ION DULUGEAC (Bucureşti)*Proză fragmente din BUFNIŢA de PLUS*

Numele şi prenumele:  DULUGEAC. M. ION

 Data şi locul naşterii naşterii: 03 iunie 1953, loc. Mogoşoaia, jud. Ilfov

 Domiciliu: București, str. Alexandru Donici, nr. 25-C, sector 2

 Naţionalitatea: român

 Starea civilă: căsătorit

 

Volume publicate:       1. Caii de Sport de Ion Dulugeac, la editura Arena, ediție 2005

  1. Bufnița de Pluș de Ion Dulugeac, la editura Romhelion, ediție 2014

 Alte activitați literare: in curs de aparitie:   1. Paradisul Decăderii

  1. La Cotul Destinului.

 Contact: tel: 0723-571522, 021-2115274, e-mail: iondulugeac@yahoo.com

 

 

 

Capitolul 1

Băgând mâna în geantă, el scoate uşor referatul…
Salut, şefu’, aici totul este în regulă!…

În dimineaţa zilei de primăvară, razele strălucitoare ale soarelui se hârjoneau pe oglinda lacului Mogoşoaia, dând o strălucire ireală apelor învăluite încă în umbrele şi odihna nopţii ce tocmai se sfârşise.
Ieşind din casă cu o ceaşcă de cafea aburindă, Ioan Brâncoveanu coboară treptele scării ce duceau spre lac, se aşază comod pe una dintre ele, aproape de luciul strălucitor al oglinzii apei, scrutând cu privirea, atât cât putea cuprinde, malurile frumosului lac ce tăinuia în adâncurile sale o tumultuoasă şi fascinantă istorie.
Vreme de-un sfert de ceas a stat învăluit în gânduri, sorbind din când în când licoarea şi savurându-i prospeţimea. Contempla în tăcere frumuseţea locurilor şi a naturii ce renăştea miraculos, ca de fiecare dată, fără să ştie că această pace binecuvântată se va risipi în ziua ce urma să fie agitată şi plină de evenimente care-i vor marca întreaga viaţă, într-un mod decisiv.
Ocrotit de coroana bătrânului tei, acesta sorbea, cu grijă parcă, din cafeaua îndoită cu lapte. Cu puterea minţii străbătea forfota imaginară a vieţii palpitante din ultimele zile, în vreme ce privirea sa albastră colinda peste apele liniştite ale râului Colentina, îndreptându-se către vestitul castel al Brâncovenilor care acum… era muzeu.
Prin frunzişul proaspăt, de un verde crud, exploziv, se străduia să surprindă pocnetul ultimilor muguri din pomii plantaţi de curând la marginea zidurilor casei de cărămidă roşie a vecinului. Asculta atet și nemișcat foşnetul de mătase al ierburilor crescute aiurea între straturile de flori de lângă zidul de beton al gardului.
Cerul şi pământul respirau împreună, căldura sfârşitului de martie înnobila liniştea începetului de zi, spartă de zborul iute al unui bâtlan sau poate lişiţe, care îşi părăsise în grabă cuibul aflat în stufărişul acum unduit de aerul degajat de aripile păsării, ce-și acea sălașul în apropierea casei sale situată pe partea opusă a parcului Mogoşoaia, malul de est al lacului cu acelaşi nume.
După ce-și termină cafeaua, Ioan se ridică şi se întoarce spre casa aflată la cincizeci de metri de malul lacului, pe strada Martha Bibescu. Numele străzii ― un nume istoric, plin de rezonanţă ― a fost sugerat chiar de el doctorului Țărușanu, fostul primar al urbei ilfovene. El își aminti atunci de Martha Bibescu care intrase, prin căsătoria cu prinţul George Valentin Bibescu, într-una din familiile princiare ale vremii, devenind prinţesă, ea însăşi descendentă după mamă a unei vechi şi ilustre familii româneşti din ramura moldavă a domnitorului Constantin Mavrocordat.
Din aceeaşi familie princiară Bibescu mai făcea parte printre alţii, Ana Elisabeta Basarab Brâncoveanu o descendentă directă a familiei Brâncoveanu ― prin tatăl său Grigore Brâncoveanu, ce se trăgea din unul dintre copiii lui Constantin Brâncoveanu, Radu Brâncoveanu, cel care a fost decapitat de turci alături de fraţii şi tatăl său, pe 15 august 1740 la Constantinopol.
Din această ilustră familie princiară îşi trăgea rădăcinile strămoşeşti şi Ioan Brâncoveanu, cel care era, la sfârşitul secolului XX, cel mai puternic crescător de cai din România, pasiune pe care o moștenise de la bunicul său, Ion Grosu.
Luând-o agale către casă, copleşit de gânduri, acesta privea cu atenţie pomii şi vegetaţia bogată din curte, de care se îngrijise fiica lui cea mare, Ana Maria, o mare iubitoare de flori şi de frumos, cea care adesea trebăluia ore întregi printre straturile frumos aşezate.
Cu gesturi blânde, atinse crengile aplecate ale câtorva cireşi şi vişini înfloriţi şi rupse atent şi grijuliu o rămurică uscată, apoi, zâmbind, intră în casă.
Elena îl aştepta cu micul dejun gata pregătit. Frumoasa lui soţie, femeie aprigă, curată şi foarte bună gospodină, îşi ţinea bărbatul ca pe un prinţ.
― Cât mai stai acasă ? întreabă Elena cu o voce preocupată.
― Cel mult jumătate de oră, draga mea!
― Să nu uiţi materialele din birou ! spune aceasta pe un ton grijuliu.
― Cum să le uit ?! răspunde interogativ și apăsat bărbatul.
După acest mic dialog, Ioan se duce în baie de unde ieşise mirosind a colonie bună. Cu gesturi largi, începe să se îmbrace. Alesese un costum de firmă, de culoare închisă, cum purta el adesea, la care asortase o cravată Versace cumpărată din Florenţa, în una din călătoriile sale din peninsulă. După ce se îmbrăcă, lăsă haina pe un scaun şi luă o sticlă de parfum pe care se putea citi cu litere fine de peniţă, scris cu argintiu, Christian Dior.
Iși dăd câte două pufuri spre tâmple, pe părul său grizonant, tuns îngrijit. De un violet intens, cravata era în tonul costumului care avea dunguliţe fine, şi se potrivea cu ochii săi albaştri şi strălucitori pentru care femeile întorceau adesea capul.
La ieşirea din baie, glasul Elenei se auzi preocupat:
― Vezi să nu uiţi să-ţi pui insigna, da ?
― Nu uit, spune acesta căutând din priviri geanta de piele neagră de Cordoba, în care se aflau documentele pe care trebuia să le ia cu el.
De cum o zări pe un scaun, o apucă de mânere, apoi trage încet fermoarul şi verifică dacă lucrarea sa de doctorat, la care evident bărbatul ţinea foarte mult, era în acelaşi loc, în buzunarul din dreapta, alăturată celui de-al doilea referat întocmit pentru prezentare.
Băgând mâna în geantă, bărbatul scoate uşor referatul şi-l studiază cu mare atenţie, după care îl aşează din nou, cu aceeaşi grijă, la locul său, în buzunarul matlasat.
― Elena, te rog să mă ierți că-ţi reamintesc, dar…dacă dau telefon cei de la Ministerul Agriculturii şi întreabă de mine, le spui că sunt plecat la Iaşi, pentru referatul de la doctorat. Nimic mai mult.
― Aşa voi face, dragul meu, răspunde cu îngăduinţă femeia.
― Ce probleme spuneai că ai cu bucătăria ? Vreau să-ţi trimit un meseriaş să vadă despre ce este vorba, astăzi pe la prânz … e bine ? întreabă bărbatul.
― N-am avut probleme la bucătărie, am avut la baie ! Dar l-am chemat ieri pe Dan şi a reparat defecţiunea. Era stricat ceva la rezervorul vasului de toaletă.
― În regulă. Dacă mai ai probleme, îl suni pe Vasile Cărăşanu şi te ajută el, da ?
― Care Vasile ? Noul tău administrator de la club ?! întreabă femeia pe un ton mirat.
― Da, el este ! Se pricepe la mici reparaţii aşa că…. te poţi baza pe el, iubito !
― Bine, mulţumesc, sper să nu mai am alte necazuri !
― Dacă ai, ştii ce e de făcut, nu ?! adaugă calm Ioan, în timp ce îmbrăca haina costumului său cu dungi fine, perpendiculare pe talie.
― Vezi că ţi-am făcut bagajul pentru trei zile, să ai suficiente schimburi. Dar ar trebui să-ţi alegi cravatele. Eu am pus două cămăşi albe, una albastră şi una verzulie, ce zici ?
― Am să asortez cravatele, da… Însă te rog să pui tu cravata vişinie cu capete de cai, pe cea neagră de la Geneva şi cravata cu însemnele Federaţiei Ecvestre Internaţionale !
― Bine, le pun. Dar… pun şi una roşie, care merge la costumul deschis, nu, Ce zici ?
― Mulţumesc, iubire, ce m-aş face eu… fără tine ?! spune bărbatul în timp ce se încheia cu grijă la haină.
După câteva clipe, se îndreaptă spre soţia sa pe care o luă în braţe şi o sărută cu pasiune, strângând-o la piept, apoi îi mai dădu încă două sărutări pasionale… pe obraji.
Elena gemu un pic, dar bărbatul nu ştiu dacă geamătul era din cauza forţei îmbrăţişării sau datorat plăcerii puternicului sentiment de dragoste ce i-l purta.
― Să fii atent cum conduci ! Las-o mai uşor, că ai văzut câţi nebuni sunt pe stradă !
― Fii liniştită, am să fiu prudent, răspunde el pe un ton grav.
― Dacă vor fi probleme, când pot să te sun ? mai întreabă ea.
― Oricând, iubirea mea ! Dacă telefonul este închis înseamnă că sunt în amfiteatru, în timpul examenului, dar poţi reveni… când doreşti.
― În regulă, dragul meu. Aşa am să fac.
― Nu uita să-i spui Cristinei să meargă la Federaţia Ecvestră să ridice două paşapoarte pentru cai, să le ducă la doctorul Vîrcolacul.
― Bine, în regulă…
― El este cel care completează datele de identificare a cailor, astfel că poate pleca liniştită în Turcia, adăugă sec acesta.
― Te rog… să-i pui într-o mapă, toate documentele de origine pentru armăsarii Prince, Rock şi Răzeş, cei care fac deplasarea la Jocurile Balcanice de la Istanbul. La întoarcere se opresc pentru a participa şi la etapa de cupă mondială de la Bojuriste, de lângă Sofia.
― Stai să notez ce ai spus, că nu le voi ţine minte pe toate ! răspunde scurt Elena.
― Nu le mai nota. Mai bine spune-i Cristinei să mă sune… când se trezeşte, da ?
― Mai bine aşa ! zise femeia eliberată de povara mesajelor.
După această conversaţie, Ioan o mai îmbrăţişă o dată pe soţia sa, apoi bărbatul înșfăcă cu o mână bagajul cu lucrurile personale, iar cu cealaltă luă de pe etajeră, într-un deget, inelul cu cheile maşinii şi apucă de pe biroul de stejar masiv geanta de piele cu documentele pentru doctorat.
Elena, atentă şi temătoare să nu lovească ghivecele cu flori, deschide larg uşa, iar bărbatul se îndreaptă spre curtea interioară a casei. Soţia coboară după el şi deschide larg porţile către stradă, făcând loc maşinii să iasă.
El se oprește câteva secunde la ieşirea din curte pentru a se asigura, apoi viră la stânga, pe strada plină de gropi, către şoseaua naţională.
dată ajuns la capătul străzii Martha Bibescu, maşina sa, o Toyota – Land Cruiser, pe care Ioan o conducea cu mare plăcere, frână pentru a ceda trecerea câtorva camioane cu piatră, care veneau dinspre Chitila.
Luând-o la stânga, spre DN1 A, după două curbe periculoase, trecu podul aflat peste râul Colentina care venea din lacul Mogoşoaia şi coti spre Buftea. După câţiva kilometri acesta ieşi la stânga din şoseaua naţională, pe strada Doctor Ţăruşanu, mergând până la capătul ei unde, virînd la dreapta, a intrat pe strada Plantelor, care se continua cu Zamfirei.
Strada Zamfirei era situată pe malul estic al lacului Mogoşoaia, iar la numărul 23-29 se afla proprietatea sa, întinsă pe aproape două hectare, cu o deschidere mare către suprafaţa apei. În numai câţiva ani bărbatul construise, în acest colţ de rai, un club modern de echitaţie, dar și un restaurant spatios şi un hotel, toate aflate în posesiunea sa. Locul situat la malul apei ocupa circa 100 de metri din malul de est al lacului Mogoşoaia în apropierea Castelului Brâncovenesc, fiind situam pe un piemont ce dădea o perspectivă superbă către clădirea plină de istorie și mister a marii familii boierești.
Ioan intră cu viteză, cum era obişnuit, în curtea proprietăţii, oprind în faţa barului.
Acolo stătea Stănilescu Brânzaru, care îl întâmpină cu un rânjet hoţesc, șoptind pe sub barbă :
― Salut, şefu’, aici totul este în regulă !
― Bună dimineaţa, măi Stănilescu, cum merg vânzările la bar ?
― Slab, şefu’, nu are lumea… bani ! răspunde Stănilescu cu un surâs şugubăţ şi familiar.
― Bine, măi vajnicule vânzător de iluzii ! spune Ioan trecând pe lângă bărbatul chel şi gras, care îi era prieten încă din tinereţe şi pe care îl angajase din milă.
― Să fiţi iubit, şefu’ ! îi răspunde pe un ton linguşitor barmanul.
După câţiva paşi, luând-o pe lângă tufele de trandafiri plantate de fiica sa cea mică, Ioan intră în grajdul mic, unde avea un birou de lucru.
La uşa de la intrare, a dat nas în nas cu Adinel, un îngrijitor care lucra la crescătorul de cai, de peste 15 ani. Fusese mai întâi la grajdurile sale de la Ploieşti, apoi la ferma acestuia de la Dor Mărunt, iar acum lucra aici, la Mogoşoaia, la caii de competiţii ecvestre.
― Salut, Adinele ! spune bărbatul la întâlnirea cu angajatul său.
― Ce faci, ce mai fac caii ? Cum au mâncat de dimineaţă? au urmat întreabările în cascadă.
― Bine, şefu’, totul e bine ! Prinţul ăsta a săpat un pic azi-noapte, dar nu a făcut colică, răspunde îngrijitorul triumfal, pentru a ieşi bine în ochii şefului, ştiind că acesta o să-l laude.
― Bravo, măi Adinuţă, ştiam eu că eşti cel mai bun om al meu, dar şi cel mai tare la cai.
― Ai văzut, bre ? Merit şi io o cafea, n’aşa ?
― Aşa este, măi Adinele ! Uite, ţine aici … 10 lei. Dar vezi, cafea să-ţi iei, și nu ţuică, altfel o iei pe cocoaşă şi te împachetez …pentru Ploieşti, da ?
― Hai, bre, că nu mai beau, că ştii matale, mă doare stomacu’ ! Nu mi-a luat şefa Cristina pastile de stomac ?! Gata, m-am lăsat, să moară mama !
― Bine, măi Adinuţă, te rog să ai grijă! Dar te mai rog ceva: să fii atent noaptea pentru că ar putea să vină în curând sorocul să fete Riva, care are deja ugerul lăsat, cum bine vezi, nu ?
― Ştiu, şefu’, în fiecare seară am vorbit cu Moşu, să fie cu ochii pe ea.
Moşu era paznicul de noapte, un bărbat şubred, trecut de vârsta de 70 de ani, pe care îl angajase de la Lehliu printr-un prieten al său, bătrân de care crescătorul se ataşase.
După acest scurt dialog, Ioan se apropie de Prince, îi dă două cuburi de zahăr, pe urmă îl mângâie încet, cu un gest tandru, pe cap, pornind dinspre urechi. Apoi, coborând mâna printre ochii săi blânzi, către curbura gurii, îl apucă uşor de buza inferioară, îl strânge şi-l trage spre el, pentru a-l săruta.
Calul, fiinţă inteligentă, stătea ca un copil răsfăţat primind alintul stăpânului său, după care necheză uşor şi, când stăpânul dădu să plece, lovi puternic cu copita în grilajul de fier din partea de sus a boxei.
― Mă, stai cuminte, că o iei ! se adresează el cu glas ferm armăsarului jucăuş.
Parcă înţelegând dojana, acesta se duce în colţul din dreapta, în partea opusă, la adăpătoare, unde începe să bea apă, zgomotos. Cu buzele umede, se întoarce spre stăpân şi fornăie uşor, împroşcându-l cu stropi de apă care străluceau în razele de soare ale dimineţii, pe stofa costumului său.
― Ce faci, Prinţule ? Te asigur că m-am spălat de dimineaţă! rostește cu un pic de reproş în glas stăpânul calului. Apoi, cu un gest larg, îl mai mângâie o dată pe frunte şi închide grilajul de vizitare al boxei, trecând la Pet Ur, un alt cal de competiţie al fiicei sale, Cristina.
― Ce faci, Peturică? i se adresează Ioan celui de-al doilea cal. Ai dormit bine ? Vezi că peste zece zile mergi la Piatra Neamţ, la Finală ! începe acesta discuţia cu bidiviul.
Calul fornăie uşor, apoi nechează lung, ca şi cum ar fi înţeles mesajul stăpânului său.
― Hai, vino să-ţi dau şi ţie puţin zahăr ! rostește bărbatul, în timp ce scoate din punga aflată în buzunarul hainei încă două cuburi de zahăr pe care le întinde calului.
Pet Ur, un cal de sport unguresc, cu un gest maiestuos şi plin de tandreţe, îşi pleacă botul spre mâna întinsă, mirosi preţ de câteva clipe, după care, deschide gura uşor, şi apucă cele două bucăţi de zahăr pe care apoi se auzi cum le ronţăie între măselele sale puternice.
― Bravo, iubitul meu, să fii cuminte şi să nu cumva să te îmbolnăveşti!
El fornăi din nou uşor, de parcă înţelesese mesajul stăpânului său şi se duce spre grilajul de la vecinul său de habitat, Prince, unde începe să se miroasă cu acesta, ciulind imperceptibil urechile mici, de cal arab, urmă a originii sale anglo-arabe.
Depășeștend boxele celor doi, stăpânul lor se opri la Rock, un cal masiv, de culoare neagră ce avea un mic felinar alb pe bot, armăsar provenit din mamă de rasă Nonius şi din tată de rasă KWPN, adică Koninklijk Warmbloed Paard Nederland, altfel spus… cal de sport olandez.
Pe acest armăsar negru, pe Rock, l-a cumpărat de mânz la vârsta de numai un an, de la herghelia maghiară de cai de sport din oraşul Mezöhegyes, cu ocazia unui congres european.
Acum armăsarul avea cinci ani şi începese să concureze în probele cailor tineri din campionatul românesc.
Văzându-şi stăpânul că îşi duce mâna la buzunar, calul începe să necheze de plăcere, ştiind că va fi recompensat. Își apropie botul de el şi îl ciugulește uşor de frunte, ca şi cum ar fi vrut să-l sărute.
Bărbatul se întoarce şi îl prinde de cap, îl sărută uşor deasupra botului, apoi îi întinde mâna cu trei bucăţi de zahăr, zicând celui care era favoritul său între armăsarii tineri:
― Ţine trei bucăţi că tu eşti mai mic!
Calul apucă două cuburi, în timp ce al treilea a căzut pe jos.
Bărbatul se aplecă râzând şi luă bucata de zahăr, o şterse grijuliu, deşi linia grajdului era curată, fiind proaspăt spălată de Adinel:
― Ia mă, lacomule, şi fii mai atent! îl dojeni stăpânul, în timp ce patrupedul, parcă ştiind că veste certat, se trage un pic, după care înaintează şi prinse domol cu buzele sale cărnoase şi a treia bucată de zahăr, pe care o ronţăie grăbit, cu multă plăcere.
După cea de-a treia vizită, urmă şi favoritul fiicei sale Cristina, armăsarul Răzeş, component al lotului naţional de Amazoane al României şi vicecampion balcanic, la Salonic, în 2003.
Era un cal de culoare roib deschis, mândria stăpânului său, fiind cel de-al 25-lea produs al hergheliei Brâncoveanu, pe care acest descendent al marii familii boierești a fondat-o în 1992, în comuna cu nume sonor în hipologia românească, Dor Mărunt, aflată la cinci kilometri de Lehliu, în inima Bărăganului, judeţul Călăraşi.
Dangaua ce se vedea pe partea stângă a corpului calului era un CD 25, lucru care indica în zona de înşeuare, aproape de greabăn, numărul de produs al crescătoriei. Privind din partea dreaptă, armăsarul avea imprimată dangaua cu iniţialele tatălui: Rz, de la Razbeg, armăsar pepinier din rasa Gidran, care provenea de la herghelia statului de la Rădăuţi.
Calul se apropie timid de stăpân, primește zahărul şi mângâierile sale, apoi se duce să mănânce ovăzul rămas în ieslea fixată de peretele opus al boxei.
― Ce faci, măi Răzeş, mereu eşti nesătul? spune blajin Ioan către căluţul care, deşi părea că îl ignoră, fornăi uşor, după care continuă să-și mănânce liniştit raţia de ovăz.
Când văzu atitudinea lui distantă, Ioan se retrase, apăsă mânerul clanţei la uşa biroului unde intră pentru a lua câteva dosare cu măsurătorile cailor de la diverse herghelii particulare.
Datele îi trebuiau pentru a fi studiate, comparate şi prelucrate la Facultatea de Zootehnie a Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară (USAMV) „Ion Ionescu de la Brad” din Iaşi, acolo unde bărbatul își făcea studiile terminale de doctorat.
După ce luă dosarele, proprietarul trânti cu blândeţe uşa biroului, răsuci cheia în broască de două ori, îndreptându-se spre maşina parcată pe alee.
Afară, slugarnic şi mieros, îl aştepta Stănilescu, cu un zâmbt şmecher în colţul gurii.
― Şefu’, pot să merg şi eu cu maşina clubului până la cumnată-mea, la Turnu Măgurele ? i-se adresează uşor stânjenit.
― Da, desigur ! Dacă plăteşti doi lei pe kilometru, maestre ! răspunde scurt patronul.
― Aoleu, mamă, mă omorâţi, şefu’ ! Plătesc şi eu motorina, că… merg cu Tia la soră-sa şi vă promit că vin înapoi până mâine…. la prânz.
― Pleci azi şi vii diseară, iar la bar să laşi un înlocuitor, spune bărbatul pe un ton autoritar.
― Am înţeles, să trăiţi, şefu’!
― Bine, vedeţi ce faceţi că diseară vin să vă inspectez ! îi avertiză Ioan pe un ton glumeţ.
― Am înţeles, suntem la posturi, da, şefu’! răspunde Stănilescu pe acelaşi ton linguşitor.
― Şefu’, vedeţi că pe 10 plec şi eu la mama, anunţă Adinel, care trecea cu o roabă de gunoi de grajd către rampa betonată ce se afla aproape de malul lacului.
― Bine, Adinuş, dar să fii atent la caii de lot, să nu avem probleme că te mănânc!
― Bine, şefu’, cum zici matale !

Capitolul 2
Grajdul formaţiei Brâncoveanu era situat ultimul pe dreapta…
Bafto delo delo spune ţiganul…

Deschizând portiera maşinii, bărbatul trase geanta de piele şi băgă în buzunarul opus lucrării dosarele cu datele ştiinţifice culese în cele patru călătorii de studiu făcute la Întorsura Buzăului, la doctorul Harnicu, un bun crescător de cai lipiţani, la Joseni, la ungurul Pallici Vilanos, un alt crescător de lipiţani, şi la Târgu Mureş, la Bubincă Viorel, care era crescător de cai de sport, iar în final, la Covasna, la Nelu Condrescu, care se ocupa şi el tot de… creşterea cailor de sport.
Aşezând cu grijă geanta pe bancheta din spate, se adresează pe un ton ferm şi autoritar tuturor celor prezenţi în curte:
― Vedeţi ce faceţi ! Atenţie la furaje şi la programul de plimbare al cailor, e clar ?
― Am înţeles, şefu’, am eu grijă ! promise ferm Stănilescu, barmanul.
Ioan se urcă în maşină, porni motorul, ocoli grajdul mic ieşind din curte unde claxonă lung, ca o ultimă atenţionare, dispărând apoi în trombă, într-un nor de praf. La colţ se intersectă cu fiica lui cea mică, Cristina, care venea cu maşina spre club, la antrenament.
Cei doi s-au salutat prin aprinderea concomitentă a farurilor şi bărbatul, ajuns în şoseaua naţională, a virat la stânga spre Buftea, apoi a demarat spre Iaşi, pe traseu luând-o prin Ploieşti. Peste nici 30 de minute, ajunge în Ploieşti şi viră la dreapta, spre curtea Hipodromului, unde rulă vijelios pe alee, trecând prin faţa tribunei. Acol a fost salutat cu braţele ridicate de Ulisse, un ţigan care făcea parte din mafia pariurilor hipice.
Încă de când era mic, ţiganul, împreună cu Dimache, conducător în cursele de trap, şi cu unul mic şi negru pe nume Slătescu, antrenor începător la cursele de cai la Ploieşti, formau un adevărat nucleu al pariurilor ilegale.
Apropiindu-se de zona grajdurilor, crescătorul conduce cu prudenţă văzând caii ieşind la antrenament spre pista pe care tocmai o lăsase pe mâna stânga, considerând că este civilizat şi firesc să reducă viteza pentru a nu speria bidivii obosiţi.
La Hipodrom se oprise pentru a plăti avansul pentru salariile pe luna aprilie, membrilor echipei sale din Ploieşti, locaţie unde bărbatul avea o formaţie de 46 de cai de trap.
La arena prahoveană caii săi alergau în cursele publice cu pariuri, care se desfăşurau în fiecare duminică de la ora 9 la 14. Acolo aveau loc între opt şi zece curse în care se aliniau la start între 10 până la 14 cai de rasă trăpaşă, în faimoasele curse de trap atelat.
Grajdul formaţiei Brâncoveanu era ultimul pe dreapta, în sensul de intrare în hipodrom, fiind mai dichisit, comparativ cu celelalte. Avea un gard exterior construit din piatră cioplită, iar partea de sus era din Larisă de lemn vopsită în roşu. Era străjuit de o poartă mare de metal, cu ancore puternice din oţel, pentru a se deschide mai uşor, unde trona o placă mare cu inscripţia ,,Grajdurile Hergheliei Brâncoveanu”.
―Salut, şefu’, zise Tataie, un bărbat de vreo 30 de ani, el fiind primul îngrijitor care îl întâmpină pe Ioan când acesta intră în curtea interioară a grajdului.
― Salut, Tataie. Ce faci, măi flăcău ? Ce-ţi fac băieţii, unde sunt acum ?
― Mihai şi Cristi sunt cu mânjii pe pistă, Moceanu potcoveşte, iar Sucă ajută la potcovit.
― Spune-le să termine de potcovit şi… să veniţi cu toţii la birou, să vă dau salariile.
― Să-l termine pe Selim de potcovit şi nu mai facem altu’, iar Mihai şi Cristi, dacă mai stau cinci minute şi… se întorc de la antrenament.
― E foarte bine, cum terminaţi, veniţi vă rog, la bani! spune autoritar Ioan.
― Am înţeles, şefu’, cred că Mihai vine deja că se aud tropotele cailor pe alee, zise îngrijitorul pe când se îndrepta spre poartă.
Nici n-apucă Ioan să intre în grajd, că Mihai şi Cristi și-au făcut apariția. Mihai avea înhămat la sulky un armăsar de culoare dereş, botezat Indianul, originar din Simson şi Iolanda. Armăsarul era alb de spumă, după lucrul la iute cum este numit tehnic antrenamentul în regim de curse, pe care tocmai îl terminase.
Al doilea cal, un murg, era un armăsăruş din Amigo, pe care crescătorul îl numise cu fast Aramis şi el în spume, fiind repede deshămat de Tataie şi Sucă.
― Bună ziua, domnu’ şef ! spune Mihai, antrenorul formaţiei „Brâncoveanu”.
― Bună, domn’ profesor! îi răspunde pe un ton lejer, cu amabilitate, patronul.
― Vezi că nu am prea mult timp, vreau să schimbăm câteva vorbe, apoi vă dau salariile şi plec la Iaşi, deoarece mâine susţin un referat la doctorat.
― Să fiţi sănătos! Noi vă dorim succes, şefule! rostește voios antrenorul.
― Mulţumesc mult ! Pe cei care sunt liberi îi poftesc în birou… să discutăm.
Sucă şi Tataie terminaseră de deshămat cei doi cai şi îi pregăteau de plimbare, în timp ce armăsarii se frecau uşor cu partea de jos a capului de picioarele din faţă, din cauza mâncărimii produse de transpiraţia densă a cursei de antrenament. De peste gardul de beton sulfa un vânticel rece care ridică un nor de praf.
― Moceanu, ai terminat de potcovit calul ? strigă Mihai către potcovarul formaţiei.
― Da, am terminat. Mă spăl şi vin la birou !
― Şefu’, ne mai trebuie câteva potcoave numărul unu, pentru mânjii de la Dor Mărunt, spune grijuliu Mihai.
― Sunt comandate deja în Austria, la Pepe Huemer, şi cred că au să vină în două-trei zile.
― Da ?… spune mirat şi cu glas prefăcut, antrenorul.
― Am comandat potcoave din toate numerele. De la 2 la 5, şi în plus am comandat şi zece cutii de caiele numărul 3, măi, băiete! rostește grav proprietarul de cai.
― Foarte bine ! Am să vorbesc cu Gălaie ţiganu, să ne confecţioneze atunci patru potcoave, pentru Amigo !
― Nu e nevoie, mai aşteaptă câteva zile, te rog !
― Bine, şefule, am să aştept, nu sunt probleme câteva zile.
― Cheamă, te rog, un băiat ! Să începem plăţile la salarii !
― Imediat vine Sucă, şefu’, răspunse prompt antrenorul.
― Sucă, la bani, că rămâi p’afară, se auzi vocea lui Tataie, pe un ton glumeţ.
Alergând în viteză, Sucă, un băiat crescut la grajdul Brâncoveanu, ce lucra la Ioan încă din anul 1990, fugi în pasul ştrengarului spre birou şi spune gâfâind :
― Sunt acilea, şefu’ !…
― Bine, ia loc te rog, i se adresează Ioan politicos.
― Mulţumesc. Dar am o problemă ! rostește scurt Sucă, privind galeş către bărbat.
― Spune, dragul meu ! răspunde domol patronul, uitându-se în ochii angajatului său.
― Aş dori, dacă se poate, o adeverinţă pentru… un credit. Vreau să cumpăr o maşină de spălat şi un frigider, îi zise cu jumătate de glas băiatul slăbuţ, cu părul căzut pe frunte.
― Vrei să-ţi protejezi nevasta, Sucă? glumi antrenorul zâmbind către patronul său.
― Nu, şefu’, dar suntem mulţi şi trebuie. Se murdăresc hainele şi mergând pe stradă…
― Bine, măi, după ce mă întorc de la Iaşi, o să-ţi trimit prin curier o adeverinţă.
― După Sucă să vină Tataie, strigă angajatorul, privind către uşă.
― Imediat, şefule ! Tataie, hai frate, la bani ! se răsti antrenorul.
― Vine, băiatu’, că mi-e foame ! se auzi glasul şugubăţului angajat.
Auzind discuţia de pe holul grajdului în nechezatul cailor care aşteptau tainul de prânz, crescătorul îl apostrofă pe Tataie, care de patru ori fusese dat afară pentru băutură şi tot de atâtea ori …reangajat de către milosul crescător de cai :
― Ţi-e foame, Tataie, nu ?! Dă-i, măi Mihai şi lui Tataie o pală de fân sau…. un bol de ovăz, că săracu băiat are foamea-n gât!
― Păi, eu nu mănânc furaje, şefule! Eu mănânc numai… fripturi!
― Aşa este, am uitat, măi băiete! Tu eşti băiat fin de Ploieşti, i-se adresează Ioan angajatului său, care râdea prosteşte, din uşa biroului.
― Hai, pofteşte la lovele, îi spune şmechereşte inginerul, revenind la dialogul său cu Tataie, în limbajul ţigănesc al celor din Ghighiu, zonă unde se află hipodromul din Ploieşti.
― Poftesc, şefule, dar lovelele le dau în două-trei ore, că sunt plin de datorii.
― Iar ai începet să consumi ?
― Nu, şefu’, să moară mama dacă mai beau… de trei luni ! Decât sucuri, să vă spună băieţii…continuă zâmbind bărbatul.
― Bravo, Tataie, să nu-ţi fie de deochi. Ia aici banii, dar, te rog, semnează şi în statul de plată, la poziţia 5, pentru că mâine-poimâine, te trezeşti că vrei iar banii, golanule !
― Nu, şefu’, ştiţi că eu sunt corect!
Luând banii de pe birou, Tataie adăugă pe ton de glumă:
― Ceva primă, şefu’, nu-mi daţi bre şi mie?
― Sigur că-ţi dau…. dar la palmă, măi Tataie, la palmă îţi dau… că meriţi.
― Ştiam io, spune Tataie, întorcându-se şi plecând spre colegii săi, aflaţi pe holul grajdului.
― Altul, vă rog! V-am spus că sunt grăbit, dragilor! îi luă la zor proprietarul.
Plin de apă pe faţă şi pe gât, veni timid şi Cristian, fratele mai mic al lui Tataie, care tocmai fusese promovat în funcţia de antrenor secund la formaţia ploieşteană.
― Ce faci Cristiane, ai venit de la baie sau ai transpirat de la cât trage calul ?
― Nu, şefu’, m-am răcorit un pic. Nu puteam veni mirosind a transpiraţie, nu ?
― Da. Aşa este…. rostește investitorul, privind listele de salarizare.
― Nu se cădea să vă stric parfumul, nu? Că am şcoală făcută la Academie, ce dracu’, şefule! râse flăcăul care se opri în prag.
― Bravo, Cristiane, ţine banii şi te rog ai grijă de frate-tu, să nu o ia din nou… pe ulei.
― Nu ! Este monitorizat! Staţi liniştit, sunt cu ochii pe el.
― Vezi să nu-ţi scape monitorul, fii cu ochii în patru, da ?
După ce a terminat cu salariile la angajaţi, Ioan îl chemă în birou pe Mihai care îi era fin de cununie, și cu uşa închisă au discutat vreme de zece minute chestiuni de întreţinere şi probleme organizatorice. Apoi despături larg ștatul de plată, puse pe antrenor să semneze şi-i înmână banii de salariu, plus încă 1.000 de lei, fondul de rulment al cheltuielilor de la grajd.
― Şefu’, spune Mihai, cred că ar trebui să facem şi noi din exemplarele mai bătrâne un nucleu de cai pentru agrement, ca la Academie.
― Da, sunt cai ce se pretează uşor la aşa ceva, încuvință calm proprietarul.
― Se găsesc destui studenţi şi oameni de afaceri tineri, interesaţi de echitaţie.
― Cu mare drag, putem să susţinem şi un nucleu de agrement.
― Am să vorbesc imediat ce mă întorc cu fiică-mea, Cristina, să vă instruiască un pic, apoi dăm drumul la treabă, pentru că uşor-uşor o să găsim şi o formulă de autofinanţare, nu ?
― Foarte bine, am deja două studente de la Petrol şi Gaze şi un profesor de tenis a cărui fetiţă vrea să facă echitaţie, care mereu m-au tot întrebat dacă pot face călărie la noi !
― OK, o să facem cât de repede această mişcare, da?
― Cât timp staţi la Iaşi, domnule inginer? întreabă Mihai cu respect.
― Numai două sau trei zile. Susţin primul referat la doctorat, apoi peste patru luni vreau să-l susţin şi pe al doilea, aşa că voi sta cel mult trei zile. Cred…?
― Credeam că staţi mai mult, pentru că doream să vă pun pe cai duminică, în curse.
― Nu, nu am timp să fac antrenament, dragul meu. Mulţumesc!
― Nu uitaţi trebuie să facem tratamentele antitetanos şi antigripal la cai. Cum facem?
― Nu-s probleme, comandăm vaccinurile la doctorul Jelescovici şi, începând de luni, faci tratamentele, pentru a nu scoate caii din condiţie, explică Ioan, zâmbind către antrenorul său.
― In regulă. Luni le fac tratamentele, răspunde Mihai cu fermitate.
― Vezi că… trebuie să pregăteşti trei materiale, domnule antrenor!
― Desigur şefu’, doar să-mi spuneţi …domeniul. Cred că este ceva de trap, nu?
― Vreau un material cu metodele de antrenament pentru caii de trap care aleargă în Derby. Al doilea, despre metodele de antrenament al cailor de trei ani şi un al treilea despre echipamentele folosite în cursele publice de trap, cu pariuri hipice. Ce zici, eşti în stare?
― Da. Când le doriţi?
― În două săptămâni ar trebui să le am gata! îi spune inginerul râzând. Dar îţi voi comunica după ce mă întorc de la Iaşi, dragul meu. Mai sunt probleme?. Trebuie să plec că-i deja târziu.
― Nu, şefu’, vă mulţumim, spune respectuos Mihai, însoţindu-l spre maşina parcată în curtea grajdului.
― Anul ăsta Paştele cade în… aprilie. Când vine finul… la naş? întreabă zâmbitor Mihai, pe ultimii metri, în timp ce nașul se urca în maşină.
― Când hotărăsc nevestele noastre! Aranjează cu fina să discute cu naşa ca să stabilească de comun acord… data. Eu sunt la dispoziţia voastră, da?
― Mulţumesc pentru amabilitate, şefu’, sunteţi la fel de gentil ca întotdeauna, spune pe un ton respectuos ploieşteanul.
― Asta-i viaţa, măi finule, trebuiesc păstrate tradiţiile ! Te pup, ai grijă de băieţi şi vezi ce faci cu tratamentul la cai, da?! rostește ferm crescătorul.
― Da, şefu’, nu uit ! Fiţi fără grijă ! răspunde sec antrenorul.
Suit în maşină, Ioan îşi revizui ţinuta, porni motorul, se asigură că putea pleca, dădu înapoi şi ieşi uşor din curtea interioară pe poarta grajdului. Spre ieşire, aproape de ultimul grajd, e oprit de Ulisse, care făcea gesturi disperate cu mâna pe marginea drumului.
Bărbatul, oprește maşina şi lăsă geamul de la mașină să poată discuta cu Ulisse, care era foarte agitat.
― Şefule, ce facem, bre, cu proştii ăştia, că nu organizează curse de mânji !
― Măi Ulisse, cum ai luat tu licenţa, dacă nu ştii nici acum, după o sută de ani, că pe Hipodrom tineretul debutează după 15 mai, ori până atunci mai sunt cinci-şase săptămâni.
― Ştiu, bre, dar am vorbit cu Bălăneanu şi a zis că nu face curse de mânji, dumneavoastră ce ziceţi ?
― Nu zic nimic şi nu ştiu nimic, dar Bălăneanu nu poate să nesocotească regulamentul! rostește zâmbind crescătorul.
― Da, bre, da’ ştii matale…
― Te rog, Ulisse, mă grăbesc să merg la Iaşi, am examen de doctorat, nu mai pot sta.
― Bafto delo delo! spune ţiganul în limba lui maternă vrând astfel să îi transmită în felul său „mult noroc”, celui mai mare crescător de cai din România din acea epocă.
― Să trăieşti, dragul meu, aşa că mai discutăm, da?!
― Bine, şefu’, vă salut cu tot respectul meu de ţâgan! adăugă golăneşte băiatul micuţ şi gras, rămânând în urma maşinii care demarează în trombă către tribună.
Când ajunge în dreptul rampei de la tribună, Ioan încetinește din cauza unui şanţ neastupat de la o conductă de apă, moment în care îl zărește pe Jean Bălăneanu, directorul Hipodromului, căruia i se adresează elegant prin geamul lăsat pe partea dreaptă:
― Jeane, nu se fac curse de mânji în luna mai ?
― Ba da, domnul inginer, se fac! Pe data de 16 mai este prima cursă de mânji. Cine a spus că nu se fac ?
― Ulisse ! Era pe alee disperat că nu se fac anul acesta… curse de mânji !
― E nebun, nu ştie ce vorbeşte! adăugă râzând inginerul înalt ca o prăjină şi slab ca un ogar, în timp ce gropiţe nefireşti i se adăugau în obrajii întinşi.
― Dar unde vă grăbiţi ? Nu staţi la o cafea cu cei din comisia de clasare, de la Regie ?
― Nu pot, Jeane, mulţumesc mult! Mă grăbesc să ajung la Iaşi, mâine susţin un referat la doctorat. Regret, dar… chiar nu pot!
― Mult succes şi-mi pare rău că nu puteţi servi ceva cu noi ! Mai învăţau şi ăştia câte ceva de la dumneavoastră, că au rămas în urmă cu hipologia, ei trăiesc şi gândesc ca-n comunism.
― Nu-i nimic, o să se schimbe generaţia şi poate şi mentalitatea, punctează Ioan către interlocutorul său, pregătit să pornească din nou.
― Drum bun domnu’ inginer, şi baftă la doctorat! Îi urează din tot sufletul şeful departamentului de curse.
― Mulţumesc, răspunde Ioan şi demarează grăbit spre şosea.

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*