CONDURARU IOANA (Panciu)*Poeta ţărănimii)

Secunda

Secunda, respiră prin frunze,
Se-alină cu văntu-n zăvoi,
Privesc prin fereastră la umbre,
Iubite, unde-am rămas amândoi!

Mirarea așterne-al său colb
Pe timpul sensibil și trist,
Mă simt desfrunzit, ca un ciot
Rămas de furtună rănit!

Secunda plâpâie-n visuri,
Bate pendula în tâmplă,
Huie gândul sinistru
Ce noapte rece și tristă!

Colac, mă așez lângă tine,
Caut culcușul pufos,
Speranța naște iubire
Tu mă alinți drăgăstos!

Geana spre visuri se lasă,
Luna zămbește candid,
Privirea ta măiestoasă
Sădește al dorului spic!

În constelația de gânduri

În constelația de gânduri,
Ești steaua sufletului meu!
Te scriu adesea printre rânduri
Și te-nvelesc cu-aripi de zeu.

Cu respirația de floare,
Te legăn pe un dor sublim,
Primind suava-mbrățișare,
Mă îmbăt cu vinul din pelin.

În candeli am aprins iubirea,
Arzând intes pân la final,
Lucind pe astre fericirea,
Picură lumini de jad.

În constelația iubirii,
Cu visele ne-am logodit
Sorbim pocalul fericirii,
Amoru-n crin a înflorit.

Amurg

Amurg tomnatic,
parfum suav de poame!
Livada în cromatic,
pictată pe icoane!
Ai presărat romantic,
pe cărărui, romane
scrise din frunze moarte,
si-atatătea giuvaeuri,
pe coarda de la vie,
culori de curcubeuri!
Desculță merg spre tine,
dar tu râzi printre vânturi
si-o mare de rubine,
lucesc acum pe câmpuri!
E roua de la stele,
păianjenii-au țesut,
cu fir de peruzele
a toamnei așternut.
Susurul pădurii,
în simfonii răsună,
uvertura lumii
în harfe se adună!
Beția acenstralei
mă poartă printre astre,
cu dulce alinare
în nopțile albastre!

Am plâns

Am plâns cu sufletul zdrobit,
Apoi la soare am găsit
O rază dulce de alint,
Mi-am dus iubirea la sfârșit,
Rupând din suflet o felie,
Din ea am împărțit, o mie
Balsam pe rana care doare,
Un zâmbet din gingașa floare.

Am plâns, iar plânsul a stârnit
Un uragan nedefinit,
Târându-mă pe zgura vieții,
Cătam limanul dimineții
Și m-am trezit inopinat,
La mergine de dor brumat!

Iar toamna coborâtă-n gând,
Adună clipele urmând
Să mă despoie de frumos!
Ce lucru trist și dureros!
Mai sper la primăveri de dor,
Pe drumul vieții, călător!

Am iubit!

Am iubit clipa senină,
Roua ce-mi cădea pe mână,
Răsăritul îmiresmat,
Dragostea pe flori de mac!

Am iubit vorb-alintată
Pe inimă presărată,
Spusă de omul frumos
Înțelept și valoros!

Am iubit versul gingaș
Pe un chip de copilaș,
Gânguritul adorat,
Cerul mi l-a luminat,

Zilelor a dat speranță,
Mie, lupta pentru viață
Și un rost pe viitor,
Soarele de după nor!

Am iubit, pentru a fi
Ciocârlie într-o zi,
Al meu vers pe liră lină,
Leacul celor ce suspină!

Doare clipa

Doare clipa
rănită de iluzii,
se risipește șoapta
pe căi triste, confuze,
doresc o alinare,
un brilian pe vorbe
și-o dulce-mbrățișare,
dată la gura sobei!
Vezi, flacăra se joacă
asemeni clipei triste,
acum gând țipă toamnă
pe văile cernite!
Am golit călimara!
Penița s-a tocit
de-atâtea rânduri scrise!
Mă simt un minuit
și târâi după mine,
speranța de a fi
o cale de rubine,
să pot iarăși iubi!
Te minunezi de mine!
Par c-am demodată,
sperând la fericire
așa ca altădată!
Te las să rătăcești,
m-ascund în taina slovei
să pot găsi povești!
Iluzia-nflorește,
pe geana unui gând
și ademenește,
iubirea din cuvânt!

Sunt doar un om

Sunt doar un om
crescut la gura sobei!
Un mugur pe un pom,
iubind litera slovei!
Născută-n primăvara,
Mama m-a invățat
cu dragostea de țară
și versul adorat!
M-a dojenit cu șoapta
izvorului duios,
în suflet sădind fapta,
iubirii de frumos.
A țesut haină nouă
din dragoste și dor,
spălând cu bob de rouă,
firul de pe mosor!
Nu am studii ,,înalte”
doar buchile le știu
din lacrimi sărate,
a vântului târziu!
Cu lampa am cresut,
lumină pe-nserat,
din astea am hrănit
a versului oftat!
Nu sunt poet,
dar sufeltul ma-ndeamnă
să aștern un sonet,
o dragoste de Mamă!
Puținul mi-i măsura
și ruga spre Iisus,
nu voiesc minciuna,
iubirea e deajuns!
Sunt flacăra speranței
ce pâlpâie în vis,
un rug smerit al faptei
arzând necontenit!

Și toamna

Și toamna mustuiște în mine,
fructe coapte,
talazurile vremii,
se-aude-n zări, departe
și plânge înserarea,
că este văduvită,
de-a cântecului farmec,
iar noapte e cernită!

De ce mai vrei o clipă
să simți iar nemurirea!
Tu, inimă nebună
de doruri,
ajunge cât se scrise
în zapis tinerețea,
culege fructul Toamnei,
cunoaște bătrânețea
căci, viața nu-i eternă
și tinerețea-i vis,
zi-i merci astăzi Toamnei!

Încheie o etapă
și dacă Domnul vrea,
poate, la Primăvară
întruna vom cânta,
eu și cu tine viață
spre altă Toamnă mândră
să mustuiască-n suflet,
fiece secundă
de dor și încântare…
acum, o Noapte-Bună,
viața e călătoare!

Ce limpede e cerul!

Ce limpede e cerul
Când te știu aproape!
Îmi cântă menestrelul
La margine de ape
Și astă toamnă parcă,
Înalță imn iubirii!
Zâmbești, nu-ți fie teamă,
Iar mândrii, trandafirii,
Îi dăruiești drept vamă!
Hai, vino mai aproape,
Un psalm să pui pe rană
Când sufletul se zbate!
Vezi, lumea se destramă,
Un nod face la toate
Trăind în mare dramă!
Privește, râde câmpul
De-atâta rod bogat,
S-a secerat și spicul,
Deja e frământat!
Doar noi ne tânguim
Deatâta greutate!
Timp este să trăim
Frumos, cu demnitate!
Privește măreția
Prin darul sfânt, ceresc,
A înălțat făclia
A tot ce-i omenesc.
S-a limpezid și gândul
De grea amărăciune,
Guastă infinitul
Din sfânta-nchinăciune!
Așa, în tainica iubire,
Să pășim peste timp
Uitând că legea firii,
Ne-a-mbătrâni curând!
Să nu pleci capul

Femeie, ridică fruntea
Spre razele de jad,
Nu incărca privirea
Cu lacrimi care ard!
Înalțăte spre soare
Cu aripi de mătase,
Gustând dulcea savoare,
A dragostei mănoase!
Iubirea de-ți zâmbește
Pe căile de vis,
În raze o zidește,
Mărgean spre paradis.
Să nu pleci capul,
Femeie minunată!
Înfloreșe macul
Pe-al sufletului plai,
Iar când răsună vântul
De-ți plouă-ntrec regatul,
Ascultă menestrelul
Cu cântecul de nai!
Fii veselă mireasă
Pe lanul plin de flori,
Tu, Zână-Preafrumoasă,
Rug arzător în zori!
Ești mamă iubitoare,
Fiică adorată,
Nimănui datoare
Sa nu te știi vreodată!
Domnul te-a zidit
Din floarea învierii,
Fii versul mult dorit,
La porțile visării!

1 Comentariu

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*