poeta EMILIA AMARIEI (Local.Borca,jud Neamţ*Poezie*

M-am născut pe 24 septembrie 1959, în localitatea Borca, Județul Neamț. Acest plai a fost iubit de scriitori ca Mihail Sadoveanu, Calistrat Hogaș, Ion Creangă. Am crescut într-o familie de țărani cu patru copii, eu fiind al doilea copil.Am absolvit Liceul Mihail Sadoveanu , liceu cu tradiție în această localitate, continuând să-mi consolidez cunoștințele prin studiu individual.Debutul meu literar a fost în revista Cutezătorii în anul 1971. Am fost pe frontul generației optzeciste, publicând în anii optzeci în revistele Flacăra, Transilvania și alte publicații ale vremii. A urmat o perioadă lungă de „tăcere”, revenind în anul În 2015.În prezent public în grupurile și cenaclurile on line și pe site-uri ca:WebCultura, QPoem, Confluențe literare, Agonia, Poeții noștri și altele.Colaborez cu revistele:Vatra veche, Orizonturile Bucuriei, Apollon, Logos și Agape, Creneluri Sighișorene, Agora, Literadura.Deasemenea, sunt prezentă în câteva antologii;Lirică reghineană, Suflet românesc, Atlasul cu diezi, Toplitera.Sunt:Membră a Ligii Scriitorilor filiala Mureș din ianuarie 2017;Membră de Onoare a Societății Culturale Apollon-România;Membru al Asociației Culturale Creștine, ASCIOR, din BuzăuPremii și diplome:În anul 2017 am obținut premii la următoarele concursuri;Suflet Românesc, desfășurat la Târgu Jiu – premiul doi;Sfântul Grai Românesc, desfășurat la Onești – premiul doi Labirinturi autumnale, concurs on line, desfășurat pe site-ul Însemne Culturale- premiul doi;Vis de toamnă, oraganizat de Societatea Culturală Apollon-România, premiul Alexei Mateevici:Diplomă de Excelență – Cultuă-Artă-Civilizație, oferită de Scietatea Apollon-RomâniaVolume publicate;Nu ne mai vrea pământul, volum de poezie publicat la editura Nico din Târgu Mureș în decembrie 2015, reeditat și retipărit împreună cu cel de-al doilea volum de poezie, -Datori cu o țară, la editura Liric Graph, din Buzău, în februarie 2017.Se află la tipar, la editura Amanda Edit, al treilea volum de poezii, Sunt dragoste de patria mea.
Am în lucru cartea de proză scurtă, Scrisorile destinului.

 

 

Datori cu o țară

Suspin pentru tine, frumoasa mea țară,
Iar sufletu-mi plânge cu dor și alean,
Căci tot ce-a rămas din străbuni stă să piară
Și mușcă din tine străinul viclean.

Iubita mea Dacie, poală maternă,
Iubiții mei munți, din Ceahlău în Bucegi
Românii toți plâng când pun capul pe pernă,
Te plâng că-ai ajuns un ținut de moșnegi.

Martirii eroi clocotesc de mânie
Și spumegă zarea de clocotul lor,
Când văd ce-am făcut cu a Daciei glie!
Poporul cel dac a ajuns migrator!

Ieșiți la lumină oșteni, până-i vreme,
Suntem încă vii și cetăți mai clădim,
Căci sună din corn, Decebal, să ne cheme
La luptă, ca-n vremea de-atunci, să pornim!

Suntem generația cea mai datoare!
Suntem generația marii erori!
Datori cu o țară copiilor, care,
Pe drept ne vor spune la toți, VÂNZĂTORI!

Alo, urgențe din intergalactic

Sunați, vă rog, spitalul de urgență,
Nu mă mai pot opri din tremurat,
Și lacrimile curg cu insistență.
Eu cred că sufletul mi-e fracturat.

Chemați urgențele interstelare,
Cu îngerii la borduri pregătiți
Și medicii cu trusele solare
Pentru suduri pe suflet instruiți.

Și scuturați cordonul de lumină,
Să știe Cel ce ne-a legat prin El,
Că e cod roșu pe o stea străină,
Din care sună stins un clopoțel…

Trimiteți nave dintre constelații,
Căci pe pământ nu este niciun leac!
Mi-e sufletul împrăștiat prin spații,
Și în particule eu mă desfac.

Nu știu de vor putea să mai adune
Bucățile din sufletu-mi rănit,
Și inima de-or mai putea-o pune,
Din nou, la locul ei cel hărăzit.

Alo, urgențe din intergalactic?
Îmi sângerează sufletul, mă sting!
Se pare că fac șoc anafilactic
La orișice mizerie disting!

Nu ne mai vrea pământul

Nu ne mai vrea pământul pașii reci,
Picior desculț demult visează câmpul,
Pe tocuri cui se mișcă inimi seci
Și-n „Diplomat” își duc bărbații gândul –

Sorbim război și pace-ntr-o cafea,
Pe jar străin sufletul ni se arde,
Orice scânteie ni se pare stea
Și-orice hârtie se botează carte!

Viteza „sfântă” ne-a cuprins pe toți,
Bărbatul înșelat nu vrea dueluri –
Acum ne merge sufletul pe roți
Și cinstea se îngroapă prin hoteluri.

Vulgarii cerșetori mereu cerșesc.
Ei ne cunosc. O, suflete blazate,
O mână de întind ne cuceresc!
Le dăm și bani și țel și demnitate.

Ne râde moartea-n față după plac,
Judecătorii n-au nicio sentință –
Te văd zdrobit sărman sfârșit de veac,
Dar nu de arme, ci de umilință!

Și de-au uitat ce-nseamnă a trăi
Stimații jucători de-a moartea-n masă,
Tot una li-i a fi sau a nu fi,
Nici de copiii lumii nu le pasă,

Voi, menestrei și-ai poeziei soli,
Aprindeți struna, pana, să renască
Pământul de la pol până la pol
Și toată răsuflarea omenească,

Să ne rămână viața foc nestins
Căci noi suntem răspunzători de moarte!
Trăind curat, cu sufletul ne-nvins,
Ne va ierta cândva pământul…poate…

Bat cuie…

Bat cuie…cât pe muchii, cât pe lângă,
Am unghii violet și răni pe mâini
Și uneori, mă doare partea stângă
Cu drept asupra bietei mele pâini,

Bat cuie ruginite-n gardul putred
Al unui timp trecut, dar ne-ncheiat,
Bat cuie în prezentul tot mai șubred –
Cu mersu-mpleticit și-ncovoiat,

Bat cuie-n toate, până la scânteie,
Și-ndur scrâșnind acutele dureri,
Oricum, am cam uitat să fiu femeie,
Trudind peste puținele-mi puteri.

Bat cuie, dar cu gândul sunt departe,
Trăind povești din timpuri de demult,
Și mă ascund în filele de carte –
De după ele, sufletu-mi ascult,

Bat cuie-n basme, le agăț în grindă
Și cad, mă scurg de vlagă în pământ,
Boabe fierbinți încep să se desprindă
Și-mi curg peste genunchii tremurând,

Bat cuie-n cer-să leg de veșnicie
Tărâmul nesfârșitei suferinți,
Bat cuie în tăceri și-n nebunie
Și-i răstignesc în versul meu pe sfinți…

Şi poate…

Încerc să umplu golul ce strigă după mine,
Desfiinţând matricea din care-am evadat,
Cum apa umple vadul, să-mi curgă din ruine
Suflarea, în potirul nemărginirii dat.

Aburi de pâine caldă să-mi treacă prin celule,
Din boabele de spice o viaţă să mai storc,
Să-mi umble liber duhul prin oasele-mi sătule-
De măcinatul morii la care tot mă-ntorc.

Şi picurând ca viţa tăiată-n primăvară,
Pe buzele tăcerii dintr-un poem etern,
Ca mugurii rodirii plesnind în floarea rară,
Sclipind pe faţa lumii în raze să mă cern.

Prea strâmtă e planeta pentru un vis de gală!
Cu stelele şiraguri, la gât, cerul de mai,
Îşi cheamă la cenaclu suita cea regală,
În carul său de aur cu doisprezece cai.

Şi poate-aş prinde ritmul din valsul demiurgic
În armonia lină cu adieri de vers,
Când se coboară îngeri la dangătul liturgic,
Să-mi fie Catedrală întregul Univers!

Oprește, Doamne, răul omenesc

Oprește, Doamne, răul omenesc
Și fă-i clepsidră timpului iubirea.
Fă să dispară plânsetul lumesc.
Umanizează, Doamne, omenirea!

Oprește tot și nopții, leagăn fă-i,
Din chinul care-mi picură sub gene,
S-adoarmă întunericul din văi
Și lacrima ce mi se zbate-n vene.

Și orice vorbă spusă fără rost
Sentință fie celui ce-o rostește,
Căci n-a știut ce sunt și nici ce-am fost,
Nici n-a-nțeles că vorba osândește.

Nu-mi fie nimeni crud judecător,
Căci n-a purtat bocancii mei prin lume
Și nu mi-a plâns nici lacrima de dor.
Doar haina mea de jale de și-ar pune

N-ar mai rosti cuvinte ce hulesc,
Ci ar privi la bezna-i cea profundă,
Din care fapte multe-l osândesc
Și-i vreme pentru toate să răspundă.

Dorul

Cum să-nțeleagă alții ce-i dorul românesc,
Când limba lor nu știe acest cuvânt divin,
De-ar căuta și-n stele și-n lună, nu-l găsesc,
Căci dorul nu respiră în sufletul străin!

Cum ai putea să știi tu, străine, ce-i un dor,
Tu n-ai Carpați, nici Deltă, n-ai Olt și n-ai nici Prut,
Nici doină, care curge ca apa de izvor,
Și nici vreun Eminescu, vreodată, n-ai avut!

Numai românul știe ce-i dorul pe pământ
Și Dumnezeul care l-a pus în pieptul lui.
Ne-a dat divinitatea în dar acest cuvânt,
Iar noi doinim prin lume de dorul dorului…

Patrie

Patrie, te-aș frământa-ntre gânduri
și pe roata cerului, te-aș pune,
cercul tău de ape și pământuri
să ia chip de doină, dorul – nume,

Și m-aș face una cu-a ta glie
să răsar în ierburi și în muguri,
să-ți mângâi pământul, Românie,
că prea geme sub străine juguri.

Patrie, port rănile-ți cu mine,
Dunărea prin ochii mei se scurge,
peste Prutul tău se-aud suspine –
azi te prad-ai tăi, nu hoarde turce!

M-oi ruga Olarului să pună
pe-a ta formă stele mii și îngeri
și, gătită-n iia cea străbună,
să te ia din valea cea de plângeri.

Se joacă numai drame peste tot
În inima potopului din noi,
Am devenit semnale de furtună,
Avertisment pentru îngheț și ploi,
Un buletin de știri despre minciună.

Bunicii și părinții sunt, acum,
Legende vii, de nimenea citite,
Iar mamele, un surogat postum,
Bunicile, icoane neprivite.

Copiilor li-i teamă de prezent –
Căsătorii de probă… anulate.
Familia-i doar un cuvânt absent
Din DEX-ul nostru de valori uitate.

Neputincioși vedem acest final
Și printre lacrimi vă privim sfârșitul,
Urmași pierduți din punctul cardinal
Ce indica pe hartă infinitul.

Bătrâni și triști ne ducem suferind,
Căci v-am lăsat doar moartea moștenire.
Din tot ce-a fost pe lumea asta sfânt,
Nu v-am păstrat nici partea de iubire.

Chiar și pe Dumnezeu vi l-am furat
Și-n locul Lui v-am dăruit durere.
Copiii noștri dragi v-am condamnat
Să moșteniți tot iadul în tăcere.

Se joacă numai drame peste tot,
Pe scena unei lumi debusolate,
Tristețea nu-și găsește antidot;
Murim tăcuți în „sălile de teatre.”

Vlăstarii țării mele se duc și nu mai vin

O, de-aș putea o clipă, măcar, în astă seară,
S-opresc a bate ceasul și timpul să îl leg,
Să nu mai plece trenul, să amuțească-n gară
Și-o pace să se-aștearnă peste pământu-ntreg,

Iar zborurile toate, deodată, să-mpietrească,
Să treacă porumbeii, doar ei să zboare lin,
Căci prea se-aud suspine pe vatra românească –
Vlăstarii țării mele se duc și nu mai vin!

Ți-i chipul ars de lacrimi de dor, mamă româncă,
E-o jale ca de moarte pe-al patriei hotar,
Doar Dumnezeu mai poate durerea cea adâncă
S-o vindece și neamul să ni-l ridice iar!

Cu viză și-aprobări de la elită

N-au dreptul la căldură, scriitorii,
Ei, totuși, scriu, cu mâinile-nghețate,
Când fagul trece granița ororii
Și pleacă bradul în străinătate,

Cu pașaport legal și-alai de gală,
În tren cu trenă lungă, nesfârșită,
Merge la moarte codrul cel de fală
Cu viză și-aprobări de la elită!

N-au dreptul la băncuța de la poartă
Bieții bătrâni din vatra românescă,
Copacii noștri smulși sunt de pe hartă
Și duși pe la străini, să-i încălzească.

N-au drept la două bârne necăjiții,
La niște leațuri cuiubul să-și încheie,
Pe două scânduri, taxe pun bandiții
Și vămuiesc nevoia din bordeie..

N-au drept măcar la niscai cercevele,
Când gardul putrezit pe jos se lasă,
Se cere plată multă pentru ele
Și poate n-au nici zece lei în casă!

Nu avem drept, dar cerem aprobare
Pentru vreo două vreascuri și surcele

Și mergem cu plocon la șeful mare
Să pună o ștampilă pentru ele.

N-au niciun drept românii-n a lor țară,
Vânduții stau la cârmă, la vânzare!
Măcelărind pădurea milenară,
O trec rânjind hidos, peste hotare.

Atinge-mă, dulceața păcii sfinte

Atinge-mi geana chiar și pentru-o clipă,
S-adorm de osteneala nopții mute,
În care m-am zbătut s-aud cum țipă
În mine, toate clipele trecute,

Cum se rostogolesc zăpezi prin gânduri,
Furtuni dezlănțuite, mânioase,
Și tot îmi bat pe la ferestre vânturi
De parc-ar vrea să-mi intre și prin oase.

Mă-ntrebi ce fac, pământule, și iată,
Noi amândoi stăm noaptea la taifasuri
Și plângem mai amar ca niciodată,
Prin amintiri mereu făcând popasuri.

Atinge-mă, odihnă, cu-al tău bine,
Să curgă-n mine somnul mângâierii.
Dând mâna cu pământul și cu tine
Să scuturăm de tot rana durerii.

Nu doarme de o vreme omenirea,
E permanentă peste ea eclipsa
În care-a început îndeplinirea
Prea evidenței din Apocalipsa.

Nu doarme nici pământul de tristețe
Și lăcrimează cerul peste lume’,
Unii, din idealuri hrăpărețe,
Puterea toată vor să și-o asume.

Atinge-mă, dulceața păcii sfinte.
Atinge lumea, cerul, universul,
Găsește-mi doar odihna din cuvinte
Și leagă-mi iar cu fericirea, versul!

Firule de iarbă…

Firule de iarbă, am o vorb-a-ți spune,
Unde mi-ai fost verde, pe care pământ?
Că-i îngălbenită pajiștea, de vânt,
Și tu stai, buratic, într-o altă lume.

Unde-mi ești, pădure, ce țineai haiducii
Sub umbrarul rece, de ciocoi ascunși?
De-o mână haină sunt copacii tunși,
Și-n poalele tale nu mai cântă cucii.

Unde ești, bădie, unde ești, leliță?
Zace banca goală, putrezind sub nuc,
Și de-așa pustie-mi vine să mă duc,
Scuturându-mi praful tălpii, pe uliță.

(Fuge peste dealuri, azi ,copilăria,
Și pe sub alunii cei pletoși, o văd,
Dar când deschid ochii, e numai prăpăd!
Vreme de durere peste România!)

Ascultă, copile, o poveste sfântă,
De la gura sobei cu cărbuni încinși,
Oricât vor dușmanii, nu vom fi învinși.
Doina românească și în ceruri cântă!

Firule de iarbă, nu vesti sfârșitul,
Nu primi amarul nostru lăcrimat,
Au curs multe lacrimi, dar am învățat
Că suntem mai veșnici decât infinitul!

Vocea

Și pare că prin mine o voce-ndepărtată,
Ca – stelele, de oameni și luna, de pământ,
Îmi spune: „-Scrie, scrie durerea lumii, toată,
Căci vorba e doar vorbă, dar scrisul este sfânt!

Tu să nu taci, chiar dacă și legi și tribunaluri,
Te-ar condamna la moarte, la chinuri sau exil,
Cuvintele din tine nu sunt decât portaluri
Care conduc, departe, de-acest prezent ostil.

Nu te opri, doar scrie ce îți șoptește Harul
Și tot ce vezi în taină cu-al treilea ochi, să scrii!
De-ar curge fluvii, fluvii, prin sufletu-ți, amarul,
Tu curgi cu el deodată pe munți și prin câmpii.

De nu-ți găsești odihna și te tot zbați de piatră,
Privește-o cum prin tine se lustruiește-ncet,
Și din ce-a fost ‘nainte devine nestemată.
Nu te opri. Acesta-i destinul de poet!”

Ne vom trezi

Vor să ucidă macii, că-i încurcă,
Și cânepa din care buna mea
Făcea fuior, îl agăța în furcă
Și pânze albe în război țesea;

Vor să ne-oprească apa din izvoare
Și biruri vor să pună pe fântâni –
Ar trebui și razele de soare
Cu taxă, să le-avem, de la „stăpâni”?

S-au hotărât de vii să ne jupoaie
Bir peste bir și chinuri peste chin,
Taxă pe stâlpi, pe apele de ploaie,
Pe orișice aveam dreptul divin,

Vor să ne dea și aerul pe plată
Și mă întreb cât mai tăcem cuminți?
Așa măcel n-am mai văzut vreodată –
Ne iau până și dreptul de părinți!

(Istoria n-a mai cuprins, deodată,
Atâtea nebunești nelegiuiri,
Atâtea note și facturi de plată,
Atâția monștri, nici atâția zbiri!)

Voi, cei ce din al vostru întuneric,
Din umbra cea de iad, vă credeți tari,
Sfârși-va timpul vostru luciferic!
Ne-ați înșelat, destul, cu vorbe mari.

Nu mai servim otrava deghizată,
Nu ne-amăgiți cum tot ne-ați amăgit.
Ne vom trezi cu toții, deodată,
Și timpul vostru va lua sfârșit!

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*