Igor L. Butnaru (Proviţa-Prahova)*scriitor,ziarist)

Vâltoarea

Aşezat cu faţa spre ţară şi spre drumurile ei, aici, la capătul lor cel mai de nord, Târgul Secureni se reazimă cu spatele de dealul dincolo de care este Iarul, văgăuna prin care curge, viguros, cu vâltori, Nistrul.
Destinul apelor etern învolburate ale Nistrului a fost, dintotdeauna, de hotar între pădurile seculare ale Carpaţilor nordici, stepa nesfârşită a Ucrainei de pe malul stâng şi podişul cu coline domoale care se sprijină pe malul înalt şi stâncos din dreapta fluviului, dar şi între seminţiile slave din stânga Nistrului şi cele de cu totul alte obârşii, aşezate, din cele mai vechi timpuri, de-a dreapta acestuia. De parcă ar fi şanţul de apărare al unei imense fortificaţii, ctitorite de Creator pentru a proteja seminţiile statornicite în cetatea naturală din spaţiul circumscris de alte două fluvii – Dunărea, la sud şi Tisa, la nord şi vest. Ape puternice, care îmbrăţişează, protector, câmpii mănoase, podişuri generoase, dealuri unduitoare purtătoare de roditoare livezi şi podgorii, aşezate de o parte şi alta a majestuoasei cetăţi crenelate a Carpaţilor.
Apele Nistrului şerpuiau, clocotitoare, neîmpăcate cu constrângerea impusă de malul înalt, abrupt, din rocă dură, din dreapta sa. Rarele spărturi din acest zid, prin care fluviul îşi adună puţinii şi modeştii afluenţi, prilejuiesc mici relaxări ale cursului tumultuos, locuri în care, în miezurile de veri mai calde şi mai secetoase, se iscă vaduri, dar nici acelea prea generoase. În iernile acelor ani, însă, când crivăţul, vântul acela nemilos şi aspru năvălea din adâncurile neguroase şi fără oprelişti ale stepei ucrainiene aducând geruri aspre, apele fluviului prindeau, din mal în mal, crustă de gheaţă, din ce în ce mai groasă. Această punte de gheaţă rămânea, uneori, până în primăvară, luni lungi în care haite de lupi flămânzi năvăleau purtate de foame şi instincte feroce, cărora le cădeau pradă, nu arare ori, animale, dar şi oameni, chiar şi în mijlocul aşezărilor omeneşti riverane. Peste aceleaşi punţi de gheaţă treceau şi prădători cu două picioare, nu mai puţin fioroşi. Apoi, într-o vreme, suflarea rece se curma; vântul începea să sufle în sens invers, aducând dinspre ţărmul drept un aer mai cald, ca şi apele şipotelor, tot mai umflate, care se scurgeau în Nistru. Trepat, platoşa de gheaţa se subţia şi apele sporite ale fluviului o rupeau, ducând-o la vale, până se topea. Alte ori, însă, apele învolburate ale fluviului îngrămădeau sloiurile pe la coturi. Apoi şi această încleştare furioasă se încheia cu triumful apelor, care , cu urlete înfioarătoare, rupea zăgazul ce-i sta în cale şi rostogolindu-şi adversarul rupt şi înfrânt năvăleau distrugând totul în calea lor, inundând locurile joase, mai ales în acele vaduri cu maluri mai coborâte, aşa cum era şi locul numit Iar, de la periferia aşezării bucovinene Târgu Secureni, o mică urbe patriarhală, undeva, în preajma oraşelor Cernăuţi şi Hotin. Acolo, în Iarul inundat mai în fiecare primăvară, era un cătun aşezat pe un fel de promontoriu de stâncă, care asigura o relativă protecţie. Chiar foarte relativă, căci odată la câţiva ani, la dezgheţ, apele furioase treceau şi de acest prag rănind nemilos firavele construcţii sau pur şi simplu măturându-le, uneori cu vietăţi cu tot.
In primăvara aceasta, a lui ‘39 apele au adunat şi înghesuit, treptat, chiar la cotul din amonte de Iar, o masă imensă de gheaţă, strecurându-se tot mai anevoios şi mai puţin pe sub platoşa, din ce în ce mai groasă şi mai grea. Sub presiunea uriaşă gheaţa gemea din adâncuri, trosnind sinistru şi tot mai ameninţător, iar o pâclă rece se isca şi plutea între maluri. O ceaţă deasă se întindea, adeseori şi în alte anotimpuri peste apele învolburate ale fluviului, iar oamenii locului spuneau că sunt, de fapt, sufletele fără odihnă ale celor ce şi-au pierdut viaţa în apele întunecate şi rele.
In firava lui căsuţă, în care îşi petrecuse aproape o jumătate din cei 17 ani ai săi, Nichifor – pe numele lui adevărat şi întreg Adam Nichiforeţ – nu părea să audă, însă, aceste zgomote rău prevestitoare, care se repetau din ce în ce mai des şi mai puternic. Inlemnit în durerea lui, Nichifor o priveghea acum pe mama sa, de pe chipul căreia dispăruse, odată cu viaţa, crisparea necazurilor fără ostoire, dintr-o existenţă cotidiană chinuită, de văduvă rămasă să înfrunte singură, de tânără, grijile şi durerile unei vieţi de femeie mai mult decât sărmană, care avea şi povara creşterii unui copil. Primii cinci ani de văduvie au fost, desigur, cei mai grei. Apoi, când Nichifor a împlinit şapte ani şi a plecat la şcoală sau găsit câţiva oameni de suflet care, dându-şi seama de starea copilului, au întins o mână milostivă, mai cu câte o hăinuţă, mai cu ceva de ale gurii. Băiatul creştea repede, semănând cu tatăl lui, om voinic, ca un stejar, aşa că la opt ani Nichifor o ajuta din ce în ce mai mult, mai adunând şi cărând acasă câte un trunchi dus de ape, ori o căzătură de la marginea pădurii, mai aducând o găleată de apă sau tăind nişte lemne de foc.Cum la nouă ani Nichifor arăta cam ca un flăcău de 15-16 ani, şi era gata oricând să dea o mână de ajutor oricui la câte o trebuşoară, nu odată se întămpla ca unii târgoveţi să-i dea câte ceva de făcut, răsplătindu-l care cum putea, cu de ale gurii, cu vre-un ţol de îmbrăcat, ori cu câte un bănuţ.
După o vreme, istovită de ani lungi de nevoi şi neajunsuri, sărmana femeie căzu la pat şi nu după multă vreme se stinse. O vecină miloasă îl ajută pe Nichifor să-i încropească un sicriu şi după ce o aşezară în acesta aprinseră o lumânare, de fapt un fel de candelă mai curând, din seu şi o feştilă, pe care o aşezară pe pieptul fără viaţă şi rostiră o rugăciune. Înainte de a pleca, vecina îl îndemnă pe băiat să se ducă la preotul din târg, ca să-l cheme să slujească la înmormântare.
Deîndată ce se lumină de ziuă Nichifor îi urmă sfatul şi plecă spre casa preotului Vasile Blându, iar la scurtă vreme se şi îndrepta cu acesta spre cătunul din Iar. Mergeau în tăcere împreună. Nichifor grăbea mereu pasul, în cadenţa tot mai grăbită a respiraţiei şi bătăilor inimii sale, murmurând, de la o vreme, fără să-şi dea seama: mai repede…mai repede…Abia ţinând pasul cu el, preotul se îndemna şi el; mai repede… mai repede…Scurtară prin micul cimitir, ultima „aşezare omenească” de pe ţărmul înalt, sub care se învălătuceau ceţurile râpei Iar şi ale vadului de la cotul Nistrului. Ajungeau din urmă şi depăşeau alţi oameni care grăbeau pasul în aceeaşi direcţie. Dinspre hăul ceţos al Iarului se auzeau tot mai des şi mai puternic bubuituri înfundate şi un soi de vuiet continuu, sfâşiat, din când în când, de câte un trosnet mai puternic, mai tăios. Alergau de-a binelea când pâcla din faţa lor fu sfâşiată de o bubuitură înfiorătoare şi imediat de o a doua, parcă şi mai puternică, iar pământul se cutremură sub picioarele lor. Brusc, drumul făcu un cot pe după un perete de stâncă; de acolo cobora, şerpuind strâns, până în cătunul cocoţat pe un ultim pinten de stâncă din vadul Iarului, loc ce devenea mai în fiecare primăvară, timp de câteva zile, la vremea dezgheţului, o ciudată insulă în mijlocul vâltorilor Nistrului dezlănţuit. In acest an, însă, era mult mai grav; un val uriaş, negru, se prăvăli spre ei din pâclă şi drumul dispăru într-o clipă, chiar atunci, sub vâltoarea întunecoasă. „ A rupt!…A rupt!…”- se auziră strigăte în jur, dar Nichifor nu înţelegea sensul cuvintelor. Se oprise şi privea înlemnit, fără să priceapă ce era în faţa lui. Masa uriaşă de apă neagră, purtând o imensă povară de gheaţă ruptă din zăporul de la cotul Nistrului, a năvălit în spaţiul vadului rostogolind sloiurile într-un dans apocaliptic. Sfâşiată de suflul viiturii, pâcla lăsă să se vadă acum întreg cuprinsul văii, dintr-un mal în altul şi cătunul-insulă de pe ultimul promontoriu din albia fluviului. Dar numai pentru foarte scurtă vreme şi chiar în clipa următoare spinarea umflată a uriaşului bivol negru şi furios se înălţă peste acest ultim obstacol din calea lui. Inlemnit de groază, Nichifor văzu cum acoperişul de trestie al căsuţei lor se înclină şi dispare în vâltoare sub lovitura piezişă a unui uriaş bloc de gheaţă. Apoi, pe creasta albă a gheţarului se desluşi un obiect negru şi neverosimila pâlpâire a unei lumânări. „Mama !, Doamne, e mama!” – murmură Nichifor. „E mama !”–repetă el spre preotul de alături şi oamenii din jur . „E mama…” – se auziră murmure în jur. Preotul ridică crucea ce-i atârna la piept şi rosti aproape fără glas: „Doamne, iartă…şi odihneşte…”. Scăpate de ultimul obstacol, apele goneau purtându-şi poverile. Curând luminiţa mai pâlpâi odată din neguri şi se pierdu adâncindu-se în ceaţa care mai plutea tot mai departe, către cotul şi vadul următor, de la Ocniţa, localitate cu nume care îţi dă fiori reci şi cu un destin, cumva, pe măsură.
Părintele Blându îl aduse pe Nichifor la noi, la stăpânii cailor pe care îi îngrijea băiatul, adică acolo unde ştia că Nichifor se putea aciui. Mama şi Vasilina – fata în casă – îl duseră în bucătărie, să se încălzească şi să-i oprească tremurul care-l scutura neîncetat. Apoi făcură un foc bun şi îi aranjară un culcuş cald în cămăruţa de lângă grajduri, care slujea de bucătărie de vară, noul lui cămin. Acolo zăcu toată ziua, fără să se atingă de mâncare. Dar spre seară l-am auzit tăind lemne şi ceva mai apoi Vasilina îl aduse să cineze la bucătărie. Era întunecat la chip dar liniştit şi deodată parcă mult mai matur.
Prima noapte de primăvară se lăsă repede peste toate. Spre ziuă ploua uşor şi în aer plutea mirosul acela de zăpadă topită şi pământ reavăn, ca-n fiecare primăvară pe aceste meleaguri.
M-am trezit în zgomote neobişnuite şi ceva forfotă; Nichifor dispăruse. Am alergat la preotul Blându, cu speranţa inexplicabilă să-l găsim acolo. „Nu, nu-i aici. Dar…cred că ştiu unde este. Hai…” – zise părintele şi plecarăm fără să mai zăbovim. Bătrânul mergea repede, nefiresc de repede pentru vârsta lui. Luarăm drumul spre Iar, prin scurtătură, adică prin micul cimitir. De fapt acolo se sfârşi goana noastră. L-am zărit amândoi deodată. Stătea rezemat de crucea care ar fi trebuit să stea la căpătâiul mamei sale şi privea în lungul albiei sfârtecate de ultimele blocuri de gheaţă, amestecate cu crengi şi tot felul de alte resturi adunate de apele năvălitoare, acum mult mai potolite, dar care se mişcau cu icnituri până se pierdeau după cotul următor. Îl priveam nemişcaţi, neîndrăznind să-i tulburăm ciudatul priveghi. Apoi băiatul se aplecă şi luând un pumn de pământ îl aruncă în groapa ce se căsca la picioarele sale. Peste ţintirim pluti un fel de bocet şi abia atunci am observat că pe lângă alte cruci erau mici grupuri sau câte o singură fiinţă – supravieţuitorii cătunului din vale; atâţia câţi mai erau, căutaseră adăpost aici, în cimitir. Câteva din ţoalele lor ude erau atârnate pe cruci, ca să se usuce. Era , probabil, tot ce le mai rămăsese din şi aşa puţinul lor. O adiere uşoară făcea să fluture ciudata îmbrăcăminte a crucilor, în lumina firavului soare care se strecură, totuşi, până la urmă, în această neverosimilă lume a vieţii şi morţii, deopotrivă.
Am plecat toţi trei spre casă după ce părintele rosti o scurtă rugăciune la marginea gropii inutile.„Odihneşte-o, Doamne…” mai rosti el făcând un semn al crucii larg, spre hăul mişcător de sub maluri.
De atunci Nichifor n-a mai plecat de la noi. Şi unde s-ar fi dus? Din cătunul Iarului nu mai exista nimic şi aşa avea să fie, poate, pentru totdeauna.

/Fragment din romanul „Dezrădăcinarea” de Igor L. Butnaru, scriitor și ziarist – fost secretar general de redacție al cotidianului „România liberă” și director fondator al noii ediții a cotidianului ”Curentul”. Autor al volumelor: „Rezerva 5 – reportaj din anticamera morții”, „Cenzuratele mele, dragile de ele”, „România liberă – așa cum a fost. File de cronică sentimentală”, „Recurs la memorie . Manifest antimemoricid”, „Viața ca o sfidare. O biografie aproape romanțată” – apărute în anul 2015 și numeroase alte scrieri.

Călătoie…sprâncenată

Trenul părăsi Gara de Nord ţăcănind vesel la trecerea peste ace, dar zgomotul roţilor şi trosnetele din încheieturi ale vagonului îi accentuau durerea de cap, după noaptea aceea în care băuse, fără să mai aleagă, tot felul de porcării, de la bere, secărică şi „Adio mamă”- cum îi zicea la rachiul acela verde cu iz de mentă şi chimen, până la poşirca aceea botezată fraudulos cu numele nobil de vin şi încă „Fetească Regală”! Şi la urmă şampania aceea…da, mai ales aia îi dădea arsurile astea, durerea tip crăpare de cap. Şi toate la un loc, mahmureala şi scârba de viaţă şi de tren şi de conductor şi de parfumul ăla idot de trandafir cu care se scăldase ţaţa din compartiment. O lingură de bicarbonat şi o cafea tare ar fi făcut minuni, se gândi Victor, atât cât putu. Drept care, o luă spre vagonul restaurant.
Nimeni nu te „citeşte” mai bine când eşti mahmur decât un chelner de meserie şi mai ales unul mai în vârstă, cum era cel care îl aşeză cu grijă pe Victor la una din puţinele mese libere şi-i promise:„Vine imediat băiatu cu bicarbonatu sau poate preferaţi „Urodonal”?… Şi o cafea tare, dublă. Dar eu vă sfătuiesc şi…un conecel sau o vodcă mică…Ştiţi? Cui pe cui…”
Victor acceptă fără opoziţie şi Costel – toţi chelnerii din trenuri se numesc Costel, nu-i aşa? – fu mai rapid decât …rapidul care gonea acum prin bărăganul cu pauză pe la Ciulniţa. Aerul proaspăt care se strecura prin fereastra uşor întredeschisă şi licorile îşi făcură efectul relativ repede, durerea de cap încetă ca prin farmec, aşa că Victor se simţi deodată uşurat, cu ceva chef de viaţă şi chiar de …o gustare. Costel fu prompt şi de data asta şi aşeză în câteva clipe pe masă o farfurie cu două bucăţi de caşcaval pane, rumene şi aromind ispititor, piper şi nişte chifle proaspete, acoperite cu un şerveţel imaculat imprimat cu iniţialele CFR-ului. Perfect. Aşa că Victor repetă şi votculiţa – poloneză -, bună şi ea. Apoi aprinse ţigara lui preferată – Regale RMS – şi sorbi din cafeluţă. Viaţa, totuşi, merită osteneala…
Peisajul Bărăganului se derula tern, liniar, în ritmul monoton al roţilor, aşa cum, probabil, se vor scurge, de aici înainte, zilele vieţii lui – se surprinse Victor meditând cu afaniseală. Ce idee şi pe nenea Genu!? Ce misiune e şi asta să te înfunde în naiba ştie ce cotlon la margine de ţară, unde şi-a înţărcat dracu copiii, tocmai acum, când viaţa acolo, în inima ţării, în „Micul Paris” se trezea din amorţirea – i semiorientală, ba începea chiar a căpăta sare şi piper. Îi curmă regretele fără rost glasul şoptit al chelnerului:
– Domnu şefu…permiteţi?…
– Da, ce-i Costele?
– Domnu şefu, e o doamnă, singură, şi nu e nici o masă liberă. Dacă aţi permite…
– Fireşte, Costele. Invită, te rog, doamna…
Simţi întâi parfumul – Oh, „Notte di Veneţia”- un parfum atât de rar… Parfumul preferat al Violettei ! Întoarse capul şi privirea îi întâlni doar gura, mică, roză şi provocator cărnoasă, care se vedea de sub voaleta pălăriuţei-petală trasă pe frunte. Şi guriţa îi zâmbi:
– Permiteţi?…Vă stric solitudinea ?!…
– Dimpotrivă – o dregeţi. Îmi permiteţi să mă prezint? Victor…Victor Bulat. Burlac convins, trişor – detaşat în interes de serviciu.
Mica lui stratagemă, cu care lega conversaţii ocazionale încă din anii studenţiei îi provocă proaspetei sosite o micuţă cascadă de râs, ca o rostogolire de zurgălăi. Un semn că, la rândul său, acceptase o prezenţă neconvenţională. Pasul următor nu întârzie şi mica voaletă fu ridictă peste marginea pălăriuţei-petăluţă lăsând să se vadă doi ochi albaştri – la nuanţa cerceilor saphir-lacrimă care ţopăiau vesel de o parte şi alta a chipului uşor bronzat, ori poate delicat-măsliniu de la natură. E-ei, dar ochişorii aceia albaştri erau împodobiţi cu nişte gene de te mirai la ce îi mai trebuia voaleta. Ce mai, era frumoasă – o păpuşă vie. Căutându-l din privire pe Costel, Victor se văzu cercetat de zeci de perechi de ochi şi realiză că frumoasa doamnă era ţinta admiraţiei tuturor, iar el era obiectul curiozităţii şi chiar al invidiei unei bune părţi din clientela vagonului – restaurant. Ba unul din golanii de la masa vecină îi făcu, complice, cu ochiul; adică „bravo, mă!…”(citat închis, din motive de pudoare). Zâmbi la ce texte intui, iar doamna crezând că zâmbetul îi fusese adresat îi răspunse la rândul său cu un surâs şăgalnic. Scurtul schimb de mesaje subliminale fu curmat de apariţia lui Costel. Şi doamna comandă: o felie de ananas prăjită la tigaie cu unt, cu o felioară de somon. Şi un pahar de şampanie brut, bine frapată. Pâine? Nu. Talia subţire cu abstinenţă se ţine – se răsfăţă dumneaei parafrazând zicala.
– Şi cu ce se ţine frumuseţea asta de ochi? – se interesă Victor. Răspunsul fu o nouă cascadă de zurgălăi veseli şi câteva clipiri din lungile şi mătăsoasele gene, iar la urmă, ca un nou răsfăţ glumeţ – nişte ochişori daţi peste cap a la Betty Bopp. Şi imediat după micul recital întrebarea:
– Mulţumit de răspuns?
– Pentru asemenea răspuns aş fi în stare să repet întrebarea zi şi noapte – plusă el.
– O, pentru ore suplimentare şi serviciu de noapte se percep tarife speciale, nu doar…punguţa cu doi bani!
Şi cine ştie unde s-ar fi ajuns cu discuţia dacă n-ar fi apărut tocmai la ţanc Costel cu cele comandate. Aşa că frumoasa guriţă fu ocupată o vreme cu bunătăţile din farfurie. Cu poftă şi satisfacţie marcată de mici exclamaţii guturale şi o mină foarte încântată, pe parcursul întregei ceremonii. Şampania brut ar fi încheiat povestea dacă tocmai la ţanc corupătorul Costel n-ar fi oferit şi desertul, la alegere: Merengue-glase sau Coupe-Jaques. Victor fu consultat, iar sentinţa lui fu solomonică: „Luaţi-le pe amândouă, doamnă”. Dar şi soluţia ei fu la fel de deşteaptă. „Bine –zise dânsa privindu-l cu un zâmbet şiret. Aşa voi face, dar cu condiţia să le împărţim frăţeşte”. Păi poţi să refuzi?! Mai ales după ce completă: „O să fie ca un fel de… bruderschaft”. „Perfect – intră în joc şi Victor. Dar ştiţi că la bruderschaft cei doi se sărută?!…”. „ A, nu – făcu ea coborând privirea a sfială. Asta nu. Nu…aici.” Şi fu rândul lui să zâmbească şăgalnic. Evident, s-au plăcut reciproc. Aşa că au hotărât să mute bagajul doamnei din compartimentul de clasa I-a în cuşeta lui din vagonul de dormit – vorba vine! Unde Costel mai aduse o sticlă de şampanie – de data asta Don Perignon – nişte sandviciuri minuscule cu caviar, pişcoturi şi Dumnezeu mai ştie ce, că drumu-i lung şi …obositor.

Fragment din romanul „Dezrădăcinarea” de Igor L. Butnaru

1 Comentariu

  1. Pentru domnul Igor L. Butnaru,

    Un roman interesant desigur, pe care aş dori să-l citesc în întregime. Fragmente bine alese, navigând între tonul grav al primului şi nuanţa şarmantă al celui de al doilea. Felicitări!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*