Alexandrescu Oana Adriana (Focşani) *Poezia pasiunea mea*

Lucreză la Secţia Cardiologie, a Spitalului de Urgență “Sfântul Pantelimon” Focșani..din 2007
Alexandrescu Oana Adriana (n. 7 oct. 1976) “Poezia e o pasiune pentru mine, scriu în timpul liber pentru a mă detașa de problemele de serviciu”.
În iunie, anul curent, a avut loc la Biblioteca Județeană “Duiliu Zamfirescu” din Focșani, lansarea primului său volum de poezii “Ecoul din suflet” tipărit la editura Salonul Literar 2017”.
A colaborat cu revistele “Parnas”, ” eCreator”, “Salonul literar”, ” Confluiențe literare” și “Poeții noștri”.

Suflet desculţ

Desculț mi-ai fost tu suflete, nebune
Rănitu-ți-ai la sânge talpa goală
Ai pribegit stingher prin astă lume
Și-ai plâns lovit de-a vieții grea povară!

Ai preschimbat durerile în pietre
Ce ți-au distrus în timp mersul și visul
Of suflete, chiar nimeni nu te crede?!
Cât de departe-ți este Paradisul?..

De-ai sângerat..te-ai șters cum ai putut
Căci n-ai găsit vreun sprijin sau vreo cale
Să spui cuiva..prin câte ai trecut
Sau cât te-au usturat tălpile goale..

Acum, când videcarea îți surâde
Și ți-ai găsit un leac să-ți fie bine
Zâmbește suflete și nu îți mai ascunde
Piciorul gol..cu cicatrici infime!!!

Of,inimă…

Of inimă, tu oare cum poți să fii stăpână
Pe-atâtea sentimente și-atâtea taine-ascunse?!
Cum poți să fii părtașă la dragostea nebună
Și la atâtea șoapte ce rătăcesc pe buze?

Ascunzi în cămăruțe și griji și bucurie
Când vrei ești neclintită ca o bătrână stâncă
Ești un ocean ce-aprinde poeme-n simfonie
Păstrând taina iubirii într-o tăcere-adâncă..

Poți fi ca uraganul ce șuieră cumplit
Când se-ntâlnesc emoții..sau teama te cuprinde..
Arunci scântei de ură prin ochiul cel livid
Of inimă nebună..de ce nu ești cuminte?!..

Și când ești tulburată, trădată și rănită
Îngheți ca Antarctida..și te scufunzi sub mare
Dar tot la fel de bine când vrei, poți fi topită
Doar cu o mângâiere și-o dulce sărutare!..

Mă vei ierta?!…

Mă vei ierta de-am să-ți culeg din stele
Doar amintiri în care sunt pictată
Să ți le prind pe dorurile grele
Ca să nu uiți iubirea-mi niciodată?!

Mă vei ierta de-am să arunc spre tine
Doar șoapte tandre și emoții calde
Să te dezmierde-n nopțile senine
De bucurie inima să-ți salte?!

Mă vei ierta de-am să te strâng în brațe
Să nu te pierd ca-n alte zile triste
Și fericirea-n ceruri să mă-nalțe
Alții ca noi nicicând să mai existe?!..

Mă vei ierta de te-oi striga pe nume?
Incet, suav.. ca și o adiere
Să nu mă uiți tu, tainică minune..
Mă vei ierta de inima ți-aș cere?!

Tardiv

Mă copleșește azi trecutul..aș mai putea zâmbi vreodată?!
Aș vrea să-mi plângă ceru’-n față și să mă spele de păcate
Căci singură mă simt..și tristă..cum poate n-am fost niciodată..
Când ai plecat mi-ai luat surâsul și gândurile mele toate!

Te caut..cum îmi caut umbra..pe unde-mi ești, în care lume?!
Mi te-am urât dar totodată cu pasiune te-am iubit..
Acum, chiar dacă te-ai întoarce..tăcerea mea multe-ți va spune
Nu te juca cu al meu suflet..n-am să te iert la infinit!

Nu știu de m-ai iubit vreodată..știu doar atât: că ai plecat
Luându-mi inima cu tine dar fără să mă-ntrebi ceva..
Te caut doar să-mi găsesc pacea..să-ți spun ce cred cu-adevărat
Și-am să renunț de tot la tine..fugind de amintirea ta!

Fii fericit!…

Cu zorii poeziei mi-am desfătat privirea
Și sufletul cu pace, zâmbind l-am încărcat
Azi mă hrănesc cu versuri ce-mi-au brăzdat gândirea
Și cânt de fericire, trăind cu-adevărat..

De vrei, îți dau și ție un gând să te-ndulcească
Și să privești durerea ca pe-un dușman temut.
Învață de la îngeri și lasă-i să-ți zâmbească
Nu îți mai pierde vremea..trăind doar în trecut!

Nu mai săpa în groapa dorințelor ascunse
Nu-ți programa destinul sperând că va fi bine!
Ci lasă-te în prada trăirilor pătrunse
De inedit..Zâmbește! Fii fericit ca mine!

Cu ce gre;esc?!…

Cu ce greșesc de spun ce simt?Cu ce greșesc de spun că-mi pasă?
De ce pe-ascuns să mă lovești..când știi prea bine că am vise?
Cum poți voit să mă rănești..și cum de inima te lasă
Să mă acuzi? Chiar am emoții ce pentru tine-s interzise!

De ce în față îmi zâmbești și pe la spate-ntorci pumnalul?..
De ce nu crezi că pot gândi?Cum o faci tu..și-o fac și alții..
Este ușor să faci un rău..curmând din fașă idealul
Dar lasă-mă să-mi văd de viață și de-ale mele aberații!

Iar de nu-ți plac..de ce nu-mi spui? Fără să arzi mii de cuvinte..
Și fără a scurma prin ghene să cauți..ce nu vei găsi!
Nu-i vina mea că uneori..el, neuronul mi se-aprinde
Și pot să scriu ce simt..în rime..să-mi vărs amaru’-n poezii!

Nu mă cunoşti…

Nu mă cunoști, deci nu vorbi de mine!!!
Căci nu mi-ai fost alături când am plâns..
Sau când n-aveam nici bani să-mi iau o pâine
Nu mă cunoști..deci nu mă lua în râs!

Nu mă cunoști..nu mi-ai știut durerea
Când am zăcut pe patul de spital
Cum îți permiți să-ți dai azi cu părerea
Despre un om..de care n-ai habar?!

Nu mă cunoști..nu mi-ai zâmbit vreodată
Și nici nu m-ai văzut de am surâs..
Cum îndrăznești tu, omul fără pată..
Cum îndrăznești ca să mă iei în râs?!..

Nu mă cunoști..dar nu-ți doresc vreodată
S-ajungi să mă cunoști cu-adevărat
Căci vei afla că-n inima-mi curată
De mii de ori eu te voi fi iertat!!

Este ușor să vorbești pe la spate
Invidia nu-i de la Dumnezeu
Și nici un om nu-i fără de păcate..
Nu mă cunoști..dar zău, nu-mi pare rău!

Mă plimb azi printre cuvinte…

Mă plimb azi printre cuvinte tălmăcind noi înțelesuri
Port cu mine amintirea unui grai nepământesc
Am atins toți heruvimii, mi i-am îmbrăcat în versuri
Totu-i tânăr încă-n suflet..deși eu îmbătrânesc!

Mă trag clipele haotic spre un țărm al veșniciei
Nu-mi dau seama când și unde..trupul am să-l părăsesc
Dar tot mai am timp de-o slovă și de-o odă bucuriei
Dezgolindu-mi gândul tainic..nemurirea mi-o cerșesc!

De-aș fi doar o umbră sumbră rău m-ar mai răni lumina..
Căci în cuibul minții mele vechi imagini licăresc
Am să îmi dezbrac cuvântul căutând în rimă vina
Și în timpul ce-mi rămâne..voi trăi doar să iubesc!

Mă caut…

Tot mă caut printre stele, tot mă caut printre vise
Printe valurile mării și prin poezii nescrise..
Îmi caut cu-nverșunare sentimentele pierdute..
S-a-ntâmplat ceva cu mine..nu mă regăsesc niciunde!

Mă caut printre luceferi, printre gânduri și regrete
Nu mai vreau iluzii fade sufletul să mi-l îmbete!
Îmi doresc să fiu doar eu..și în tihnă să trăiesc
Să fiu cea de-odinioară..cum să fac să mă găsesc?!

Mă caut printre poeme, printre versuri încurcate
Și mă-ntreb de mai exstă vreo emoție aparte?
De mă veți găsi prieteni..eu vă rog să-mi dați de știre
Între timp am să mă caut..într-un strop de nemurire!

Preţul fericirii…

Poposesc azi în gândirea-mi și-i mai dau minții o șansă
Prea mecanic trăiesc viața: casă, muncă și nevoi
M-a dezmeticit căldura..sau iar m-a băgat în transă?!..
Toate visele-mi “mărețe” zac în ghena de gunoi..

Totu’-i fals în jurul nostru: hrană, oameni, fericire
Ne-amăgim c-avem de toate..dar ceva tot ne lipsește
Construim iluzii ample fără urmă de iubire
Sufletul în amorțire prematur îmbătrânește!

Și când ne “trezim” deodată..din beția amăgirii
Singuri, fără de prieteni..fără cei ce ne iubesc
Ne-ntrebăm: oare acesta fi-va prețul fericirii?!
Când pustie-ți va fi viața..și regretele pălesc!

 

 

2 Comments

  1. Pentru doamna Oana Adriana Alexandrescu,

    Versuri foarte frumoase, într-o prozodie curată, teme sentimentale pline de conţinut. Felicitări!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*