COSTEL AVRAMESCU (Drobeta Turnu-Severin)*Poezie*

Eu sunt ştafeta strămoşilor mei

Setea de viaţă îmi întreţine foamea ontologică,
Și, pe tălpi, car cu mândrie geografia lutului natal;
Fiecare pas, purtându-mi instinctul de muntean voievodal,
Pasional, îmi însângerează drumul cu plasma genealogică.

Am fost înscris la cursa vieţii sub sacru legământ.
Nu mă consider învingător – o spun fără lamentaţie,
Dar pot câştiga pe alte meleaguri sau în altă generaţie;
Ar fi prea simplu ca această cursă să se consume doar pe Pământ!

În mine, s-au întâlnit, se dăruiesc şi trăiesc toţi strămoşii mei;
Într-o permanentă stare de comparaţie, joc rolul de ştafetă,
Pe care Regizorul atent o va preda urmaşilor, cu etichetă,
După o cursă dificilă şi discretă, dar nu lipsită de temei.

Acest maraton cu multiple sinuozităţi, dar reguli clare,
Nu este altceva decât un album genetic al urmelor de paşi;
Dizolvat în seva perenităţii veşnice a vieţii de urmaşi,
În el, îmi voi arhiva nemurirea, de voi preda ştafeta-n bună stare.

Viaţa ca o transă cotidiană

Într-un exerciţiu continuu, creativă şi promiţătoare, uneori, ternă,
Viaţa este o enigmă însufleţită care deschide poarta
Aventurii probabilistice, spre recurenţa eternă,
Oferind, în mod subconştient, imperativul de-a accepta soarta.

Toată viaţa purtăm cătuşele timpului cu umilinţă
Şi trăim periculos ofensiva mecanismului de argilă.
În speranţa de eliberare, suferim hipnotizaţi de neputinţă;
Robiţi de ispite mărunte, suntem captivi, într-o libertate fragilă.

În timp ce facem proiecţii despre reînnoirea sinelui,
Viaţa ne avertizează că amintirile nu suportă erată,
C-a mai trecut o noapte, prin cântul din zori al cocoşului,
Iar obişnuinţa cu moartea, prin somn, ne-o arată.

Cu deznădejdi şi răni deschise, tranşă după tranşă,
Viaţa ne consumă şi nu ne mai oferă încă o şansă;
Asfixiaţi de cenuşiul fabulos, ne prăbuşim în avalanşă
Eterni amnezici într-o eternă transă.

Am pregătit pentru report regrete şi melancolie
Ce-am strâns în viaţa pământeană şi ne-apasă
Provocarea catapultelor de aripi pentr-o vrie
În trasa unei transe pentr-un alt … acasă.

Viaţa ca o pânză de paing

Viaţa-i marea taină închisă în cetatea-adăpost de pândă,
Construită de un păianjen elegiac şi rătăcitor, dar omniprezent,
Care-şi decoltează în permanenţă ţesătura flămândă
Agăţat de marginile nopţii, aparent, inofensiv şi aproape transparent.

Captivi vrăjiţi în spirala zborului spre o lume veşnic nouă,
Pipăim spaima universală din insectarul planetar, în care vibrează
Clipele – demoni de nacru în regatul boabelor de rouă,
Prinşi în leagăn de mătase, pe care zorii dimineţii îi perlează.

Ne risipim în griji, în lucruri mărunte, ne-nfundăm,
Pierdem esenţialul despre lume, într-o condamnabilă inerţie,
Gravitaţional, mizăm pe uitarea trecutului şi confundăm
Pânza de păianjen cu o imensă plasă de protecţie.

În drumul spre casă, ademenind tremurul unei stele cu zborul,
Lacrimile rămân atârnate în hamacul de culoare cenuşie;
Abia atunci, când, în lentila lor salină, se oglindeşte ţesătorul,
Realizăm că pânza de păianjen nu este plasă de protecţie.

Resemnarea ne mângâie sosirea. În ultimă instanţă,
Contribuim la firul timpului cu propria substanţă.

Dor

Dorul se naşte în pasul care îndepărtează,
În nisipul umed ce,-n clepsidră, se-ntoarce,
În imaginea pe care gândul o decopertează,
În noaptea albă când în arsură se preface.

Dorul sporeşte odată cu paşii gândului călător
Pentru care depărtarea şi oboseala nu contează;
În trena singurătăţii, devine supravieţuitor
Atunci când pribegia căutărilor încetează.

Dorul nu dispare nici în liniştea din stele;
După ce ard dorinţele şi durerile în focul lui,
Asemenea fitilului şi uleiului din candele,
Îi rămâne cenuşa în amintirea infinitului.

De dorul zilei, altruista noaptea nu cunoaşte tihna,
Apunându-şi stelele şi luna în dimineaţa timpurie,
Îngemănând lumina şi dorinţa de viaţă cu neodihna,
Şi făcând loc soarelui să ardă curat în jar de bucurie.

Interfaţă

Sub mantia de frunze ruginii şi decolorate petale autumnale,
Ca un modus vivendi, grăbită, noaptea crescândă se-acioaie;
Triunghiuri migratoare cu gâturi alungite, în simetrii opţionale,
Leagănă zarea-n depărtare sub ameninţarea fluturilor de ploaie.

Docile, cu gesturi de negare, frunzele se-aşează pe pământ,
Din tavanul nopţii, luna aprinde simfonii de crizanteme;
Odată cu aerul răcoros, strecurat pe aripi nomade de vânt,
De stropii grei de rouă, pânza de păianjen prinde-a se teme.

Conştient de adevărul toamnei, fă o simplă mişcare tactică:
Potriveşte-ţi sângele după ultimile raze calde de soare!
Când clorofila reculege lumina din clepsidra galactică,
Orizontul de curgere-a vremii să te găsească tot în picioare.

În cel mai frumos spectru al tranzitului de nuanţe şi fiori,
Spectacolul unic de imagini, sunete şi parfumuri nu-i decât o interfaţă;
Fă-ţi timp să priveşti zborul frunzelor transformate în flori
Ca o promisiune a toamnei pentru un (re)început de viaţă!

Viaţa-i o călătorie fără hartă

Într-o stare febrilă de gânduri, în despicătura dimineţii,
Când am prins a-nţelege că viaţa-i unică şi-mi aparţine,
Am decis să-mi extind în permanenţă hotarul libertăţii,
Crezând că doar aşa voi căpăta mai multă-nţelepciune.

Am evadat din realitatea imediată cu inocentă speranţă,
Dispus să-mi asum riscuri de orice magnitudine;
În dorinţa da a obţine cât mai mult de la viaţă,
Am călătorit de multe ori la margine de incertitudine.

De cele mai multe ori, am căutat să străbat drumul nebalizat.
Mi-am permis chiar şi șase duzine de călătorii de revoluţie;
Imaginativ, manipulând tot felul de observaţii, am realizat
Că viaţa cosmică este mai mult decât ordine mecanică în evoluţie.

Am colindat pustiuri şi întinderi de ape de pe toate zările
Să adun pentru mintea şi sufletul înfometate proviziile necesare.
Cu străşnicie, mi-am căutat pretutindeni întrebările;
Pe cele fără răspunsuri imediate, le-am oprit pentru procesare.

Înfruntând împotrivirea insistenţelor, nici astăzi, n-am aflat
Răspunsuri extrem de bine camuflate în ale cerului memorii;
Testându-mi resursele faţă de necunoscut, conchid resemnat
Că fiecare opinie se leagănă insidios la marginea erorii.

Cineva a ferecat lumea, ascunzând-o într-o tăcere conspiratoare,
Făcându-mă să cred că doar mintea mea e cauza fenomenelor sub soare,
Iar efectul este însăşi diversitatea realităţii înconjurătoare;
În această tăcere plină de sensuri nebănuite, am învăţat să am răbdare.

Lecţia naturii

Nu cred c-ar putea fi pusă la-ndoială această clarviziune:
Îndată ce ne-am născut, începe drumul către altă lume;
Dar, la fel de-adevărată, ar putea fi şi-această aserţiune:
Abia atunci, începe viaţa noastră pentru această lume.

Trebuie să învăţăm de la mama-natură cum se trăieşte,
Căci, de murit, murim oricum, c-aşa ni-i scris în portofoliu rostu′;
Probabil, lucrul cel mai periculos, care ne pândeşte,
Este să ne păzim de-nşelăciunea cugetului nostru.

Să-nvăţăm de la păsări lirica cristalină cu-nţeles principesc,
Când îşi închid rotund penetul şi de dragoste-şi ciripesc.
De la flori, asceza unui parfum într-o lume de culoare,
Când se ridică din pământ şi se oferă drept cadou de sărbătoare.

De la curcubeu, zâmbetul de bucurie peste un vad aeropurtat
Ca o punte de speranţă vie atunci când sufletul e-nfurtunat.
De la ploaie, torentul de iubire cu care cerul sărută pământul
Ca un fluid de respect între oameni având drept minim semn cuvântul.

Sunt vieţuitoare care trăiesc, într-un minut, o viaţă fecundă
Şi-un împlinit de viaţă, într-o fulgerătoare secundă;
Chiar dacă, pentru ele, timpul astronomic este aproape absent,
Spre deosebire de noi, pentru iubire, au timp suficient.

Natura ne spune că,-n diversitatea ei, viaţa-i permanentă,
Doar trăirea noastră este vremelnică şi imanentă;
Şi-ar fi păcat ca,-n această lume, cu-asemenea învăţător,
Să rămânem o speranţă năruită, un simplu călător.

Corabia de vânt

În părul încărunţit, vântul se joacă cu degete de brumă,
Pe marea vieţii, corabia de vânt se leagănă în nesupunere;
O velă sfâşiată preface visul ţărmului în presupunere,
Iar reflexele lunii, cu presimţiri de epavă, îl sugrumă.

– Ce faci? Am întrebat vântul rotind cuibarul prăpastiei.
Era ocupat cu treaba lui şi n-avea timp să-mi răspundă,
Dar i-am simţit imediat reacţia în ambardeea de undă:
– Te îndepărtez de stâncile bântuite de vântul veşniciei.

Obosită, dimineaţa mă-ntâmpină cu chenarul ferestrei în braţe,
Plopii zgribuliţi îşi flutură ultimele frunze sprijinind aleea;
Aşa cum i-a hărăzit soarta, toamna îşi scrie nestânjenită epopeea
Şi-ndoaie săgeata pulsândă a unui presupus unghi de raţe.

Din cerdacul casei părinteşti, altfel, se vede lumea:
Serenitatea decorului autumnal vine de dincolo de timp,
În faţă şi-n spate, crâmpeie de viaţă se succed contratimp;
Peste toate astea, încă, mai freamătă, copilăria mea.

Într-o lume în derivă, va veni o vreme când se vor fi reflectat
Aceste versuri întomnate pe care inima-mi le-a selectat.
Acum, la vorbele înţeleptului Kayyam, mă duce gândul:
„Am venit ca apa şi vom pleca ca vântul.”

Corealitate

Am crezut că sufletul este o confluenţă de intimităţi
Ce-şi călăuzeşte lirismul dragostei către complinire;
Pentru noi, împreună a devenit un azil de singurătăţi
În care comunicarea frumoasă lipseşte cu desăvârşire.

Mi-aş fi dorit să fii asemenea mie, măcar un zăstimp,
Un suflet pereche, cu-aceleaşi gânduri şi preferinţe,
Un refugiu universal dincolo de spaţiu şi timp…
În pacea sufletelor noastre, să milosârdim oricâte suferinţe.

Sufletul tău veşnic reneagă. Devenite tiradă
Vorbele-ţi nu mai au ecou în sufletul meu;
Îl hăituieşti de parca-i fi o pasăre de pradă.
Să te descopăr demon, mi-a fost cel mai greu!

Viaţa noastră a devenit o dureroasă corealitate;
Când îţi spun că mi-ai rănit sufletul, nu mă crezi,
Dar să ştii că şi invizibilul este acea realitate
Pe care nu eşti în stare s-o-nţelegi şi s-o vezi.

Lupta inegală cu mine

Cuvântul, un îndemn al inimii
dintr-un reflex care insistă
sau după o tăcere adâncă?

În Univers, cuvinte nu prea există;
or fi, pe undeva, într-un colţ mai îndepărtat,
deocamdată, inaccesibil sau neeplorat.

În viaţă, adunăm şi decontăm fapte, nu vorbe;
căutăm răspunsuri în mugurii tăcerii.

Nu suntem făcuţi din cuvinte,
nici copiii nu se fac din cuvinte,
păsările nu au aripi din cuvinte,
Enescu, Grigorescu, Brâncuşi ne zâmbesc
cu vioara, cu penelul sau cu dalta,
gesturile tandre sau crimele se comit, pur şi simplu,
de cele mai multe ori, fără cuvinte …

Dar toate astea pot fi şi cuvinte
pe care le iau ca pe simple cuvinte,
cel mult, ca pe un execiţiu pregătitor al faptelor;
nu am puterea să mă transpun în neputincioasa lor zarvă.

Nu trebuie să fac secţiune printr-un om spre a-l cunoaşte.
Cuvintele îi ascund ideile sau faptele,
nu-l pot judeca după ele;
îi judec cuvintele după faptele sale –
ele îi interpretează cel mai bine gândurile.

Realitatea,
un paradis de cuvinte sau o junglă de fapte?

Cuvântul şarpe nu inoculează venin!
Cuvintele limpezi pot descrie ape învolburate!
Câte drame ascunde, uneori, cuvântul pace!
Cuvântul suprafaţă ascunde, cel mai adesea, adâncul!
Semănat, cuvântul mâine s-ar putea să nu răsară niciodată!
Cuvinte trăznite într-o zi senină …

Încerc să m-aplec peste cuvinte.
Mai mult sau mai puţin,
toate cuvintele sunt echivoce;
de multe ori, nu le găsesc,
de cele mai multe ori, călăresc iluzii …

Există un singur cuvânt
pe care trebuie să-l clarific: EU.
Şi asta e o luptă inegală cu mine.
Mi-aş dori să mă eliberez de vanitatea goală a vorbirii
şi să nu pun punct…

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*