profesorul IONEL BOTA ne readuce în memorie pe EMINESCU LA ORAVIŢA

ANUL 1868. EMINESCU LA ORAVIŢA
1. Turneul ardeleano-bănăţean al trupei lui Mihail Pascaly, în 1868.
Spectacolele susţinute de trupa lui Mihail Pascaly
pe scena celui mai vechi edificiu teatral din cultura României:
Teatrul Vechi din Oraviţa, fondat la 1817

Spectacolul de teatru cu actori din România Vechiului Regat a impulsionat, desigur, iniţiativele locale. Turneele trupelor româneşti, nu au reprezentat nici ele doar simple triumfuri ale artei interpretative româneşti ci şi demonstraţii ale acestei solidarităţi de conştiinţă.
Pe linia acestor deziderate cultural-naţionale se înscrie turneul organizat pe itinerarul ardeleano-bănăţean, început la Braşov şi încheiat la Oraviţa, de Societatea Dramatică a Artiştilor Superiori din Bucureşti, condusă de Mihail Pascaly.la finele lui august 1868. Sosirea lui Pascaly în Transilvania e anunţată ca un mare eveniment românesc în presa ardeleană, cu multe luni înainte.1

La Oraviţa trupa a venit după spectacolele de la Arad, cu trenul, într-o zi de duminică, 30 august 1868. „Albina” consemna: „(…) ferestrele străzilor erau îndesate de curioşi. Sosind d. artişti, fură salutaţi cu multă cordialitate.(…)”.2 Din gară, actorii au fost preluaţi de 12 trăsuri, găzduiţi la Hotelul „Coroana”, proprietatea familiilor lui Gabriel (Buţi) Miletici, prieten cu Iosif Vulcan şi Pascaly şi Alexa Munteanu şi fiul său Balthasar (Bodi), om cultivat, cu studii la Budapesta3 iar unii membri ai trupei au fost primiţi şi în casele unor localnici români. Poetul Mihai Eminescu era membru în această trupă cu două calităţi: sufleor şi secretar II al directorului. Una din trăsuri e condusă de Sallassowitz, al cărui nepot, în perioada interbelică, se mândrea cu asta, el relatând că în trăsura bunicului său s-au aflat însuşi directorul Mihail Pascaly, soţia sa actriţa Matilda Maior-Pascaly şi tânărul Eminescu. Desigur, la vremea aceea, poetul era un june în afirmare, puţin cunoscut în mediile culturale locale. În repertoriul trupei se află „Mihai Vodă după bătălia de la Călugăreni”, de Bolintineanu, „Sterian Păţitul”, de P. Ghica, „Un poet romantic” de M. Millo iar la Arad în intenţiile montării se aflau „O glumă”, de Athanasie Marian Marienescu şi „Nu vătămaţi fetele bătrâne!”, de I. Vulcan.4 Dar luni, 31 august, la Oraviţa e jucată comedia Ştrengariul de Paris, de Bayard şi Vanderbourg iar marţi 1 septembrie, Mihai Eroul după bătălia de la Călugăreni, episod dramatic în două acte, inspirat de Dimitrie Bolintineau şi Doi profesori procopsiţi şi neprocopsiţi, de E. Scribe. Matilda Pascaly (Matilda Maior) declamă Copila română, de Iosif Vulcan,5 prilej pentru minunate metafore în condeiul unor corespondenţi locali ai revistelor de cultură din această parte a fostului imperiu, între care profesorul Sofronie Pascu ori scriitorul Ilie Trăilă: „O ploaie de flori şi ghirlande căzu pe scenă îndată ce cortina se ridică. Ivindu-se în port naţional…Doamna Pascaly a fost acoperită de flori. Şi aici un număr frumos de plugari se iviră în sală. Şi aici se dete un banchet, la „Coroană”, în 1 septembrie. În 2 septembrie trupa plecă spre Baziaş şi de aici spre Ţară.”; „O ploaie de flori căzu peste actori când a doua zi, luni 19/31 august se ridică cortina spre a se reprezenta „Ştrengariul din Paris”. De pe bină răsuna o limbă dulce ca farmecul încântătoară, ca cântul de sirenă. Am auzit adese că limba noastră e sonoră, suavă şi armonioasă, am crezut…credeam însă cu modestie; acum, însă, mi-a trecut toată dubietatea, căci am simţit puterea magică, am auzit şi văzut ceea ce până acum numai cugeta şi ofta am putut, am cunoscut sublimitatea limbei noastre.”; „Când se ivi Mihai pe scenă, multe suveniri şi cugete ne dominau, feţele tuturor spuneau aceasta.”6 Dar şi ecourile sunt multe:7 „Naţionalismul românesc – citim într-un manuscris orăviţean – a reînviat în Oraviţa, la 1868, prin turneul trupei lui Pascaly şi poezia lui Eminescu.”8 Mai târziu, George Călinescu relata şi el, după ziarele vremii, în legătură cu a doua reprezentaţie, marţi, 29 august/1 septembrie 1868: „Sala era atât de înghesuită cât era mai imposibil a face o mişcare. Veniseră ca şi la Arad, ţărani. Matilda Pascaly a recoltat şi aici numeroase aplauze şi ghirlande cu declamaţia versurilor lui Vulcan, „Copila română”,9

Peste ani, la dezvelirea bustului poetului Eminescu, alături de al Regelui Ferdinand I şi istoricului cărăşan Damaschin Bojincă, tripticul statuar semnat de Ladea care a prilejuit vizita regelui Carol II şi voievodului Mihai în oraş, protopopul Virgil Musta sublinia în cuvântul său : „La 18/30 august 1868, Oraviţa bufenilor a primit cu cinste şi bucurie mare trupa binevestitoare a fericitelor noastre zile, călăuzită de artistul Mihail Pascaly şi însoţită de elevul lui Aron Pumnul, zburdalnicul în fire, Mihail Eminescu.”10

Un capitol important de istorie culturală bănăţeană şi naţională îl scrie destinul artistic al poetului în legătură cu poemul Luceafărul şi izvoarele fundamentului său inspirator care nu sunt altceva decât basme şi poveşti culese de celebrii fraţi Arthur şi Albert Schott din Oraviţa şi din satele cărăşene. Multă vreme, opiniile în legătură cu geneza stadiului primar al poemului au fost orientate şi influenţate şi de însemnarea lui Eminescu de pe fila 56 a manuscrisului 2275 bis, datată 1881, citându-l pe diplomatul german Richard Kunisch care, în cartea sa, un jurnal de călătorie tipărit la Berlin în 1861 cu titlul Bukarest und Stambul, skizzen aus Ungarn, Rumänien und der Turkey (poetul a utilizat ediţia din 1869, scoasă tot la Berlin, Eine Fahrt nach dem Orient. Reisebilder aus Ungarn, Rumänien und der Turkey) a inserat în anexă o poveste. La finele veacului al XIX-lea, Moses Gaster şi Marcu Beza au comentat relaşia dintre basmul Fata din grădina de aur şi poemul eminescian. În interbelic, D. Caracostea a publicat în „Adevărul Literar şi Artistic” (16 iulie 1924) traducerea basmului din anexa cărţii lui Richard Kunisch fără a şti, cum recunoaşte mai târziu M. Bucur, că nu Kunisch este culegătorul şi nici autorul textelor. Iorga împărtăşea şi el, într-o comunicare susţinută la Academia Română în şedinţa din 1 mai 1925, ideea că basmul fie a fost cules direct de la sursă de către german, fie acesta l-a prelucrat şi l-a inclus la finele jurnalului său.11 Iar George Călinescu constata şi el că seria basmului corespunde tipului Bajardo, la modă în prima jumătate a secolului XIX.12

Numai că poetul şi partizanii opiniei că basmul din cartea lui Kunisch a alimentat combustia artistică şi factologia poemului au omis contextul epocii în care regula imitaţiei, până la stadiul de plagiat, funcţiona adeseori perfect. Aşadar, Richard Kunisch, fără a cita sursa reală, a reprodus (copiat) în anexa cărţii sale o piesă importantă dintr-o culegere de basme, poveşti, povestiri şi legende româneşti din spaţiul orăviţean (cărăşan), ţinut important al Banatului Montan, volum semnat de Arthur şi Albert Schott.13 Cu un motto din Uhland, volumul a generat comentarii elogioase în nr. 296 pe anul 1845 al „Allgemeine Zeitung”, apoi în „Österreichische Blatter für Literatur und Kunst” şi „Morgenblatt für gebildete Leser”, recenzată elogios de J. K. Schuller în „Archiv des Vereins fur Siebenburgische Landeskunde”, în acelaşi an 1845 şi în nr. 16 pe anul 1855 din „Telegraful Român”, noi bănuind în acest caz că autorul comentariului ar fi Protopopul Ortodox Ignatie Vuia de Oraviţa.14 Că Richard Kunisch a fost un „împrumutător” din fraţii Arthur şi Albert Schott nu mai reprezintă de mult o opinie insolită,15 de aceea vom insista în finalul cercetării noastre asupra acestei realităţi, în legătură cu care şi zestrea argumentelor noastre din studiile anterioare s-a mai îmbogăţit cu alte informaţii utile.

Cei doi fraţi s-au aflat într-un contact permanent cu Banatul cărăşan. Arthur Schott, era absolvent al Academiei Agricole din Hohenheim cu o bursă asigurată de magnatul Alexander von Würtemberg, care-l va angaja apoi ca administrator şef pe moşia sa din Esslingen. Aici, Arthur Schott îl cunoaşte pe Ferdinand von Bissingen, tânăr vlăstar al unei bogate familii avându-şi domeniile în localitatea cărăşană Iam, lângă Oraviţa. Prietenia dintre ei va da roade în momentul în care Ferdinand ajunge moştenitorul averii şi afacerilor tatălui său. Acesta, înainte de a se stinge din viaţă îl recheamă acasă, în Banat. Astfel, Arthur Schott a lucrat ca agronom-administrator pe moşia baronului Ferdinand von Bissingen din Iam, între 1836-1841, perioadă în care se arată atras de geologie şi minerit În acest timp, el locuia la Oraviţa unde cultivă multe şi importante prietenii: cu farmacistul Karl Knoblauch, cu avocatul I. Drăgoescu, învăţătorul Gh. Drăgoescu, inginerii Fridolin Niuni, L. Maderspach, preotul ortodox Mihail Popovici şi Damian Vulpe din Iam. Arthur va fi naş de botez al lui Maximilian Knoblauch, fiul lui Carol (Karl) Knoblauch,16 care a păstrat în arhiva familiei unica fotografie a lui Arthur din perioada aproximată între 1857-1859. În 1841 este rechemat la Würtemberg fiindcă fostul său protector, grav bolnav, îi dona întreaga bibliotecă. Iar între 1844-1859 a fost adus de I. Constantini la Oraviţa, la Direcţia Oficiului Montanistic în calitatea şi competenţele de control de patrimoniu. Preocupările sale cultural-literare au în vedere exploatarea filonului poporal din Europa Centrală şi de Răsărit, colaborând cu basme, poveşti, snoave la publicaţiile „Hausblatter” din Stuttgart, „Siebenbürgen Bote” din Sibiu, este prezent în culegerea „Zeittschrift für deutsche Mythologie und Sittenkunde” şi publică volumul Gedichte la Editura Hallberger din Stuttgart. Albert Schott a făcut studii teologice la Tübingen şi Berlin iar diploma obţinută la aceste instituţii îi permite să profeseze, între 1834-1839, la Şcoala Cantonală din Zürich. Din 1842, după susţinerea examenului de stat, va fi profesor de istorie şi filosofie la Înaltul Colegiu (Gimnaziul Crăiesc) din Stuttgart. Alături de nume celebre ale cercetării filologiei clasice şi a istoriei vechi şi antropologiei, precum Justus Moser, Mosheim, întemeiază „Societatea de Arheologie” al cărei sediu, după un interimat de câţiva ani la Stuttgart, se va stabili definitiv la Würtemberg. Preocupărle sale de istorie, etnografie şi antropologie, de istorie a mentalităţilor în comunităţile germanofone din întreagă Europa, îşi află rodul în două importante lucrări, Die Deutschen am Monter-Rosa mit ihen Stammgenossen, apărută la Zürich în 1840 şi Die Deutschen Colonien ihr Land ihre Mundart und Herkunft, apărută la o editură din Stuttgart dar finanţată de Universitatea din Tübingen, în 1842.

Dintre cei care i-au ajutat pe fraţii Arthur şi Albert Schott să culeagă poveştile sunt amintiţi Avram Pup, George Vulpe şi Ferdinand von Bissingen din Iam, G. Stoian, Trăilă Saritraru, Mihai Lazăr, Meilă Pup, „un frizer” şi „o bătrână” din Oraviţa. În volum sunt inserate 43 de texte culese din satele zonei şi chiar din Oraviţa, cum este cazul cu cele 23 de poveşti oferite de avocatul Drăgoescu lui Arthur Schott. În Introducere, Albert scrie Partea I, Valahii ca popor , subliniind originea latină şi continuitatea noastră ca popor şi compară textele din volum cu cele din culegerea fraţilor Grimm. În Anexă, cu acele 43 de texte şi abordările despre originea basmelor, clasificarea şi interpretarea basmelor comunicate Arthur semnează Partea a II-a, Valahii din Banat, unde sunt descrise dialectul, portul, psihologia morală, modul de viaţă, arhitectura caselor bănăţeneşti, jocul peţitului, negocierea zestrei, nunta şi Partea a III-a. Un exemplar manuscris în limba germană s-a aflat la Muzeul Bruckenthal, în perioada interbelică, dispărând după râzboi, conţinutul acestuia fiindu-i semnalat de ultimul descendent al dinastiei farmaciştilor Knoblauch marelui lor prieten, azi stabilit în Timişoara, cercetătorul doctor în istoria medicinei Iuliu Galffy.17 Baronul Richard Kunisch a transcris Fata din Grădina de Aur, mărturisind, fără a preciza sursele, că Das Mädchen im goldenen Garten a fost textul cules în România în cursul călătoriei din anul 1861.Cum se vede, însă, relaţia directă este între folclorul cărăşan din preajma Oraviţei şi poemul eminescian, al cărui inspirator a fost geniul poporal din fascinantul nostru Banat de Munte.18

Şi încă un fapt demn de semnalat, evidenţiind încă o dată cât de cantonat în spiritualitatea cărăşană, bănăţeană a fost geniul eminescian. La începutul anului 1883, unei firme din Viena, „N.-O. Escompte-Gesellschaft”, i se expediază din Oraviţa, de către „Oraviczaer Sparcassa” suma de 200.000 de florini pe baza unui contract existent, semnat şi parafat de părţi la 13 iunie 1879. La 22 februarie 1883, masonul Alexander Peter, preşedintele asociaţiei bancare orăviţene, citează onorarul de 440 de florini pentru Basil Szretkovics, trimis în „capitală” (Viena) să urmărească livrarea sumei pentru singura destinaţie, cumpărarea hârtiei de la Fabrica din Gosslar pentru „imprimeriile” creditate de „N.-O. Escompte Gesellschaft”. Cine erau instituţiile care primiseră acest sprijin financiar din provincia cărăşană pentru cumpărarea unei mari cantităţi de hârtie ? Erau tipografiile lui Stein şi Wallishauser din Viena. La aceste stabilimente tipografice erau imprimate în 1883 şi 1888 cele două numere ale Almanahului Societăţii România Jună. În numărul pe 1883 era imprimat, la tipografia lui W. Stein (care mai lucrase şi la Reşiţa, între 1880-1881, el înrudindu-se cu orăviţeanul Adolf Giurgevici, membru în conducerea „Oraviczaer Sparcassa”), poemul Luceafărul. Aşadar, un alt act cultural major: la 1883, din Oraviţa au plecat spre Viena banii pentru hârtia pe care a fost tipărit întâia oară Luceafărul eminescian.19

NOTE:

1. Vezi I. BOTA, Istoria Teatrului Vechi din Oraviţa, volumul I, 1817-1940, prefaţă de Gheorghe Jurma, Reşiţa, Editura Timpul, 2003, p. 72-187; vezi în „Familia”, IV, nr. 14, 1868, p. 165; nr. 15, 24 aprilie/19 mai 1868, p. 180; Mihail Pascaly, în „Familia”, nr. 26, 25 iulie/6 august 1868, p. 301-302; L. MIHUŢ, Turneu remarcabil cu valoare de simbol. M. Pascaly la Arad, în „Spectacol. Almanah Tribuna”, 4, 1986, p. 10-12; I. MASSOFF, Eminescu şi teatrul, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964, p. 64 sq

2. Cf. „Albina”, nr. 91, 1/13 septembrie 1868; „Familia”, 26 august/7 septembrie 1868

3. Arhiva Sim. Sam. Moldovan, Mapa Tematică „Eminescu, anul 1868”, Documentul nr. 63; Documentul nr. 184, cerneală verde, 21 x 34 cm

4. L. DRIMBA, Istoria S. T. R., separatum, passim

5. G. CĂLINESCU, Viaţa lui Mihai Eminescu, p. 116; Fond cit., Documentul nr. 1002, cerneală verde, 1 f , 21 x 14,5 cm, fragmente dintr-o piesă, scrisă de Sim. Sam. Moldovan, dedicată anului 1868; I. BOTA, Europa de acasă. Spectacolul românesc pe scena Teatrului Vechi din Oraviţa (1850-1918), în „Ţară de Dor”, nr. 6 (27), 2000, p. 3

6. Cf. „Albina”, III, nr. 70, 3/15 iulie 1862, p. 3; cf. şi Fond cit., Documentul nr. 233, manuscrisul „Zum 120…”; „Orawiczaer Wochenblatt”, 24 decembrie 1936; I. BOTA, Spaţiul rural, în „Foaia Oraviţei”, XIV, nr. 67, 2003, p. 11-12;; G. BOGDAN-DUICĂ, Multe şi mărunte despre Eminescu. III. Vara anului 1868, în „Viaţa Românească”, XVI, nr. 12, 1924, p. 383-393; M. PROTASE, G. ANTONESCU, Turnee româneşti în Transilvania între 1864-1900, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, series Philologiae, fasciculus I, 1965, p. 31-49; fasciculus II, p. 61-83; T. JURJICA, Teatrul cel vechi al Oraviţei, în „Caraş-Severinul cultural-artistic”, 3 noiembrie 1987, p. 2; I. BOTA, Teatrul Vechi al Oraviţei – un popas eminescian al anului 1868, în „Citadela”, II, nr. 1-3, ianuarie-martie 1997, p. 8-11; Idem, Ceasuri de sărbătoare în anotimpul culturii române, în „Timpul”, III, nr. 201 (716), marţi 13 octombrie 1992, p. 1-2; Idem, Între literatură şi muzică, în „Timpul”, III, nr. 200 (715), sâmbătă 10 octombrie 1992, p. 1-2; Idem, Mărturii subiective, în Ibidem, p. 2; Idem, 175 de ani de teatru la Oraviţa, în „Timpul”, III, nr. 198 (713), joi 8 octombrie 1992, p. 1-2; Idem, Sub semnul lui Eminescu, în „Timpul”, III, nr. 199 (714), vineri 9 octombrie 1992, p. 1 şi p. 3

7. Teatrul naţional din Bucureşti, în „Familia”, nr. 39, 6/18 noiembrie 1868; Din lumea artistică română, în „Familia”, nr. 44, 16/28 decembrie 1868, p. 524

8. Fond cit., Documentul nr. 387; J. HUŞKOVA-FRAJSMANOVA, Le role du theâtre roumain dans le renforcement de l’unité nationale, în „Universitas Comnena Philologica”, XVIII, 1966; separatum

9. G. CĂLINESCU, op. cit., loc. cit.

10. Cf. „Roata, nr. 20, 1933, p. 2

11. N. IORGA, Trei călători în ţările româneşti: Caronni, Rey, Kunisch şi originea „Luceafărului” lui Eminescu, în „Memoriile Secţiunii Istorice”, seria III, tom V, 1926, p. 143-158

12. G. CĂLINESCU, Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent, ediţie de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 475

13. Walachische Maerchen, herausgegeben mit einer Einleitung über das Volk der Wallachen und einem Anhang zur Erklärung der Maerchen, Stuttgart-Tübingen, I. G. Cotta’scher Verlag, 1845, XVI + 384 p.; o reeditare pentru mediile germanofone din România postbelică în volumul Rumänische Volks erzählungen aus dem Banat, Märchen, Schwänke, Sagen, neuausgabe besorgt von Roft, Wilhelm Brodnich und Ion Taloş, Bucureşti, Kriterion Verlag, 1971; o ediţie românească, relativ recentă, apărută la Institutul European din Iaşi, a benficiat şi de un comentariu avizat din partea distinsei doamne, originară din miraculosul Banat Montan, C. ŞTEFĂNESCU, Basme valahe, în „România Literară”, XXXVI, nr. 19, 14-20 mai 2003

14. M. MOJASEVIC, F. MILLEKER, Arthur Schott, 1926, p. 17 sq

15. I. JURA, Mitul în poezia lui Eminescu, Paris, 1933, p. 32-36; Al. BISTRIŢIANU, Primii culegători de basme româneşti – fraţii Schott, Obert, Kunisch, în „SCILF”, V, nr. 3-4, 1956, p. 13-40; I. TALOŞ, Din istoria folclorului şi folcloristicii. Arthur Schott şi culegerea lui de poveşti româneşti, în „Revista de Filologie şi Folclor”, VIII, nr. 3-4, 1963, p.156-165; Idem, Începuturile interesului pentru folclor românesc în Banat, în „SILF”, Academia Română, filiala Cluj, 1964, p. 201-221

16. Cf. Matricola Baptisatorium, 1802-1852, în Arhiva Parohiei Romano-Catolice din Oraviţa Montană, fila cu numărul 117, 26 iunie 1841; document semnalat şi pus la îndemâna cercetării noastre de regretatul profesor Tiberiu Lichtfuss

17. I. GALFFY, A. KNOBLAUCH, Aspecte din trecutul activităţii cultural-educative a medicilor din Oraviţa, manuscris dactilogramă datat „Oraviţa, 2 iulie 1966”

18. Vezi I. BOTA, Doi prieteni ai Banatului de altădată – fraţii Schott, în „Timpul”, V, nr. 29, vineri 11 februarie 1994, p. 5 şi în Idem, Eminescu şi Oraviţa, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Reşiţa, Editura Timpul, 2002, p. 27-28; Idem, Folclorul cărăşan la temelia „Luceafărului”, în volumul I. BOTA, Eminescu şi Oraviţa, p. 30-33

19. I. BOTA, 1883, la Oraviţa: un act cultural major – de aici au pleat spre Viena banii pentru hârtia pe care a fost tipărit întâia oară „Luceafărul”, în volumul Idem, Eminescu şi Oraviţa, p. 72-74; Lista ansamblului Pascaly, în „Gazeta Teatrului”, Sibiu, 18 iunie 1868: Mihail şi Matilda Pascaly,I. Gestianu, P. Velescu, J. Sapeanu, S. Balanescu, V. Fraivald, Doamnele Dimitrescu, Gestianu; la teatrul din Lugoj, 10 spectacole au bucurat un public la fel de entuziast: Ea este nebună, Nevasta trebuie să-şi urmeze bărbatul, Gărgăunii sau necredinţa bărbaţilor, Frica e din rai, Sterian Păţitul, Ştrengariul de paris, Orbul şi nebuna, Doi profesori procopsiţi-neprocopsiţi, Un amic supărător, Coconul Bârzoi. Sunt elogioase cronicile lui Marienescu: „Membrii societăţii peste tot sunt tineri, bine aleşi şi modeşti”; „Societatea e bine compusă şi are membri demni arătând fiecare şi din rolele cele mai subalterne că are anima şi spirit pentru arta teatrală”.. (cf. „Albina”, nr. 70, 15 iulie 1868, p. 3); „(…) peste tot societatea dramatică are membri apţi, suntem mulţumiţi cu prestaţiile ei, ne face onoarea înaintea străinilor, asia cu artea precum şi cu garderobul elegant şi purtarea în public.” G. CĂLINESCU, Viaţa lui Eminescu, p. 144: „Eminescu a jucat pe scenă.”; La o artistă ar fi avut-o ca muză pe Mariţa Vasilescu. Pentru această temă, vezi şi GH. LUCHESCU, Publicistică lugojeană. Omagiu lui Eminescu, în „Orizont”, XL, nr. 24, 16 iunie 1989, p. 2; Idem, Mihai Eminescu în Banat, în „Redeşteptarea”, V, nr. 267, 4-10 iulie 1996, p. 1; Idem, Popas eminescian la Lugoj, în „Columna”, nr. 12, 1989, p. 6; Idem, Omagiu. Aniversare Mihai Eminescu, în „Tempo””, nr. 1, 2000, p. 1; Idem, Permanenţe eminesciene, în „Eminescu”, IV, nr. 13-14, 2003, p. 1; Idem, Povara unui nume de geniu. Convorbire cu Gheorghe Eminescu, urmaş al marelui poet, în „Eminescu””, IV, nr. 13-14, decemnrie 2003, p. 4; Idem, Convorbire cu eminescologul Augustin Z. N. Pop, în „Eminescu”, V, nr. 1, 2004, p. 5-6; Idem, Urme ale Eminescului în Banat, în „Eminescu”, V, nr. 1, 2004, p. 8-10; Idem, Răspunsuri la chestionarul lui N. D. P. privind poetul naţional în Banat, în „Eminescu”, în „Eminescu”, VII, nr. 10-11 (33-34), decembrie-ianuarie 2007-2008, p. 2-4

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*