VASILE SPĂTARU (Drăgăneşti-Olt)*Poet*

CRONICĂ LITERARĂ

Nostalgia oraşului, boema… Vasile Spătaru, un poet din Campia Boianului
Trăitor într-un judeţ care aminteşte de fostul ţinut al Romanaţilor, Vasile Spătaru este un intelectual din categoria, foarte împuţinată acum, a celor care-şi demonstrează prin patriotismul local exprimat în varii domenii ale culturii, adeziunile fiinţei sensibile la tot ce este idee şi faptă salutară în promovarea comunităţii din preajmă. Omul are câteva studii de istorie publicate până acum, unele realizate în colaborare cu distinsa Gina Calciu-Spătaru, soţia sa, lucrări restituind figuri legendare din partea locului, eroi ai mişcărilor de emancipare socială şi naţională, eroi militari.
Dar el semnează de-a lungul acestor ani şi cărţi de proză şi poezie. Destule au aparut în regie proprie, ceea ce, firesc, nu scade cu nimic valoarea lor. Un volum mai mult decât interesant este Căutări (Drăgăneşti – Olt 60 p.), o selecţie reuşită înserând creaţii lirice ale ultimilor ani.
Ceea ce trebuie precizat de la bun început în legătură cu poezia lui Vasile Spătaru este acest stil plăcut, de calme incantaţii, aromitor precum prospeţimea senzaţiei urmând degustării unui rubiniu de toamnă, versuri limpezi încroşetând sentimente şi imagini, melancolii şi proiecte ale fiinţei , pasaje ontologice şi notaţii reverenţioase la adresa vieţii, a omului, a naturii. Se concentrează metafore şi gesticulaţii genuine în mici parcele de sentmentalism destul de reţinut dar bine prelucrat estetic, amintind de o latură neaoşă a tradiţionalismului liric interbelic.
Poetul e un reflexiv care ştie să-şi dozeze efuziunile şi să recunoască poeziei forţa de a exprima o ideologie aparte a eului scriptor. Flautul, de pildă, poate fi această frumoasă inchinare idealului, un poem „povestind”despre sentiment, despre doruri şi despre fascinaţia implacabilului vânător de himere, poetul răvăşit de voinţa absolutului: „Cine a trimis la mine-n noapte-un vrăjitor/Să-mi cânte la fereastră cu fermecatu-i flaut/ Căci auzindu-i cântul, de-atunci mereu îl caut-/Pe cântăreţu-acela cu cântecul de dor… //De-atunci oraşu-mi pare o lume fermecată/Şi-n fiece fereastră, sub fiece zăvor/ Vrăjeşte-a lui cântare din lumi de cositor/ Şi inima-mi tresare de dor înfiorată.// Ce vânt aduse oare pe lume vrăjitorul/ Pornit din ţări de basme şi-mpărăţii de vise/Mereu să ducă dorul pe culmi şi pe abise/Cu melodia-i caldă mereu să umple dorul?/ Dar, iată-l!!!Iar venit-a din lumea lui de basme/Ferestrele-s deschise. L-ascult. De-acum îl ştiu/ Cunosc acum şi cântul şi flautul zglobiu. /În faţa mea surâde o lume de fantasme…” (Flautul, p.21)
Cartea lui Vasile Spătaru are de toate, memorie recuperată, amintiri şi peisaje biografice dospind în foarte multe strofe reuşite, angajare şi evenimenţial inspirate din revizitarea istoriei, dragoste. Matricea tuturor nostalgiilor e, însă, oraşul. Mirajul oraşului e focul lăuntric, nicând ostenind să mistuie jertfa acestor adoraţii. N-am intâlnit prea des în ultimii ani o atât de inconfundabilă dragoste pentru Bucureşti precum în poeziile lui Vasile Spătaru. Aproape că e o dragoste disperată, nuanţată în reverenţă şi pietism: „În depărtări, oraşul/Cu brâuri de balcoane/Se-ntinde în tăcere/ Cu vârf de plopi semeţi/ Cu Dâmboviţa noastră/ Ce trece pe sub poduri/ Cu paşii ei înceţi… //În depărtări, oraşul/ Surâde ca o floare/ Ce-ascunde-ntre petale/ Parfum de amintiri/ Cu tărmurile-i albe/ Ce strălucesc în soare/ Cu marele-i avânturi/ Şi noile zidiri…” (În depărtări, p. 42)
Poezia lui Vasile Spătaru, se conferă cititorului fără şiretlicuri experimentaliste, curge frumos şi te îmbie la reverii fără de leac. Multe din textele înserate în acest volum sunt enunţuri de frivolitate temperată dar nedepărtate prea mult de modelul clasic. Însă clasicitatea e mai degrabă o expandare a unei tehnici, a unui stil şi nu a unui program. Programul acestei poezii e unul subsumat orientărilor fiinţei sensibile, un ludic ironic, atenuat printr-un instict de calofilizare prudentă a realului, întrţinând tocmai spiritul unei lirici în care diafanizarea spectacolului, între alte reuşite memorabile ale poetului nostru arată ceea ce nu poate fi mai plăcut la lectura cărţii. Iată o şarjă lirică dedicând boemei tot ceea ce înseamnă minunile vieţii: „Boema! Ah! Boema/ Ce gânduri mi-o furară/Îmi plec în iarbă fruntea/Şi-mbrăţişez pământul/Atâtea nopţi cu stele, /Atâta primăvară…/Ah! Unde e boema/ Să îi sărut veşmântul?/Se distilează cerul/ Şi prin văzduhu-i spart/ Văd aburii purtându-mi/ Boema muribundă/ Mă-mpiedic de răspântii,/ De drumuri mă despart/ Sunt plin de ispăşire/ Şi nobilă osândă//Dar arătaţi-mi drumul_?!/ Văd urmele-i fugare/ Prin flori de câmp desculţe/ Şi somn de ghiocei/ Vreau să beau cer albastru/ Din ciuture de soare/ Să mai zâmbesc o clipă/ Şi să mor precum ei.” (Boema, p.37 + 38)
Ar trebui să fie mult mai cunoscute versurile lui Vasile Spătaru. Ajutat de institutii şi factori locali de decizie cultural-administrativă, desigur financiară, cărţile sale şi-ar găsi un vad mai prielnic spre noi, cititorii care avem încredere în produsul editorial conţinând creaţie valoroasă, autentică.
Ionel Bota – 18 Mai 2015

Profesor IONEL BOTA

Istoric, critic literar, poet, prozator,
regizor la Freelancer (al propriei vieți),
membru al USR

1 Comentariu

  1. Domnule Vasile Spătaru, spre comentariul despre dv. m-a momit „câmpia Boianului”, pe unde am hălăduit câţiva ani buni (Alexandria, Slatna). Apoi, sentimentele exprimate atât de armonios prin fineţea versurilor mă fac să le apreciez în mod deosebit. Aş mai citi din versurile Dumneavoastră! Felicitări!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*