MARIA UDREA (Focşani)*Poezia face parte din sufletul ei*

Două cuvinte despre mine?! O fată simplă, de la țară, născută în oraşul Focşani mică de statură, cu teama ridicolului în sânge, tăcută într-o lume unde nu se simte acceptată și plină de cuvinte acolo unde cuvântul, e la el acasă. Aceasta sunt eu. Despre poezia mea, versul e parte din mine, e sufletul meu, e frământarea mea, bucuria, lacrima, tristețea… Tot ce eu simt, și nu pot spune cu glas tare, aștern pe hârtie transformat în vers. Am reușit după ani și ani să dărui lumii întregi sufletul meu prin poezie, participând la două antologii și publicând primul meu volum propiu, numit „Versul, visul, clipa“ . O carte care mă definește și care mi-a deschis porțile spre viitorul literar. Nu mă voi opri aici. Sufletul meu simte, dictând mâinii, pentru a expune pe coală fiecare trăire în parte. Îmi iubesc cititorii și mă bucur atunci când reușesc să fac o inimă să tresară! Aceasta sunt eu, Maria Udrea.

Om și poet, vis, suflet, rațiune

E poezia cea ce ne vrăjește
Și-ar trebui să scriem ce simțim
Căci uneori poetul păcălește
Cu minunatu-i vers, pân’la sublim!

E sentimentul ce ne dă cuvântul
E sufletul ce-l punem în ce scrim
Este speranța ce ne dă avântul
Poet și Om: Una aș vrea să fim!

În clipa -n care scriem de iubire
Să credem în ce lumii dăruim,
Să ne unim în suflet și-n gândire
Și-n vers, și în real să ne iubim!

Chiar dacă vrem să pară ficțiune,
Suntem ce scriem, scriem ce suntem
Și uneori se-ntâmplă și-o minune:
Crezând în ce simțim, primim ce vrem.

Om și poet, vis, suflet, rațiune!

Eminescu-i limba noastră

De-ai să treci ,,codrii de aramă”,
Doar Eminescu-ţi vine-n gând.
Pe deal dacă răsună bucium,
Tot Eminescu e în cânt.

Pădurile de-ai să cutreieri,
Te simţi copil în locul lui
Şi-l chemi ca să ţi-l ai aproape
Cerându-i tainic, ,,Mai rămâi”!

De eşti fecioară-l vezi ,,Luceafăr”
Femeile-ntr-un ,,Singur dor”
Îl simt vibrând, pe Eminescu
Veşnic prin vers, Nemurilor!

În tot şi-n toate-i Eminescu
Poetul limbii ce-o vorbim
El azi ne este conştiină
Tineri, bătrâni, copii, simţim,

Prin El, Poetul, că trăim!

Toamna vine şi se duce…

Până ieri, zile senine
Frunza-n codru verde toată;
Totul s-a schimbat deodată!
Şuierat de vânturi vine
Peste dealuri şi coline,
Norii stau grămadă.

Ca din alta lume-apare
Toamna sobră-ntunecată,
Cu un aer de-ngâmfată.
Chiar şi soarele tresare
Peste tot e larmă mare
Vara-i supărată!

Ca o straşnică regină,
Îşi adună-n jur ostaşii.
Au ieşit pe câmp cosaşii,
Gospodarii prin grădină,
Fânu-i strâns, lădiţa-i plină…
Şi la nunţi, nuntaşii.

Vara s-a ascuns sărmana,
Cu tot verdele-n spinare.
Păsările călătoare,
Presimţind că vine toamna,
Cunoscându-i doamnei faima,
S-au pierdut în zare.

A rămas doar ea stăpână
Peste câmpuri şi ogoare,
Peste ape curgătoare,
Ţine totul într-o mână
Şi se scutură de brumă
Doar printr-o suflare!

Chiar de poartă vânt şi ploaie,
E şi timp de veselie
Strugurii sunt copţi în vie,
Vinul curge în butoaie
Făcând viaţa mai vioaie
Pe la nunţi…se ştie!

Dar şi vremea ei se duce…
Iarna albă şi geroasă,
De prin munţi încet se lasă.
Toamna tremurândă, fuge.
Cu steluţe, din cer ninge…
Focul arde-n casă!

Toamna vine şi se duce…
Viaţa e frumoasă!

Te voi regăsi!

Ai intrat în marea sufletului meu,
Ai navigat cu toate pânzele sus,
Mi-ai tulburat gândurile,
Ai făcut valuri, valuri în inima mea,
Apoi, ai ridicat ancora
Și te-ai dus.
Cerul s-a umplut de nori,
Vântul a început să bată,
Picuri grei de lacrimi răpăiau
O ploaie furtună s-a iscat din senin.
Plâng, țip, urlu…
În zadar.
Ești atât de departe!
Alte mări explorezi
Vântul pentru pânzele tale
Și-a schimbat direcția.
În larg e pustiu
Apele s-au calmat
Aparent, e pace
Dar…
Dorul de tine îmi sfârtecă inima.
Gândurile îmi sunt piranha.
Mă devorează.
Smulg câinește din sentimentele mele.
Te vreau înapoi.
Vreau să-mi tulburi mările,
Să-mi agiți valurile
Dar nu vii.
Voi porni în căutarea ta
Te voi căuta în oceane,
Te voi căuta în mări
Și când te voi regăsi
Îmi voi umple inima cu tine
Ești Corabia Speranței mele!
Întoarce-te în marea sufletului meu
Să te inund cu dragoste
Să te înec cu iubire
Să plutești fericit
În apele dezmierdărilor mele
Cu Toate Pânzele Sus!

Poetul din mine plânge

Sunt poet şi-mi place-a scrie, liber, fără de cenzură
Strig prin vers a mea durere, unde nu e loc de ură.
Vreau cuvântul să se-aştearnă peste veşnicia mea
Nu-mi ucideţi poezia! Fără ea n-aş exista!

Plânge gândul şi condeiul de atâta ironie
Poetul din mine plânge, plânge coala de hârtie!
Lăsaţi-mi versul să cânte din ce trupul ia fiori
Lăsaţi slova să-nflorească în grădina mea de flori

Un poet dacă nu are libertatea lui să scrie
Tot ce simte, tot ce-i vine, pe-a lui coală de hârtie,
E un condamnat la moarte, fără drepturi de apel
E o ţară oropsită ce-a rămas fără drapel.

E o floare fără apă, în ghiveciul de la geam,
E-o revoltă-năbuşită în durerea unui neam,
E un corp fără de suflet care umblă pe pământ,
E privighetoarea care şi-a pierdut plăcutu-i cânt.

Este marea fără valuri, este cerul fără cer,
Este noapte-ntunecată fără urmă de mister.
E copacul care plânge toamna după frunza lui,
E copilul fără mamă, rătăcind pe străzi hai hui…

Poezia îmi e reazem, îmi e apă, aer, cânt,
Tot ce mişcă, tot ce simte, tot ce am pe-acest pământ
E oglinda vieţii mele, îmi e lună, îmi e stea…
Nu-mi ucideţi poezia! Fără ea n-aş exista!

Viaţa… şi noi

Suntem doar marionete, mânuiţi de-artistul „Viaţă”
Concepuţi în eprubete şi apoi expuşi pe piaţă.
Încercăm o depăşire a condiţiei umane
Suntem mici, n-avem de ştire, că „Viaţa” ne ţine-n palme.

Ne tot punem împotriva acestui artist de soi
Ce ne joacă deopotrivă şi destinul şi pe noi.
De la „Viaţă”-am luat tristeţea, tot din ea şi bucurii
Însă alta-i frumuseţea, ce e mâine tu nu ştii…

Vin si spun: trăieşte clipa cât o ai, nu încerca
Să te smulgi de sub aripa „Vieţii”.N-ai unde pleca.
Ai şi foame, ai şi sete de trăit, dar nu uita:
Eşti doar o marionetă, „Viata” te va dirija.

Rolul nostru înainte de-a ne naşte, a fost scris.
Noi intrăm în el cuminte, teatrul „Vieţii” e deschis…
De e rău sau de e bine, nu vom şti a cui e vina
De nu ne-acceptăm destinul, pe scenă…cade cortina.

Strigăt de fericire

Hei, voi cei de-acolo, m-auziţi?
Ştiţi ce minune-nseamnă să iubiţi?
A, nu? Vreţi să vă spun
Cât sunt de-ndrăgostită-acum
Şi cât iubesc? Cât sunt de fericită?
E -atât de bine să te simţi iubită!
Hei vântule, poartă cu tine
Starea mea de bine!
Şi tu pădure, lasă frunza ta
Să cânte pentru mine dragostea!
Voi păsări ce spre ceruri azi zburaţi,
Nu vă sfiiţi, strigaţi!
Să se audă dincolo de nori
Ale sufletului meu dragi sărbători!
Căci viaţa e atâta de frumoasă
Când simţi iubirea-n trup
Şi trupul fericirii îi e casă!
Hei, m-auziţi?Să fiţi iubiţi!
Aşa cum eu iubită sunt de mare,
De lună şi de stele şi de soare,
De vânt şi de păduri cu frunza lor,
De păsări călătoare-n a lor zbor,
Dar peste toate câte vi le-am spus,
Există o iubire mai presus
Ce mă transformă-n vânt şi în pădure,
În pasăre şi-n frunză să pot spune
Prin glasul lor: Iubesc şi îmi e bine!
Iubesc un om ce-i totul pentru mine!
Îl chem şi-i strig: Te-aştept cu drag! Hai vină…
Să îmi aduci în inimă lumină!
Căci fără tine nu ar fi nimic,
Nici vânt şi nici pădure şi nici ” Strig”,
Nici nor, o nu iubitul meu, nici pasăre în zbor…
Cât pot să te iubesc, iubite! Până mor!
Şi-n aşteptarea mea, ca un ecou,
Prin dragostea ce-o simt vă-ntreb din nou:
Hei, voi cei de acolo, m-auziţi?
Ştiţi ce minune-nseamnă să iubiţi?

Mă-ntrebi ,,de ce?”…

Mă-ntrebi ,,în toamna ta”, de ce?…
Hai să-ţi răspund să mă-nţelegi;
Să iei din versul meu un ,,E”
Ce te va face să nu pleci
Spre ierni mai reci.
…………………………………………….
De ce m-aş plictisi să-ţi cer
Să-mi umpli cupa cu plăceri
Când zborul nostru-i efemer
Şi azi n-avem ce aveam ieri.
Chiar şi dureri.

De ce n-aş vrea ca să mă placi
Chiar şi când toamnă-i peste noi?
Hai tu, răspunde-mi… de ce taci?
Suntem totuna amândoi;
Nu suntem sloi.

De ce n-aş sta să mă atingi
Cerând mai multe mângâieri…
Durerea toată să o stingi
Prin răsfăţarea unei seri;
Ce? Tu nu ceri?

De ce să fug de al tău joc
Ştiind că-ţi place-a te juca
Cu trupul meu încins de foc,
Cu sufletul, cu inima,
Cu viaţa mea…

De ce n-aş fi un înger-drac
Când ştiu că sfânt mă vei privi?!
Te-aş transforma spre bunu-mi plac
În demon, îngere de zi
Şi-un ,,TOT” mi-ai fi!

Când noaptea s-a lăsa încet
Cu mantia-i spre-a ne-nveli,
Tu, muritor, veşnic poet,
Din viaţa-mi picuri vei sorbi
De ,,a trăi”…

…n-ai mai muri… n-ai mai muri…

Alt început de zbor

Când ultima speranţă-n tine moare,
Când vrei a nu mai fi, apare ea.
Ţi-e frică să te-apropii, ştii că doare
Şi totuşi zbori, pluteşti, în mintea ta…

E un destin în tot, o soartă-n toate
În viaţă nu-i nimic întâmplător;
Crezi c-ai ajuns la capăt, dar de fapt e,
Sfârşitului, alt început de zbor.

Te-ai prefera trecut în nefiinţă
Dar vezi o luminiţă în tunel
Şi-atunci ţi se-nfiripă o dorinţă;
Cu ochii minţii vezi o ea şi-un el.

Şi înţelegi că ai o misiune:
Să iei, să dai, să dărui, să primeşti…
Tu minunat alături de-o minune
Chiar de refuzi să crezi, simţi că trăieşti!

Nu ai de unde şti ce te aşteaptă
Dar poarta inimii acum deschizi
Să urci spre nemurire altă treaptă
Şi gândul de-a muri, tu, îl ucizi…ucizi…ucizi…

Să recucerim Mândria

Aduceţi-vă aminte, fraţi români de România
Cum luptau străbunii noştri, apărându-ne Mândria
Orice voievod ce fuse la putere peste ţară
Aduna averi, dar glia, pentru el era comoară!

A fost Ştefan, a fost Mircea, a fost Ţepeş la domnie
Şi-au luptat ca să mărească a ta faimă, Românie!
Au făcut şi ei avere pe spinarea sărăciei,
Dar dincolo de hotare, nu-şi trădau simţul Mândriei!

Viaţa este şi mai grea, azi cu cei ce-s la putere
Noi săraci şi umiliţi, ei hulpavi după avere
Tot puternicul jupoaie şi nimic nu-i de mirare!
Peste cerul sorţii noaste, nu se văd raze de soare.

Voi ce staţi în fruntea ţării, daţi acestei naţiuni
Măcar şansa de a spune:,, Suntem mândri ca români!”
Fiindcă e şi ţara voastră, casa-n care v-aţi născut!
Orice bun înstrăinat, tot din ce-i al vostru-i rupt!

Fiţi mai lacomi să aduceţi, decât altora să daţi
Folosiţi-vă nesaţul, ţara să vi-o completaţi!
Îngrijiţi-vă cultura şi-ale ţării bogăţii,
Daţi o şansă-nvăţăturii, viitor pentru copii.

Când băgaţi în buzunare, o zecime puteţi da
Şi saracului ce n-are, cu alţi ochi el v-ar vedea!
Ţara noastră nu-i săracă, are bogăţii ascunse
Doar de voi depinde astăzi, de rămân sau de sunt duse.

Ştim că asta-i legea firii, să fim săraci şi bogaţi,
Dar românul, român moare şi cu toţii suntem fraţi!
În loc să ne vindeţi ţara şi-apoi să plătim simbria,
Haideţi să luptăm cu toţii, să recucerim Mândria!

Suntem fiii ţării noastre, suntem fii de România!

1 Comentariu

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*