Cu scriitorul Marin Toma pe urmele scriitorului IOAN SLAVICI*

Ultimii ani ai lui Ioan Slavici.

Intrarea în război a României (1916) îl găsește pe Ioan Slavici la Panciu (jud. Vrancea), în casa unui ginere al său, lucrând la terminarea gramaticii române, pe care o plănuise încă de pe vremea când își desfășura activitatea la ”Timpul”, cu Eminescu și Caragiale. Ar fi scris și un roman, ”Musculița”, care s-a pierdut o dată cu manuscrisele confiscate mai târziu de autoritățile române. Revenind la București, e arestat împreună cu mai mulți germani, oameni politici sau de afaceri și ziariști români cu simaptii manifestate pentru Puterile Centrale. Slavici văzuse, așa cum timpul avea să o demonstreze, că cel mai mare inamic al României era de fapt Rusia.

Ioan Slavici

Astfel, Ioan Slavici după ce că fusese închis în Austro-Ungaria pentru propagandă românescă, primește același tratament și din partea autorităților de la București. Reținut la prefectura poliției, închis la fortul Domnești, mutat apoi la hotelul ”Luvru” din București, i se dă drumul, cu sfatul să nu se mai amestece în politică. Sfatul era inutil deoarece Slavici, la 68 de ani, rămânea fidel ideilor anti-rusești. Trăia izolat deoarece apariția lui pe străzile centrale provoca manifestări ostile. În noiembrie 1916 Bucureștiul este ocupat de germani, dar Slavici nu pleacă la Iași deoarece cu siguranță acolo viața lui ar fi fost pusă în pericol datorită noului context. În sărăcie cumplită – deoarece Comunitatea germană nu-i plătise salariul de profesor- se angajează la ”Gazeta Bucureștilor” în decembrie 1916 drept corector la ediția în limba română. În martie 1917, după formarea unui pseudoguvern român în serviciul ocupanților, gazeta apare ca ”foaie românească” independentă. Slavici acceptă colaborarea, sperând să facă joc dublu, așa cum făcuse la ”Ziua”, apărând interesele populației românești. De germani începuse să-i fie lehamite, ajungând până la conflict cu autoritățile de ocupație, în urma felului său de a vorbi fără menajamente despre lucrurile care nu mergeau bine. La redeschiderea școlilor germane nu mai este chemat ca profesor.

Alexandru Marghiloman, șeful guvernului pro-german

La ”Gazeta Bucureștior” se obligă să scrie trei articole săpămânal, plătite însă modest, cu 50 de lei fiecare. Slavici iar vorbește în contra stăpânirii germane, iar venitul îi este redus, unele articole suprimate sau cenzurate parțial. După două săptămâni, la mijlocul lui martie 1917, încetează colaborarea cu Gazeta. După sfârșitul războiului începe alt calvar pentru Ioan Slavici. Autoritățile române vor declanșa procesul moral al ”răspunderilor” colaboratorilor cu ocupantul. În loc să judece guvernul Marghiloman, sunt arestați ziariștii rămași în București. Cunoscând atitudinea lui – care nu îl califica drept un instrument orb al ocupantului- autoritățile îl asigură că nu va fi pus în cauză. Opinia publică nu îl iartă. Nicolae Iorga îl vede pe stradă și îl apostrofează virulent. Ziarele cer anchetarea tuturor jurnaliștilor. Ioan Slavici e invitat la Curtea Marțială și pe 20 noiembrie 1919 e trimis la închisoarea Văcărești. La încheierea procesului ziariștilor, Slavici e același, cerând nu numai achitarea, ci și repararea nedreptății care i se făcuse. E condamnat la cinci ani de temniță și este readus la Văcărești. Ca și la închisoarea Vacz din Ungaria, sădește flori și zarzavaturi în fața celulei sale. Presa se sucește și începe acum o campanie în care se cerea eliberarea ziariștilor.

Închisoarea Văcărești

Gala Galaction scrie: ”Ce a greșit, Slavici e simplu de tot… a avut nenorocirea să nu poată, la bătrânețe, să zică altfel decât ce a zis la tinerețe și în floarea vârstei”. Autoritățile judiciare pretind ca cei în cauză să facă cereri de grațiere. Slavici refuză. Pe 19 decembrie 1919 guvernul se vede silit să-i pună în libertate pe ziariști. Bătrân, blonav, la 71 de ani se părea că Slavici e un om sfârșit. Cuprins de amețeli, leșină și o nouă fractură îl condamnă să zacă în pat trei luni. Cei de la ”Viața românească” îi vin în ajutor și dau 1000 de lei acont pentru o nuvelă care nu a apărut. În 1920 își face reintrarea în publicistică. Dacă schițele și nuvelele nu se ridică la nivelul celor antebelice, marele scriitor adâncește două linii literare pe care și le asumase de ceva vreme. Una era cea începută în 1905 prin comunicarea de la Academie: ”Așezarea vorbelor în românește”. Acum este preocupat de păstrarea nealterată a limbii literare, creată de clasici aproape de graiul popular, împotriva a ceea ce numea el ”Păsăreasca” de azi. Pentru apărarea limbii, semnează în 1924 o serie de articole sub titlul ”Cum se scrie românește”. Partea memorabilă a scrisului său din acești ultimi ani rămâne bogata serie de amintiri despre Eminescu, Caragiale și Coșbuc, pe care o publică în ”Viața românească” și mai ales în ”Adevărul literear și artistic”.

”Gazeta Bucureștilor” ziarul care i-a adus atâta necaz lui Ioan Slavici
Editura de mare prestigiu ”Cultura națională” îi dă cinstirea cuvenită, publicându-i frumosul volum ”Amintiri” în 1923. Ultimul său articol l-a scris în 1925 unde vorbea despre almanahul jubiliar al semicentenarului societății studenților români din Viena, ”România jună”, în mediul căreia deschisese pentru întâia oară ochii mari spre literatură. Obosit și blonav se refugiază la Panciu, într-un ținut de vii care îi amintea de Șiria natală. Aici, în ziua de 17 august 1925, trece în lumea umbrelor. E înmormântat la schitul Brazi și cuvântul de rămas bun îl rostește Gala Galaction, printre puținii rămași credincioși până la final.

foto Scriitorul Marin Toma

 

 

1 Comentariu

  1. Pentru domnul Marin Toma,

    Niciodată nu este prea mult să-l citim şi să-l recitim pe Ioan Slavici! Mulţumesc pentru lucrurile noi pe care le-am aflat.

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*