DANIEL LUCA despre cartea lui VALI ORŢAN (Din doi în doi)

Carnea iubirii
Volumul de versuri „Din doi în doi” de Vali Orțan (Editura Rafet, Râmnicu Sărat,2017) este unul al întrebărilor, al căutărilor, al îndoielilor pe care eul poetic le are în ceea ce privește sentimentul iubirii.
În fapt, toate acestea pot fi rezumate într-o singură întrebare: are iubirea carne? Răspunsul afirmativ ar însemna un adevărat balon de oxigen pentru întreaga omenire, o sursă inepuizabilă de speranță. Aceasta deoarece ar putea fi păstrată în siguranță pentru vremuri (mai) tulburi („dacă iubirea ar fi carne / am cumpăra hectare / de lăzi frigorifice / să avem pentru vremuri grele”)
Din (ne)fericire, cercetările științifice pe această temă (și autorul se îndreaptă spre aceeași direcție) au ajuns la concluzia că răspunsul este unul negativ (altfel consumul de energie electrică ar fi dus la o epuizare rapidă a resurselor naturale ale pământului), rămășițele iubirii putând fi păstrate numai în amintirea fiecăruia dintre noi, cu toată negura ce o înconjoară („prea în grabă / ne trece timpul / ne-mbătrânesc amintirile / și am uitat cum se iubește”).
Fiecare femeie e unică în felul ei, are mirajul ei propriu („orice femeie poartă în ea / un miraj”) și își transferă unicitatea în iubire („iubirile noastre sunt unice / de aceea nu pot să-ți spun / mereu că te iubesc”).
Bărbatul își păstrează, însă, instinctul de vânător și fiecare femeie cucerită e un pas spre o altă femeie („iartă-mă că mi-e bine cu tine / și totuși mi-e dor / să mă îndrăgostesc”; „câte o iubire în metastază / am fost la psiholog (era o domniță sexy) / și m-am ales cu / o altă metastază / ascunsă bine”).
Dar iubirea nu se îndreaptă spre femeia în carne și oase, ci spre femeia ideală, de unde și puritatea ce o învăluie („în visele mele ești castă / un fel de icoană pictată / pe bolta bisericii”; „mi-e teamă că o să-ți placă / sărutul meu și vei deveni / o simplă femeie”).
Această căutare perpetuă a iubirii perfecte e un drum al inițierii presărat de necunoscute, dar nu trebuie abandonat în pofida tuturor opreliștilor („ne naștem condamnați / la suferința de a ne găsi / pe un drum pe care / parcă / nu-l găsim niciodată”).
Pe de altă parte, retragerea în singurătate nu reprezintă nicidecum o soluție, ci o răcire a relațiilor cu lumea înconjurătoare, o depărtare de tot ceea ce este uman („aduni flori de gheață la sân”) și nu poate fi regăsită în doi (adică în iubire: „singurătate e / atunci când oricum ai încerca să numeri / nu treci mai departe de / unul”).
Într-o perioadă în care totul este de vânzare („dacă sufletul ar fi carne / l-am vinde / la kil la bucată la buchet”), salvarea umanității constă în iubire, aceasta dobândind proporții mitice („ana a fugit din zid / în locul de sacrificiu / golul nu este gol”; „poate a existat / doar credința că / acolo în zidul acela / cineva și-a pus iubirea la adăpost”).
Există, așadar, o legătură indisolubilă între iubire și credință (iubirea fiind calea de a ajunge la credință: „cred că încă / n-am învățat / să mă rog”), dar și între iubire, viață și moarte.
Și iubirea („iubirea vine nechemată”) și moartea („moartea vine nechemată”) sunt pline de neprevăzut, dar fac parte din miracolul vieții. Nimic nu se pierde, totul se transformă, iar orice sfârșit e un nou început („știi noi nu avem o singură iubire / și nici măcar / o singură moarte”).
Mai mult, prin iubire poate fi învinsă chiar și moartea („tu și eu mustind / de iubire / privind cum / arde moartea”), iar viața poate fi trăită la intensitate maximă („viața-i ca o cutie cu chibrituri / unele zile te încălzesc / altele nu vor nici măcar / să se aprindă”).
Iubirea este dincolo de timp („dacă-ți îngropi ceasul /deșteptător / în zidurile casei / la ora când va fi / să sune / pereții vor crăpa”) și îl poate vindeca atunci când acesta se află în suferință („am dansat ca un șaman / la capul timpului bolnav”).
Dar cine spune că a iubi este ușor se înșeală („cele mai greu de rostit / cuvinte / sunt întotdeauna / câte două”) pentru că este nevoie întotdeauna de doi, de reciprocitatea sentimentelor și a trupurilor („goliciunea ta / umple tot”).
Pe de altă parte, în fiecare individ se află spiritul înaintașilor săi, atât în spațiul interior („oriunde-am fi purtăm cu noi / toți morții noștri”), cât și în cel exterior (cimitirul: „trece dinspre cimitir o bătrână / stăpână pe lumea ei / mișcând îngândurată / oala de tămâiat / de parcă i-ar tămâia / și pe cei încă vii”; iubirea familială, iubirea față de străbuni).
Și totuși, după lectura volumului de față, dar și după analiza cercetărilor științifice efectuate pe această temă, persistă aceeași întrebare: oare iubirea chiar nu are carne?

 

 

 

 

 

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*