DANIEL LUCA despre cartea lui MIHĂIŢĂ TĂLPĂLARU

O permanentă luptă

În volumul Ultimele file dintr-un jurnal fără știința călătoriei, trăindu-mi moartea de viu (Editura Pim, Iași, 2015), Mihăiță Talpalaru gravitează în jurul a patru teme importante: iubirea, timpul, moartea și credința.
Este evident faptul că acestea nu sunt disparate, ci se întrepătrund, omul („omanimea”) fiind cel asupra căruia acestea acționează.
Iar suferința răzbate din fiecare vers, precum în Puntea de Marin Sorescu ori Nirvana de Eugen Dorcescu.
Iubirea este ceva firesc, specific uman, mereu căutată și niciodată deplină („și lumea se culcă fără să fie rotundă și plină de una și unul în cerc / cu ochii deschiși între urechi de confort”).
Câteodată iubirea e pur formală („să ne punem într-o carte revolta / iubind să iubim”), uneori e doar un sentiment – dar unul extrem de compex și complicat („îmi amintesc numele de femeie atât de adânc sculptat în carne / unde să-ți așezi sufletul pentru odihnă”), iar alteori se transformă într-un erotism feroce („să locuiești dragostea până-n prăsele”), cu consecința transformării într-un … testament („noul testament dintre coapse / kamasutra”).
Și totuși, iubirea și păstrează inocența, deși este pusă serios la încercare („inocența iubirii are războiul ei fără învinși de viață cu ziua”), cu atât mai mult cu cât miza e unicitatea sa („când ai murit am murit”).
Iar atunci când iubirea e prezentă, fericirea e și ea aproape, însă trebuie descoperită și chiar … furată („mirosul fericirii estompat de norii în salturi de ploaie”; „tocmai ți-am trăit fericirea lăsată la ușă să doarmă”).
Timpul acționează între naștere și moarte, dar trece și dincolo de acestea. Curge continuu și transformă totul cu o simplă atingere („o copilă ce-a crescut un copac adăpost pentru o femeie”).
Totodată, e cu precădere nocturn, sumbru („atunci am atins noaptea cu umbra plecată fără corp”).
Înfrânt primăvara (practic, folosind un termen fotbalistic e vorba de un „autogol”: „timpul uitase fereastra deschisă când a găsit / primăvara cu umerii goi”), își ia revanșa toamna (un anotimp al morții: „în noi se naște toamna cu un genunchi zdrobit denourat”).
Și totuși, fiecare moment își are propria intensitate (chiar imensitate: „sunt și ești mai mult decât clipă”).
Tot firească, așteptată și inevitabilă, este moartea. Atotcuprinzătoare: oameni („moartea care ne râde în picioare”), cuvinte („murea doar un cuvânt”), iubire, lacrimi („lacrimile moarte pline de apă / încă purtau rouă în comă ieșită de la duș”) ori amintiri („din mine și tine putem construi un sicriu de locuit amintiri”).
Poetul o tratează însă cu sarcasm („și o singură moarte să mai fut de odihnă în veci”), moartea nefiind un final, ci un alt început, o renaștere („există viața și în moarte pusă-n oglindă”; „să mor convingător pe acte cu moartea pe bulevardul învierii”; „privește-ți moartea ca pe o naștere nouă din pântecele universului”), iar viața trebuie trăită.
O aprigă bătălie interioară se dă între credință și necredință, între îngeri și demoni („niciodată nu ar pleca nimeni din mine contagios de credință”; „doamne ce te-aș închide de ieri / în ce foame stârnești fără sfârcuri la mere ascunse în rai”), cu prefigurarea victoriei credinței, în dauna tuturor deznădejdilor și ispitelor („dumnezeu cu țipăt de clopot des înșelat bate inimă până departe”).
De remarcat și calitatea tipăriturii, dincolo de unele greșeli de tehnoredactare (de pildă viitorul „v-a”), ce aduce plusvaloare textului poetic.
Poezia din acest volum este extrem de puternică, o luptă perpetuă, interioară și exterioară, expresie firească a autorului, Mihăiță Talpalaru, iar înfățișarea „dadaistă” accentuează și mai mult această stare, creând imagini extrem de sugestive („pleoapele se țin de mâna prin / tu acoperi paharul cu tăcutul apus de ceai a trecut”).
Poezia de față reprezintă, așadar, o trăire la maximum a vieții, a clipei, o victorie asupra sorții, cu conștientizarea spectrului morții.

 

 

 

Daniel Luca

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*