Poetul Marin Toma-reaminteşte prietenilor că au trecut peste zece ani de la decesul iubitei sale soţii Toma Neaga*

POEME NETERMINATE
PREFATA

Lacrima durerii

„Omul nu a fost creat pentru a fi fericit ci pentru a oscila între nebunia descoperirii şi plictiseala de armonie. Fericirea este doar momeala ce-l va ţine in cursă, până la sfârşit…” (Octavian Paler)
Ca un Mecena al plaiurilor mioritice, poetul, scriitorul Marin Toma ne emoţionează ca un cântec orfeic, oferindu-ne nouă, cititorilor, prin „Poeme neterminate” prilej de reflecţii ontice, în care singura certitudine este moartea, ca un dat în datumul firii, fără drept de ripostă, pentru că metafizica ne îndeamnă să credem în imuabilitatea lucrurilor firii, ci nimic nu poate, cu nimic nu se poate interveni în ireversibilitatea lor.
Nu am citit o carte mai „tristă” ca aceasta, să-ţi vezi omul drag cum îşi dă ultima suflare în braţele tale, şi că, doar Dumnezeu ar mai putea face ceva, dar… poate nici El nu poate.
Şi totul se întâmplă când un Iisus se naşte întru a aduce mântuirea aceea despre care se tot vorbeşte:
„În seara Sfântă de Crăciun,/Trecuta-i în eternitate/ Şi ne-ai lăsat pe toţi ceilalţi,/Să ducem lupta mai departe.”
(În seara Sfântă de Crăciun)
Poetul Marin Toma conştientizează cu luciditatea care-l caracterizează că viaţa este totuşi o luptă, o bătălie pe care o poţi câştiga ori pierde, c-aşa e la război, la rândul lui, şi războiul se poate câşriga ori pierde, dar în cazul pierderii, cu cine încheiem armistiţiul? Şi pentru că omului îi este dat să meargă până la capăt, prin ordin divin, trebuie să faci un pact cu viaţa, – bună, rea, dureroasă şi atât de concretă!!!
Lucru nemai întâlnit la nimeni: „Ai câştigat o bătălie/Cu-o viaţă dură, inegală,/Şi ai trecut la Dumnezeu,/În lumea Lui,etern’ reală.” (Ibidem) Pentru poetul Marin Toma, moartea este o bătălie câştigată pentru a fi mai aproape de Dumnezeu ori chiar lângă Dânsul. Acest „soi” de optimism îl întâlnim la oamenii elevaţi, cu o distincţie spirituală aleasă, specială:
„Mi-ai spus ceva ne-înţeles,/Făcându-mi semn cu mâna./Că pleci la Tatăl tău Ceresc,/Şi să mă rog într-una./Şi dacă el mă va ierta,/Pe acelaşi drum, tu mă aştepţi/Dar pân’ atunci, mă vei veghea,/De sus din bolţile Cereşti.” (Ibidem) De unde ideea că, prin transcedere, intrăm într-un universe paralel, virtual, energetic, cu o altă consubstanţialitate, în care veşnicia este ultima variantă într-o altă variantă ontologică. Până atunci:
„Trec zilele trec, una după alta,/Şi eu te-aştept în poartă să revii,/Să mă întrebi de-i nemiloasă soarta/De te iubesc cum te-am iubit întîi.” (Trec zilele…)
Şi cu regretul:„Fără tine-i veşnică iarnă,/În orice anotimp e iarnă./De-i primăvară, vară, toamnă,/Fără tine-i e veşnică iarnă.” (Fără tine…) Iar, ca un corolar: „Cine nu a iubit în viaţă, a fost o eroare a creaţiei.” (T. Muşatescu)
„Dragostea îl face pe om poet.” Spunea la vremea lui, Euripide. Că Marin Toma este poet, – este! Cum a devenit poet? Eu, unul, nu ştiu, dar ştiu că dragostea lui pentru Neguţa l-a făcut şi „mai mare poet”! Eul liric al poetului este profund, până la subliminal. Este ca un strigăt de corlă în pustie, este durere căreia nu-i vine de leac nici panaceul (universal).
Există o vorbă înţeleaptă în folkul românesc: „să nu-i dea Dumnezeu omului cât poate duce!”
Marin Toma este un om puternic, este animator cultural, a scos o revistă literară şi „zgârie” bine şi frumos la hârtie. Este cunoscut şi apreciat de multă lume, pentru care Neguţa lui are bucuriile ei cereşti, fălindu-se printre sfinţi şi îngerii cu dragul ei soţ, a cărei menire pe pământ e una specială, aleasă, printre cei aleşi de Domnul, precum o selecţie darwinistă.
Titlul volumului: „Poem neterminat” are multiple conotaţii în semasiologia lingvistică şi sintaxei poetice.
„Orice îndrăgostit vrea să audă vorbindu-se numai de dragostea lui, fiindcă numai pe ea o crede vrednică de luat în seamă.” (Hoffman) Aici, poetul se detaşează cu dezinvoltură, individualizându-se; iubirea francă, pură, platonică, dragostea poetului nu este una particulară şi egoistă, ci iubirea la nivel planetar, universal, o dragoste prin care se împlineşte divinul din fiecare om. Poetul are conştiinţa că, – până la „trecerea” aceea – , are încă multe treburi de făcut aici, pe pământ. Poetul are temerea: „Eu, nu ştiu de-mi termin poemul/Acesta ce l-am început../E poate prea târziu, bătrâne,/Tu eşti aproape un trecut./ Un trecut ce-l va cunoaşte/Poate dint-o filă ruptă/Un urmaş din prispa casei/Care-mi plânge şi m-ascultă.”
(Eu nu ştiu)
În ţinutul Dumnezeului lumina vine de oriunde: „când luna – n răsărire/ îţi va trimte rază/ca semn de mângâiere/să te găsească trează/veghind iubirii mele,/să-i împleteşti cunună/s-o porţi cu tine-alături/o, tu, a mea stăpână!” (când luna…)
Ţinutul terestru este într-o perpetuă simbioză cu ţinutul Dumnezeului, cu „locatarii” într-un dialog al sentimentelor cu pământenii: „ Azi, nu te-am mai cuprins în braţe/Cu zâmbet larg să te petrec,/Şi nu ţi-am oferit o floare,/Nici mărţişor ţi-am prins în piept. (De mărţişor) Ori:
„ Azi m-au oprit ghioceii,/Întrebau toţi de tine:/De ce nu mai treci printre ei,/Cum ai trecut ani de zile?” (Azi)
Dorul de cel drag al poetului doare, doare cumplit! Dor care este legat prin invizibile fire de tot şi de toate:
„Mi- e dor de dorul meu plecat/Pe drumul presărat cu stele/.Mi-e dor de dorul meu plecat/De-atunci îl caut printre ele./ Privesc la pernele din pat/Şi strig la chipul ce-am iubit:/Mi-e dor mai mult, de dor plecat/O, Doamne, tare-am obosit.!
(Mi-e dor de dor)
Dintre atâtea şi atâtea dorinţe ale poetului, adăugăm:
„Doream să fii nepieritoare/ Iubirea s-o simţim din plin,/ Căci meritai toate acestea…/Şi-n faţa ta să mă înclin/Dar viaţa ţi- a fost numai luptă/Sfârşită – n noaptea de Crăciun/Iar inima-mi rămasa-mi frântă/La poarta unui cimitir.” (Doream…)
Poemul „Rugă” este sfâşietor: „Să vii mereu în casa ta./Pe locul unde ne-am trăit/O tinereţe… nu-i aşa?/Şi unde am îmbătrânit./Căci fără tine-mi este greu/Şi zilele – mi sunt cenuşii/ Iar de atunci eu plâng mereu./De ce-ai plecat şi nu mai vii?/Din seara Sfântă de Crăciun,/Rămâi …o neuitată-n veci/Când te rugam să mai rămâi/Iar tu-mi spuneai… că ai să pleci.” Aşa ceva nu se poate comenta, ci doar o lacrimă mai poate cădea din ochii sensibilului cititor.
Încărcătura emoţională a poetului este incomensurabilă, dar poetul este conştient că toate câtes-s dintre toate, fac parte dintr-un joc perpetuu al stereotipiilor, ireversibilităţii; că viaţa este vadul pe care-l treci, să ajungi pe malul celălalt ori puntea între Esenţă şi Nimic. Poetul face din durere artă, artă poetică, iar muza protectoare este suferinţa. Arthur Shopenhauer, ca să-l parafrazez, spunea că dintre toate fiinţele, cel mai mult suferă omul, iar dintre toţi oamenii, suferă cel mai mult acei care au o conştiinţă mai completă şi mai complexă. Poetul Marin Toma este unul dintre cei din urmă; ca să fie printre cei dintâi, – poeţi consacraţi în ale versificaţiei.
Şi pentru că veni vorba, poetul se încumetă în a escalada Chomolungma: să se exprime în vers clasic, cu toate canoanele lui, pretenţiile, rigorile…vers căruia îi dă formă, conţinut şi mesaj.
Foloseşte cu pertinenţă figurile de stil, – tropii, dar şi figurile de cugetare, într-o sintaxă poetică bine cumpănită.
Fără exemplificări pe text, amintesc: epitetul, metafora, prosopopeea, sinecdoca ori metonimia, pe de o parte; pe de altă parte, interogaţia şi exclamaţia retorică, sindetonul ori poliasindetonul, repetiţia…
„Poeme neterminate” mi-aminteşte de Pânza Penelopei, care, şi ea, a rămas neterminată. În aşteptarea lui Ulise, la reîntoarcerea-n Itaca, Penelopa reia ţesutul pânzei destrămate, pe care nu şi-o dorea neterminată, altfel, Homer nu şi-ar mai fi scris Odiseea.
Şi îmi mai amintesc poemele neterminate ale lui Marin Toma de mitul zidirii; nici o zidire nu este durabilă în afara jertfei, sacrificiului. Cititorul mă va înţelege ce doresc să spun.
Cititorii aduc poetului Marin Toma prinosul, preaplinul de recunoaştere şi aleasă consideraţiune pentru rândul lăsat pe foaia imaculată. Personal, îndrăgesc om şi poet, deopotrivă!
Îi doresc trăire matusalemică însoţită de toate bucuriile pământului, – atâtea câte i-au mai rămas.
Cât priveşte Neguţa ta, poete, fii sigur că te va aştepta!
Ca mai apoi, spre judecata aceea veţi merge împreună, cu sufletul nepătat de relele care n-au ştiu vreodată a face bine.
Te îmbăţişez,Marin Toma!

Prof. Vasile Popovici
Membru LSR – Filiala Iaşi-Moldova.

Marin Toma – Glasul durerii

Ziaristul, creatorul de revistă şi animatorul cultural Marin Toma din ,,Dor de dor” îmi trimite în frumoasa lună mai, un buchet de lăcrămioare înlăcrimate scrise cu cerneala inimii.
Aceste ,,elegii pentru floarea secerată”sunt mai mult cântece de alean, gemete de suferinţă, cuvinte care n-au fost spuse la dureroasa despărţire de Neguţa, fiinţa dragă cu care a împărţit bucuriile şi tristeţile vieţii până când moartea l-a lăsat singur.
Cele două operaţii pe care le-a suportat, în urma cărora a rămas fără ambele picioare, au transformat calculatorul într-un prieten nedespărţit iar pe Marin Toma în poet. Asemeni marilor înaintaşi Vasile Alecsandri şi Eugen Jebeleanu, Marin Toma culege, din grădina amintirilor, picăturile de rouă ale sufletului său nemângâiat, dând la iveală câteva ,,Poeme neterminate” pentru că durerea sa e râu care nu seacă niciodată.

Aflat şi el, ca noi toţi, ,,în marea trecere”, poetul retrăieşte momentele fericite ale vieţii în doi.
Sentimentul dominant al acestor creaţii este cel de durere sfâşietoare transformată în lacrimă de mărgăritar.
Cu luciditatea lui Socrate care împărtăşea discipolilor prezenţi cum urcă-n el şarpele morţii, Marin Toma scrie o scurtă cronică a paradisului conjugal, pe de o parte, şi a iadului existenţial, pe de altă parte.
Aceste poeme neterminate şi inegale valoric trebuie văzute ca un monument mai trainic decât bronzul închinat iubirii şi-n acelaşi timp ca trepte pe care Marin Toma le urcă spre puntea de lumină pentru a reîntâlni ,,steluţa” care i-a luminat existenţa.

Petruş Andrei
Puieşti -Vaslui.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România

Marin Toma – Poeme neterminate

Comentându-şi sculptura sa funerară Sărutul, amplasată în cimitirul parisian Montparnasse, Brâncuşi sublinia: „În Sărutul nu a fost vorba despre o copie fidelă a două modele – bărbat şi femeie, care să drăgostesc, ci despre o viziune a iubirii fără de moarte, pe care eu am văzut-o cu ochiul minţii. (…). Iar cu cât veţi privi mai mult această operă, cu atât mai uşor îi veţi descoperi sensul. Misterul fecundităţii şi al morţii rămâne însuşi misterul acestei iubiri – care va supravieţui chiar şi dincolo de mormânt…”
Acesta este şi sensul POEMELOR NETERMINATE scrise de Marin Toma în amintirea defunctei sale soţii: „În seara Sfântă de Crăciun, / Trecuta-i în eternitate / Şi ne-ai lăsat făr´ rămas bun / Să ducem lupta mai departe.”
În versurile sale, Eros şi Thatanos se contopesc, accentuând iubirea fără de sfârşit. Dorul se preschimbă în lacrimă: „Am întors privirea plângând, / Călcând încet mai departe, /
Cu dorul în suflet arzând / Cătam către Ceruri înalte.”
Poetul a depăşit disperarea, adoptând, şi cu ajutorul credinţei, o viziune mai senină asupra existenţei, aş zice mioritică.
Poemele neterminate reiterează mitul li Pygmalion, sculptorul care s-a îndrăgostit de propria-i sculptură, reprezentând o adolescentă perfectă, pe care zeii, ascultându-i ruga, au trezit-o la viaţă: „Din lacrimile plânse, / de când ai plecat, / am construit statuia făpturii tale / căreia încerc să-i dau viaţă / cu fiecare poem neterminat”
În reveriile sale, Marin Toma îşi închipuie că fiinţa iubită se va întoarce în grădina înflorită a casei conjugale: „ Trandafirii
albi pe care i-am iubit, / Au înflorit şi încă au boboci. / M-aplec şi mângâi câte o petală, / Spunându-le că tu, ai să te-ntorci.”
Când dorul îl copleşeşte, poetul ar dori să-şi însoţească iubita în eternitate: „Să vin şi eu alăturea de tine, / Ori, n-am spăşit păcatele lumeşti? / Mai dă-mi măcar o veste că e bine / Şi-atâta linişte pe unde eşti!”
Scrise în stil clasic, poeziile neterminate ale lui Marin Toma înalţă un imn iubirii fără sfârşit.

Poem neterminat -XI-
De mărţişor

Azi, nu te-am mai cuprins în braţe
Cu zâmbet larg să te petrec,
Şi nu ţi-am oferit o floare,
Nici mărţişor ţi-am prins în piept.

Nici ziua mea din calendar
N-am mai ştiut dacă a fost.
Dar ştiu de-acum că tot mai rar,
Zilele-mi mai au vre-un rost.

1 Martie , 2008

POEM NETERMINAT 38

N-AM PLÂNS

N-am plâns când trebuia să plâng
Şi-acum mi-e sufletu – necat 
Dar poate nici n-am înţeles
Cât de uşor faci un păcat!.

N-am înţeles că viaţa zboară
Şi nu mai ne-ntâlnim cu ea 
Căci n-o avem şi-a doua oară
Oricât de mult noi doi, am vrea.

N-am plâns când trebuia să plâng
Şi nici la piept te-am adunat
Acum s-a strâns atâta dor
Dar ce folos că ai plecat!

De ziua mea te-am aşteptat
Precum în fiecare an,
Să fii alăturea de mine
Cu mustul dulce în pahar.

Dar via-i încă neculeasă
Şi boabele – au căzut pe jos,
Căci n-are cin’să le culeagă
Şi singur sunt neputincios.

N-am plâns când trebuia să plâng
Frumosul fir de trandafir,
Dar plâng de- acum în orice zi,
La poarta unui cimitir.

14 septembrie 2008

POEM NETERMINAT X

AZI… 

Azi m-au oprit ghioceii, 
Întrebau toţi de tine: 
De ce nu mai treci printre ei, 
Cum ai trecut ani de zile? 

Am întors privirea plângând, 
Călcând încet mai departe, 
Cu dorul în suflet arzând 
Cătam către Ceruri înalte. 

Duminică 24 febr.2008

1 Comentariu

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*