IZABELA TĂNASĂ (Giurgiu)*Proză*

Nume şi prenume : Izabela Tănasă
Data şi locul naşterii : 30. 01. 1986, municipiul Constanƫa
Studii : Universitatea “Spiru Haret” Bucureşti,
specializare Climatologie/Seismologie , curs zi.
Liceul Teoretic “Nicolae Cartojan”, Giurgiu, profil Pedagogic.

Activitate literară

Premii obƫinute :
Trofeul- Concursul Internaƫional “Călător prin stele”, 2016 (poezie);Marele Premiu “Crizantema Imperială”- Concursul Internaƫional “Art&Life”, Japonia, 2016 (secƫiunea Proză scurtă);
Distinctia “Mesager pe meridianul Yamato”, Japonia 2017- pentru Antologia “Just for you Japan”( articolul “România de poveste’)

Publicari în reviste :
Expresia Ideii, Memoria Slovelor, Revista “Nouă”, Eminesciana, Contraste Culturale.
Alte activităƫi ;Fondator/Redactor-şef revista “Contraste Culturale”;Redactor-şef revista “Eminesciana”;Redactor-sef editura ‘Contraste Culturale”
Prefaƫarea volumelor de poezii “Lumina Târzie”,. (Vasile Neagu-Scânteianu) Ed “Izvorul Cuvântului” (2017) şi “Poeme trăite” (Elena Foghel), Ed. “Contraste Culturale” (2017)
Antologii ;“Călător prin stele”, Ed “Armonii Culturale”, Adjud (2016);“Contraste Culturale”, Ed. “Contraste Culturale”, Giurgiu (2017)-coordonator;“Sub zodia poeziei”, Ed. “Contraste Culturale”, Giurgiu (2017)- coordonator.

Pădurea blestemată

Ion şi Maria erau doi oameni harnici şi în putere, care aveau două fetiƫe : Tudora şi Ilinca. Aceştia aveau o căsuƫă mică cu două odăi şi un hol, locuind în sat pe buza dealului. Cu ei locuia şi mama lui Ion pe care o chema Elisabeta (Saveta).
Căsuƫa lor mică din paiantă, cu acoperiş de stuf şi ziduri bine îngrijite, văruite cu var alb, strălucea de curăƫenie. Ograda era curată şi ea, cu câteva oi şi două capre, câteva găini şi o văcuƫă şi doi cai frumoşi şi focoşi. Asta era toată averea lor. Erau ƫărani simpli, dar harnici şi frumoşi sufleteşte. Îşi creşteau cu dragoste cele două fiice şi erau fericiƫi cu ceea ce aveau.
Bătrâna Saveta se ocupa de cele două fiice şi gospodărirea casei. În acea dimineaƫă, Ion şi Maria puseseră caii la căruƫă şi plecaseră la moara din oraş să macine pentru iarnă (făină şi mălai). Mai aveau treabă prin târg pentru a cumpăra cele necesare casei pentru iarna ce se apropia.
Era o dimineaƫă rece, cu ceaƫă joasă ce te pătrundea până la oase. Drumul fu lung şi plictisitor. Ajunşi la moară, unde era multă lume cu căruƫe încărcate cu saci le veni rândul tocmai tărziu, după orele prânzului. După ce măcinară în sfârşit, mai zăboviră puƫin prin târg după una, alta…Seara se lăsa din ce în ce peste oraş când plecară.
Ceaƫa de peste zi se risipise, iar pe cer răsărise o lună plină, mare şi luminoasă. Din loc în loc se vedeau stelele care licăreau uşor pe bolta senină. Frigul era pătrunzător şi cei doi se grăbeau să ajungă acasă. Îşi luaseră cu ei în căruƫă un felinar şi o furcă pe care o aruncase Ion la plecare.
Căruƫa scârƫăia sub greutatea sacilor, iar caii mergeau încet. Nu se auzea decât zgomotul copitelor pe piatra drumului şi scârtâitul căruƫei. Maria aprinse felinarul pentru a vedea drumul, iar Ion îngândurat mâna uşor caii cu o ƫigară aprinsă în colƫul gurii zicând :
– Marie, trebuie să ajungem degrabă acasă, căci şi-or face griji a bătrână şi copiii. Tăiem drumul şi o luăm prin pădure, căci ajungem mai repede.
Maria, ştiind de poveştile locului şi ale pădurii, zise îngrijorată :
– No, măi Ioane, apăi nu-i periculos să trecem pe acolo, mai ales acu’ că-i noapte?
– Lasă măi femeie, căci avem cu noi furca şi trecem repede drumul prin pădure -zise Ion pe un ton liniştitor.
Luna cu lumina ei rece şi albă, lumina formând umbre fantasmagorice peste tot locul. Copacii bătrâni şi groşi îşi aruncau umbra ramurilor dezgolite de frunze ce formau adevărate figuri înfricoşătoare, ce parcă se mişcau şi prindeau viaƫă în adierea uşoară a vântului.
Intrară în pădure pe un drum forestier acoperit cu frunze uscate, ruginii. Caii mergeau încet,cu capetele aplecate spre pământ, legănându-şi din când în când cozile. Căruƫa încarcată cu saci de făină şi mlai trosnea la fiecare denivelare de pământ.
Era un frig pătrunzător, iar noaptea coborâse peste întreaga fire. Luna semeaƫă ca o regină se ridicase pe cer şi trimitea raze argintii pe pământ formând lumini şi umbre împletite în diverse forme. Pădurea neagră şi tăcută se întindea până hăt departe şi acea tăcere de mormânt îƫi dădea fiori. Parcă frigul se ascuƫise şi mai tare, parcă pădurea te învăluia cu o tăcere şi un frig fantomatic.
Mergeau încet, Ion cu o ƫigara aprinsă, iar Maria cu felinarul aprins în braƫe. Mariei îi bătea inima cu putere şi se uita speriată în jur la fiecare copac de pe margine,la fiecare mănunchi de tufe acum dezgolit. Printre ramurile dese ale copacilor nici lumina lunii nu pătrundea, se vedea vag ici-colo câte o rază ce aluneca pe ramurile groase şi contorsionate ale copacilor. Se auzea doar câte un croncănit sinistru de ciori şi câte un fălfâit de aripi ale unei păsări ce zbura printre copaci.
Nu îndrăzneau să vorbească şi să facă vreun zgomot. Maria rememoră toate întâmplările ce le auzise despre această pădure şi îşi făcu uşurel semnul crucii. Cu o mână se ƫinea bine de un stâlp al căruƫei, iar felinarul îl aşezase pe genunchi.
Merseră aşa până ce trecură curba ce o forma drumul, când caii începură să necheze, cu urechile ciulite şi să se ridice pe picioarele din spate. Ion strânse mai bine hăƫurile în mâini şi le zise uşurel :
– Ho, cu tata…hai, diii!
Maria se uita speriată în jur şi încremenise în căruƫă, nu mai putea scoate un sunet…se uita speriată, iar inima îi bătea cu putere să-i spargă pieptul. Un urlet de lupi se auzi în pădure şi fâlfăit de aripi se înalƫă printre copaci amestecat cu croncânitul sinistru al ciorilor. La poala pădurii, printre copaci zări o siluetă neagră şi păroasă, înaltă cât un stat de om. Venea cu salturi animalice spre căruƫa celor doi. Un urlet puternic ce nu părea a fi de lup, ci mai degrabă venea de pe lumea cealaltă şfâşie liniştea nopƫii.
Maria apucă să-şi făcă semnul crucii, iar caii se ridicară pe două picioare nechezând. Căruƫa zvâcni, gata să se răstoarne, iar Ion strânse bine hăƫurile. Era o namilă înfricoşătoare, păroasă şi neagră, cu ochi roşii şi strălucitori în noapte, acoperiƫi de păr negru şi încâlcit, cu un bot lung şi bălos ce lăsa să se vadă colƫii lungi, ascutiƫi.Avea labe mari, păroase, terminate cu unghii lungi şi ascuƫite.
Se ivise în fugă, cu saltuluri ca de animal în faƫa cailor şi cu un urlet sfâşietor ce făcu să-ƫi îngheƫe inima în piept de frică,se năpusti asupra căruƫei. Ion apucă degrabă furca şi dezechilibrat căzu în genunchi. Creatura se îndreptă spre Ion, care se apăra cu furca, iar Maria cuprinsă de spaimă strigă :
– Doamne, apară-ne şi păzeşte-ne de Satan !…
Ion se ridicase de la pământ şi încercă să se apere cum putea de înfricoşătoarea creatură. Cu un geamăt scurt şi bolborosit, ridică laba imensă şi păroasă şi-l lovi pe Ion. Avea o forƫă supraomenească, căci lovitura lui il aruncă pe Ion la pământ.
Caii nechezau şi se apărau şi ei ridicându-se în două picioare. Maria sări şi ea lângă Ion şi luă furca pe care o îndreptă spre groaznica creatură zbierând cât putea de fricâ. Urla cuprinsă de spaimă şi agită furca spre monstrul ridicat pe două picioare.
Mormăia sinistru şi se bălăbanea cu mişcări haotice şi nesigure pe picioare. În liniştea pădurii, ƫipetele Mariei se auzeau despicate în mii de sunete din cauza ecoului.
Noaptea rece şi neagră, întunecimea pădurii şi urletul acelei fiare făceau să ƫi se ridice părul în cap de frică.
Fiara se îndrepta spre Maria,care cu o mână ƫinea furca, iar cu cealaltă nu mai contenea să se închine. Ţipa la fiară cu toată puterea făpturii ei şi zise :
– Vino, Satan, copil al iadului să vedem care e mai putermic – tu sau Dumnezeu!
Bale urate i se scurgeau pe botul păros şi se prelingeau pe blana urât mirositoare, iar ochii roşii şi sticloşi îşi priveau tintă prada. Urla puternic asemeni unei haite de lupi la lumina lunii, când Maria cu un zvâcnet de frică se năpusti şi înfipse furca în corpul animalului. Cu un urlet asurzitor, acesta sări în lături şi cu bolboroseli şi geamete scurte se retrase puƫin. Îşi roti capul într-o parte şi văzu farurile unei maşini ale căror lumină străpungea negura nopƫii, apoi se opri o clipă şi cu un urlet îndrăcit, venit parcă din fundul iadului, dispăru în intunericul pădurii.
Maria cuprinsă de spaimă şi sleită de puteri şi de emoƫia momentului căzu în genunchi cu furca lângă ea. După câteva clipe, se ridică şi se îndreptă spre Ion care era întins lângă căruƫă. Avea o rană urâtă, deschisă ce sângera puternic şi care se întindea pe tot obrazul până spre piept.
Caii se mai liniştiseră puƫin şi îşi înălƫau capetele şi urechile ciulite, mirosind aerul.

3

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*