altă greutate-avea pentru Oameni, Sfânt-Cuvântul!
Mamele-și doreau copii și-i creșteau cum se cuvine,
Într-o casă te credeai, parcă-n stupul de albine!

Cățăratul prin copaci și șotronul era jocul,
Pe unde treceau copiii înflorea chiar busuiocul!
Grâul copt era din aur, mămăliga hrană bună,
Via toată avea rod și Păstorii-n cer cunună!

O, ce vremuri, ce virtuți ridicau pe scară Omul!
Cei bogați, cei mai avuți, cultivau cu grijă pomul!
În păduri trăiau Crăiese și-aveau pletele de frunze
Șoaptele Iubirii-alese încolțea ușor pe buze…

Satele aveau opaiț, dar Lumina era vie,
Tot țăranul se-aprindea în rugă la Liturghie!
Îngerii făceau sobor și cântau cu ei la strană
Vindecau cu vocea lor pân‘ şi cea din urmă rană!

Platoșa Iubirii sfinte era sfeșnic în nevoi
România-și avea harta, chiar în inimă la noi!
În Trecut ardea Lumina, în Prezent, încă mai sper…
Așteptată e Minunea! Cerul Sfânt ne e reper!

Am cerul…

Am inima-nfiptă în săbii de timp
Şi-n ciute nebune ce-şi caută iarba,
Tăcerea şi lutul prea grele le simt,
Când vântul îşi lasă în vie sudalma.

Am cerul scăldat de lacrima vremii
Când ploi muribunde mai spală noroi,
Aceste cărări şerpuiesc iluzorii,
Mirajul Morganei la capăt de noi…

Am paşii trecuţi prin lumi nevăzute
Şi arcul gândirii întins peste munţi,
Când flacăra arde în pieptul de carne,
Cuvinte senine croiesc iarăşi punţi.

Am mintea în rugă deschisă spre Tine,
Genunchiul plecat în câmpul de flori
Dă-mi pacea şi roua trimisă în zile,
Cu vestea de bine să mă împresori…

Camelia Cristea

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*