Olariu Elena(Răducăneni)*Recenzie*

Când sfinţii se întorc acasă
de Cezarina Adamescu
Moto:” Fiecare om trebuie să devină sfânt pentru a obţine dreptul la divinitate „ (Constantin Brâncuşi)
Prin însăşi apariţia sa minusculă dar, ale cărei coperţi de un albastru senin, ce trimite la reflectare, volumul este binecuvântat de prezenţa –în miniatură- a Sfântului florilor, cel care a primit crinul în dar de la bunul Dumnezeu, pe de o parte şi darul bucuriei veşnice întru Hristos, de cealaltă parte, Sfântul Anton de Padova. „Şi dacă Dumnezeu, Părintele milostivirilor cereşti ascultă cu îndurare rugăciunea pe care o încredinţăm prin mijlocirea puternică a Sfântului Anton, păstos şi învăţător al Bisericii Sale, pe care L-a ales ca mărturisitor al Evangheliei şi mesager al păcii în mijlocul poporului Său”, atunci, cu umilinţă şi smerenie, încerc să redau în câteva flori, ale cuvântului, de această dată, măreţia unei distinse doamne, scriitoarea Cezarina Adamescu, să încercăm, prin prisma înţelegerii noastre, să-l cunoaştem mai bine pe acest sfânt al tuturor timpurilor, parcă mai prezent ca oricând în mijlocul nostru…
Editura ARIONDA, cea care s-a îngrijit de publicarea acestui buchet de flori duhovniceşti închinate „Sfântului Iubirii”, cel mai popular sfânt de altfel cunoscut în cele două biserici creştine sunt, nici mai mult, nici mai puţin decât un izvor de declaraţii aduse divinului prin mijlocirea Sfântului Anton de Padova şi cu graţia, inefabilă, a scriitoarei Cezarina Adamescu, fiică a Universului, parte din Cosmos şi bună cunoscătoare a Micro şi Macrocosmosului…Contopindu-se cu universul, fiica acestui plai românesc, înţelege rostul „durerii”, „alin în mii de icoane” pentru cei ce adoră viaţa sfântului, voind, necondiţionat, să-i urmeze învăţătura. Căci, a ajunge la întâlnirea „faţă către faţă” cu chiar Mântuitorul Iisus Hristos, mai întâi trebuie să urmăm exemplul de viaţă simplă, modestă, smerită a celor ce L-au iubit atât de mult încât să renunţe la propria trăire, în inimile lor bătând altă inimă, cea a lui Hristos. „Cuvântul Cuvintelor de la Început
Cel fără sfârşit şi în veci nepierdut
Cel nepieritor, chip de om întrupat
Din Dumnezeul cel adevărat” (Imn pentru Sfântul Iubirii), îi oferă Sfântului crinul alb, floarea pe care Arhanghelul Mihail i-o oferă Fecioarei Maria în numele lui Dumnezeu, anunţând-o de intenţiile Celui Prea Înalt- adică să devină mama Fiului ceresc., crinul, floarea din care soarbe „parfumul de mosc” al „neprihănirii şi al Duhului Sfânt”
Ca orice fiu, urmaş al lui Hristos, el „presimte” că este „Sfântul Iubirii” şi acceptă haina sărăciei, a blândeţii „mai fericit ca nimeni altul” ştiind că numai aşa „va bucura înaltul” şi că prin firea lucrurilor, îi este înscris în planul lui Dumnezeu să primească „cereasca înţelepciune” şi de a oblădui rănile celor suferinzi, răni ascunse ochiului profan, răni pe care le primim la tot pasul şi al căror „strigăt mut” nu-l aude decât bunul Dumnezeu. Şi cei care mijlocesc la Dumnezeu, cei care pot citi „boala sufletului”, sfinţii. De aceea moaştele Sfântului Anton merg în pelerinaj în lumea întreagă, de aceea, mai mult ca oricând ne ascultă plânsul nouă, celor ce avem nevoie de balsamul cuvintelor sale, „copiii, tinerii, bătrânii” întâmpinându-l cu flori- crinii albi, ce urmează a fi sfinţite prin dragostea şi binecuvântarea sa. Atunci, mai mult ca oricând oamenii- la unison- uită ranchiuna „pe aproapele” său şi „cu pâine şi vin pe masă” cer vindecare. Unii, fericire, alţii „smeriţi”, se bucură doar să-l vadă; numai ce-i ating cu sfioşenie „relicva” şi pleacă plini de speranţă şi recunoştinţă acasă. Şi mulţumiţi: au atins o „comoară de neşters a sferei celeste” (Sfântul celor mici). La atâta bucurie aici, pe pământ „răsună universul” şi „în faţa tronului din Rai”, în smerenie, „îngerii îl recunosc” pe Anton şi „nu pregetă”, la rându-le, să „se supună”:
„Nu pregetă să se supună
Cu glas smerit şi blând imploră
În orice clipă, orice oră
Şi Universu-ntreg răsună”.
Cum este firesc, de altfel, cei ce-L iubesc pe Hristos, sunt nişte „martiri în dorinţa” de a-I urma întocmai învăţătura şi, mai ales, de a nu cădea în ispită, aceasta aflându-se la tot pasul: „Vârtejul lumii nu te-a prins
De mic copil ai fost, Antoane,
De cele pământeşti desprins
Precum un sfânt din vechi icoane”.
„Curat ca floarea cea de crin” şi „arzând de dor ca mucenicii”, el împarte la toţi bucurie, luându-le tristeţea, şi mila luând suspinul pe umerii săi şi, îi încurajează prin Cuvântul propovăduit, „un fir de praf purtat de vânt” care, de fapt, este „un strop de rouă în ocean”; un strop ce cade pe rană cicatrizând-o…
Aparent invizibile, minunile sale se împânzesc şi „răsună trâmbiţe în cer” că este „Sfânt potir de-nţelepciune”. Podoabele cu care se găteşte sunt „lumina minţii” ce strălucesc pe chipul său smerit. Străbate „printre eretici şi păgâni” drumuri interminabile şi „colindă” cu tot avântul, „vestindu-L pe Cristos-Cuvântul” (Sfântul tuturor)
Ajuns „acasă”, în cămara celui osândit sufleteşte „sărăcuţul Anton este primit cu urarea Bine ai venit!!. Este trimisul lui Emanuel- Dumnezeu-Cuvântul şi, în faţa icoanei sale se închină întreaga obşte, indiferent de graiul în care se roagă, sărătura lacrimei fiind aceeaşi.
Cu suflet de copil, el însuşi îmbrăţişând pe Copilul-Hristos şi, „neprihănit ca nimeni altul” Sfântul Anton este „Chivotul celui înţelept”, din pieptul său răsărind „dulcele surâs divin” şi din gura sa înflorind „mângâieri şi şoapte line”. Vremea, întreaga natură, în consonanţă şi prin mijlocirea acestui sfânt îi întâmpină pe cei suferinzi cu surâsul său simplu, binefăcător, o „ploaie albă de crini”, parfumul acestora cuprinzând hăăăt-întreaga zare şi transformându-se în „crâmpei de nemurire” „Ce pace albă împrejur! /O clipă de-aş putea să fur/ Din însetata veşnicie/…/ O diademă de iubire/ Crâmpei râvnit de nemurire”.
Perlă „măiastră din priviri”, nestemat „de ascultare”, după o lungă pribegie se întoarce „acasă”, românii venerându-l dintotdeauna. „Candelă aprinsă” continuu, luminează împrejur, dând din a sa lumină celor ce caută chiar şi o scânteie, lumina sa rămânând aceeaşi. „Avocatul nostru” a celor vii „ce laudă pe Blândul Tată”, Anton străbate ca pelerin „prin praf, pe jos, agale”, scopul terminal fiind acela de a ne transforma „în pâine şi vin/ Moşneni ai bunurilor Sale…” Trăind cu „fraţii în comuniune”, laolaltă năpădiţi de încercări „care vin din toate cele patru zări”, pacea şi binele nu-l părăsesc” iar „trupu-i slab şi omenesc/ mai tare îl sfinţesc” să trăiască în armonie cu Universul, „alcătuind un TOT/ Cu Supremul Cap- Cristos!”
Primind „cheile din Paradis” dar frate cu noi, oamenii născuţi din pământ frământat de mâinile lui Dumnezeu, caută, caută mereu să ne ferească” de necazuri şi întristări” adunând „cu încredere” toate neamurile ce din veac caută pe Dumnezeu, caută leacul mântuirii- apa vieţii, licoarea nemuritoare pe a cărei scară să culeagă binemeritatul dar ceresc, trandafirul albastru. Dar, spune „sfântul iubit al tuturor”, „dreptatea se-mplineşte-n milă!” Şi să ajungi pe cele mai înalte trepte ale desăvârşirii trebuie ca Părintele Ceresc să-şi întindă „mâna nemuririi” să ne cheme „din legea firii/ să ne ia din ale morţii văi”.
Să te înscrii în Cartea Vieţii, aşadar, „să răsfoieşti filă cu filă”, numaidecât „dreptatea trebuie s-o-mplineşti”, în piept să bată altă inimă, inima lui Cristos încă de pe acum, pământeni fiind. Şi cei care ne pot conduce spre Lumină sunt sfinţii tuturor timpurilor, cei care mijlocesc pentru noi „sărmanii copii ai pământului”. Un sfânt cunoscut fiind chiar Sfântul Anton de Padova, cel care a înţeles foarte bine plânsul mut al mulţimii acesteia româneşti, sărăcită materialiceşte dar atât de bogată spiritualiceşte!…
„La fel ca Francisc”, legănând un „Prunc abia născut în paie”, Sf. Anton se bucură când „strânge pe Cristos în braţe”, în această iubire contopindu-se Dumnezeu şi om…
Drept răsplată- pe merit, primeşte „cununa sfântă” câştigată în scurta-i viaţă. De aceea „îngerii, cu glas serafic/ îi cântă cinstindu-l şi preamărindu-l”, „nevoinţa şi calvarul” său împletit spiralat cu bucuria de a-L vesti pe Isus şi lupta cu propriile ispite- luptă dreaptă care să-i aducă „pacea sfântă”, a oamenilor blânzi , roadele sale „neîmpuţinare” fiind „rugăciunile fierbinţi” care i le aduce întreaga omenire.
Un volum ce poate fi purtat în buzunarul dinlăuntru hainei, în locul telefonului mobil, versurile închinate Sfântului Anton de Padova ca şi icoana de pe copertă, protejează bătăile inimii în vreme de plângere a sufletului, Cezarina Adamescu fiind un fin observator şi trăitor al lucrurilor alese. Cu un suflet nobil, cu o credinţă profundă, la un moment dat se contopeşte cu opera creată, din îmbrăţişarea căreia se naşte Cuvântul ales ce străpunge ca o săgeată cu două tăişuri pieptul celui neavizat…
„Întâlnirea” cu Sfântul Anton este aevea; paşii săi o apără din umbră de vitregiile vremii, scriitoarea fiind născută să-şi ducă lupta nu întotdeauna învingătoare dar, neînvinsă de ispitele inerente ale sorţii.
Simplitatea elegantă versurilor, cuvintele cheie cu care începe poezia, mesajul, pastelat, transmis metaforic, la prima vedere foarte uşor de perceput, sunt pietre şlefuite ce străbat sufletul arid transformându-l în fluviu fierbinte de adorare, cursul vieţii cititorului luând de acum altă turnură, din lut neprimenit transformându-se într-o parcelă defrişată continuu, mlădiţele însămânţate să aibă unde-şi prinde rădăcinile…
Mulţumesc lui Dumnezeu că L-am cunoscut pe Sfântul Anton de Padova prin intermediul acestui volum, în umbra căruia semnează modest, scriitoarea Cezarina Adamescu.

29 martie, 2006 Olariu Elena, Răducăneni

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*