CRISTINA ŞTEFAN (Bacău)*Prozatoare)*

  1. 30.03.1957, Bacău, membru titular USR.

Univ Al I Cuza Iaşi -1980

Licenţiat în economie

Studii postuniversitare în management

Univ din Dublin

Expert contabil

 Publicaţii:Călătorie pe un ciob de stea, poezii- lansat 10 apr 2010, recenzii, Eugen Dorcescu, Calistrat Costin, Mara Paraschiv, Victor Munteanu, Vasile Spiridon, Ioan Neacşu;În umbra lui Sisif- versuri, 2009, prefaţă Theodor Răpan, publicat şi la Editura online Semănătorul;Andante- poezii, 2009, poezii- recenzie Liviu Apetroaie;Cazier incomplet- poezii, editura Rovimed Publisher 2011, consilier literar Calistrat Costin;Dimineaţa altfel- proză, Ed Rovimed Publisher 2011, consilier literar Calistrat Costin;Calendar 2011, poezie din Lira21, 24 de autori lirici;Broşura, “Aud materia plângând”- aniversare George Bacovia, ArtBook, 2012;Ylmira- Iulia Oniţă- Un sculptor liric, versuri şi monografie, ArtBook, 2012Locuri şi umbre, versuri, ArtBook, 2012;Ceai cu Adala, versuri cu Adrian Grauenfels, ed. Ateneul Scriitorilor, 2013;Însemnări (ne)critice- jurnal de lectură, recenzii, Ed ArtBook, 2013; Jazz cub, roman, ArtBook, 2013;(re)versuri- poezii, ed ArtBook, 2014;punct şi de la capăt, versuri, ed. ArtBook, 2014;de-a copilăria- versuri pentru copii, ed. artBook, 2014;Culegătorii de flori, versuri, Ed. Ateneul scriitorilor, 2015;;Buletin cu ilustrate, proză scurtă, Ed. Rafet, 201510 zile din martie, versuri, Ed. ArtBook, 2015; Zen Absolut, versuri cu Adrian Grauenfels, Ed. ArtBook. 2016;Însemnări necritice, vol. II, recenzii, Ed ArtBook, 2016;Orașul- versuri Ateneul scriitorilor, 2017;Articole recenzii, publicate online, şi reviste ( Ateneu, Plumb, Algoritm literar, Cetatea lui Bucur, Litera, Fereastra, Onyx, Luceafărul, Dunărea  de Jos, Sintagme Literare,  Reflex, Paralela 45, Confluențe Literare, Citadela, Banat, e-Creator, Calameo, Mărturii culturale, La Punkt , Spații culturale ș a)

 Activitate literară:Fondator al Cenaclului interactiv online Lira21. – Creatorul reţelei literare Cartea Tinerilor Scriitori-cenaclu literar interactiv;Organizator de concursuri literare tematice; Redactor la Revista Cetatea lui Bucur, revista ARP, Mărturii culturale, Plumb-admin site USR, 13 Plus;fondator  Cenaclul Lira21 cu 5 antologii selectate a 550 de pagini şi zeci de debuturi literare, promovez literatura contemporană a scriitorilor consacrati, membri ai cenaclurilor, emisiuni TV, lansări de carte în Bacău şi Bucureşti, manager proiecte culturale cu Cons.Jud. Bacău și Filiala USR Bacău, colaborări cu alte cenacluri din ţară şi edituri. Editor la Editura ARTBook.

Premii:Premiul USR, pentru debut în critica literară, 2014, USR, FIL BACĂU;Premiul pentru Poezie, la Festivalul George Bacovia, Revista Plumb, 2013;Premiul concursului revistei Dunărea de jos Galaţi;  Premiul juriului la concursuri organizate de Cenaclul Lira21, poezie și proză;Premiul Alexantru Moșescu, Festivalul Titel Constantinescu, 2015, Editura Rafet, Ramnicu Sărat;Premiul USR, Fil Bacău, pentru volumele Culegătorii de flori și Buletin cu illustrate, 2016.

Peștera cu muzică de Mozart- CRISTINA ȘTEFAN

Fragment de roman

III

– Cum te simţi, Corina?
– Bine!
– Hai că ieşim imediat din vamă şi până diseară ajungem în Austria.
– Cred că nu voi rezista 1000 de kilometri într-o zi.
– Nu, vom dormi la Viena, am făcut rezervare.
– Viena! Spunea cineva, nu mai ţin minte numele, nu era o celebritate parcă, spunea despre Viena că “există un nume pentru armonia unică dintre abstractul şi concretul artei şi al puterii de a cuceri prin forme şi sunete ochii şi mintea, iar acela este Viena.” Mă întreb dacă vei avea răbdarea, Achim, să vizităm Palatul Belvedere, Muzeului Naţional de Istorie Naturală, Palatului Hofburg, vreau să vedem Roata Vienei, parcul, Centru de Afaceri. Aici a rămas Eminescu…
– Te-ai documentat nevastă, dar asta o ştii?
“Călătorind spre-al vieţii paradis,/A fost cam peste tot în lumea asta:/La Londra, la Viena, la Paris…/Şi peste tot l-a dus (de nas) nevasta.”
– Mda, ha, ha. Obsesia ta că eşti dus de nas!
– Am fost dus de nas, e o glumă, n-o ştii?
– Bine că eşti bine dispus!
– Corino, am fost tras în piept de cei în care am avut încredere mai mare. M-au furat pe rupte! Şi chiar la judecată, când am ajuns, tot furtişag a fost. M-au obligat să renunţ la tot ce agonisisem în 20 de ani de muncă.
– Ştiu refrenul, Achim, dar acum ne-am liniştit, da?
– Tu te-ai fi liniştit dar eu nu iert şi nu uit. Între ăştia de acum şi furturile ţăranilor proşti şi neşcoliţi nu e nicio diferenţă! Doar că ăştia fură cu acte în regulă! Ştii povestioara cu furatul de patrimoniu de la popa din sat, nu?
– Nu mai ştiu, dar spune, mă ţii trează!
– Drumeagul cotea brusc în pădure. Căruţa cu roţi de cauciuc intră în noaptea adâncă şi caii transpirau cu nările largi deschise a sete.
– Băi, Gheo, jos! Hai încet spre schit. Ţine frâiele!
Se auzea doar fâşâitul frunzelor uscate dar zgomotul ăsta era mai sâcâitor fricii cuibărite în stomac.
– Băi Fudulă, mai bine mai stăteam o oră, să nu iese popa la prins potârnichi, şopti Gheo.
– Taci, bă!
În dreptul gardului la schit, întunericul era stăpân, numai o ferestruică pâlpâia bicisnic în noapte.
– Io-te, vezi? Nu s-o culcat afurisitul!
– N-o mai avea ţuică, i-am dat săptămâna trecută doi litri, beţivanu’ !
Caii sforăiră de câteva ori.Cu ochii în toate părţile Gheo şi Fudulă tresăriră:
– Băi, trebuia să-l luăm pe Baiazid cu noi da’ mi-o fo că mă latră din orişice!
– Gheo, n-or fi lupi?
– Haidi, Fudulă. Dă căruţul jos, să intrăm.
Câinii popii stăteau în lanţ noaptea. Acum, vara, nu era primejdie mare de lupi.Cuşca le era departe de beciul popii. Acolo le era ţinta celor doi drumeţi prin pădurea schitului.
Ţineau căruţul de stinghii ca să nu se audă pe pietrişul din curte. Călcau uşor ca în aer.
Beciul era o gaură în pământ acoperită cu uşi metalice grele şi încuiate cu lanţuri şi lacăte mari.
– Ia dă flama, băi!
În câteva secunde, lanţurile se topiră şi Fudulă le trase din cârlige uşor, fără zgomot.
– Nu trânti uşile, Gheo, încet!
Coborâră vreo şase trepte în adâncime. Lanterna lumina slab.
– Gheo, vezi lada acolo-n colţ, măă, un’ te uiţi în sus?
Lui Fudulă i se păru un zgomot afară, lângă uşă.
– Ai auzit şi tu, băi?
– Da, parcă plângea un copchil…
– Hai, ia-o mai repede şi la cai!
Luaseră lada cu odoare şi afară respirară uşuraţi!
– Băi, hai s-o deschidem! Dacă o schimbat popa locul?
– Nu l-o schimbat, Gheo, că aici nu-i vinea la nimeni în cap că pune averi.
Puseră lada în căruţ şi se apropiară de gard, pe partea cealaltă a schitului, unde două scânduri fuseseră desprinse cu altă ocazie, să le fie poartă spre pădure.
Ieşiră şi se afundară printre copaci cu gând să se întoarcă la căruţă pe altă parte mai mocirloasă, să nu lase urme de roţi.
– Băi Fudulă, hai s-o deschidem, bre!
– Bine, nătărăule, hai, că nu taci!
Forţară încuietoarea cu o lamă şi capacul greu trosni. Icoane vechi, în argint, sfeşnice şi pocale erau împachetate în hârtie de ziar şi puse în rumeguş.
– Astea-s, Gheo!
– Bun, hai la căruţă!
Merseră prin hăţiş şi mocirlă şi când crezură că terminaseră ocolul, cotiră brusc la dreapta să ajungă la poarta de unde plecaseră.
– Aprinde, bă, la faza mai mare!
– Nu văd căruţa, Gheo!
– Da’ legasem caii.
– Bă, ne-o furat căruţa!
Pe drumul spre ţigănia Mocirloşilor, un popă surghiunit, întindea mâna ţiganilor apucând 30 de milioane de lei ca arginţii.
– Eu cred, Achim, că s-a furat din răzbunare în ţara asta.
– Ce prostie!
– Da, Achim, a fost răzbunarea naţionalizării, omul simplu aşa judecă. Ei ne-au luat tot prin cooperativizare şi naţionalizare, acum luăm înapoi ce putem.
– Nu e aşa simplu, Corina! Fă distincţia între sisteme şi indivizi.
– Daaa, indivizii fură pe barba lor şi sistemele fură cu legi! Date tot de ei.
– Când se prefăceau că nu ştiu că noi nu suntem întreprindere de stat şi au dat năvală cu poliţiştii mai ştii? Am crezut că eşti gata, de spaimă.
– Era tot un truc să ne ia patrimoniul…
– Acum eşti ironică, dar atunci ai băgat-o pe mânecă.
– Când au dat buzna în biroul meu, n-au scos un cuvânt, nu gesticulau, erau doar nişte uniforme de roboţi şi pentru câteva clipe m-am gândit că-mi vor pune cătuşe. Aşteptam liniştită să înceapă scotocirea prin sertare şi dulapuri, răsturnarea scaunelor, meselor, spargerea vazelor. Îmi doream să facă zgomot, să ţipe unii la alţii, să înjure că nu găsesc obiecte compromiţătoare, să distrugă amintiri, să-mi transforme viaţa într-un morman de lucruri inutile pentru ei, să-mi arunce de pe balcon ţigările, cărţile, budinca de brânză. Şi eu, în nebunia asta, să-i implor să nu se atingă de ghiozdanul copilului cu temele făcute pentru a doua zi.
Impasibili, mi-au întins o coală A4. Citeam: Proces-verbal de sechestru.
Am aflat târziu că totul a fost înscenarea ticălosului ăla care a cumpărat tot oraşul aşa, prin crime şi hoţii cu instituţiile capitaliste de mână.
***
IV
Februarie e cea mai plictisitoare lună pentru călătorii, câmpurile sunt arse de zăpadă abia topită, copacii goi nu-şi arată încă fierberea lăuntrică, oamenii nehotărâţi să iasă din hibernare au o anume lentoare în mişcări şi-n privire, o lâncezeală dinaintea exploziei vernale…aşa încât şoselele sun murdare, resturile, gunoaiele zac pe marginea drumului, la primul popas pe autostradă mizeria domneşte iar în restaurant ospătarii n-au nici de unele, sunt nervoşi, nici vorbă de ospitalitate.
Achim este într-o concentrare maximă. Stăm cu harta în faţă, am uitat-o deschisă acum, când autostrada e un lung prilej de adormire, monotonia peisajului fiind gata să ne aţipească.
– Achim, te bucuri de călătoria asta?
– Este un dar pentru tine, Corina, vreau să te simţi bine! Ştiu cât ţi-ai dorit să vezi Austria.

Să-l revăd pe Mozart la locul lui de baştină, unde a compus şi cântat împăratului Iosif, de fapt Salzburg şi Viena sunt limitile segmentului său de viaţă de 35 de ani…te iubesc, Achim, pentru acest pelerinaj pe urmele compozitorului meu preferat. A trăit mai mult cu un an decât tata, ştiai? Am o manie pentru vieţi scurte şi intense, nu? Aşa ca ripostă a lungii mele ratări de care nu mai scăpaţi voi, sacrificaţii mofturilor mele! I-am spus asta zâmbind, voiam să glumesc, să-i atrag atenţia, să nu cadă în moleşeala drumului.
– Iar eşti cretină? Eu văd cum te-ai retras în tine, măi fato! De asta facem acest drum, nu e unul metafizic, e unul real, o experienţă nouă de care să te agăţi!
– Mulţumesc, eşti gentil ca de obicei. Să mă agăţ?
– Da. Aşa văd eu că ai nevoie mereu de ceva nou, ca un imbold, ca un nou avânt!
– Avânt să trăiesc, nu?
– Ia-o cum vrei tu, oricum nu ne înţelegem!
– Aşa este, nu ne! mai ştii de câte ori am discutat despre divorţ?
– Eii şi tu, câte nu spune omul la nervi?
– Tu ai mereu nervi! Deşi te consideri perfect!
– Nu începe iar! Ştii că sunt perfect!
– Nu încep nimic. Tac de mult timp. Tac!
– Ohooo, da, neînţeleasa de-a pururi, Corina!

Maşina toarce pe autostrada pustie, dau să adorm dar mi-e teamă să-l las pe Achim cufundat în gândurile lui, el uneori devine neatent când conduce, are câteva accidente celebre la activ. Peisajul, rutina lui, devin deprimante, dau drumul radioului, în zona asta nu mai prinde niciun post românesc. Mă gândesc la omul din stânga mea, soţul meu, ce înseamnă să trăieşti atâtea zeci de ani lângă el, tatăl copiilor tăi, un martiriu sau o comodă delăsare, o uitare de sine sau un compromis cu tine însăţi? Cert e faptul că îmi place statornicia asta, siguranţa, traiul tihnit sentimental, acelaşi zilnic, mă complac, am deja tabieturi pe care el mi le respectă cuminte, am anumiţi timpi ai mei în care nu-mi place să se intervină. Monogamia, ca idee, e una umilitoare dacă nu e bazată pe o iubire reală, te dezumanizează, te depersonalizează, nu mai experimentezi nimic nou, la un moment dat te prosteşti în a conserva acţiuni repetabile până la clişeu, te tâmpeşti făcând aceleaşi mâncăruri, mergând în aceleaşi vizite şi practicând aceleaşi automatisme în pat. Salvarea noastră ca tandem matrimonial stă tocmai în diferenţale prăpăstioase dintre noi. Achim munceşte pe rupte în lumea lui de permanent labour day…eu scriu magia lumilor mele fictive, vieţile mele dedublate, rolurile asumate de rezistenţă. Acasă e locul comun în care ne odihnim oasele bătrâne, asta însemnând acţiuni comune cum e această călătorie la Salzburg.
Sentiment? E firesc să existe sentimente între noi! Grija ca soţul tău să vină acasă, să te ştie a lui, preocuparea de celălalt şi de căruţa-teleguţa pe care o împing doi oameni contractuali, fiecare parte din litigiul comun al familiei şi ce e mai important, asumarea creşterii şi educării copiilor, care nu-s doar lozinci şi prilej de fală ci asumare responsabilă. Adolescentă, aveam alte idei siropoase despre familie- de altfel am crescut apărată de furtuni- acum nu mă zdruncină nimic din cursivitatea aceasta lentă şi de neschimbat. Achim este pragmatismul în care compensez nălucirea acestei vieţi, nerecunoscută, străină de mine, parte dintr-un scenariu dictat. El e viaţa, eu umbra lui agăţată de decor. De fapt, eu sunt ca o cârtiţă! La sfârşitul zilei de job ies fericită în stradă. Îi privesc, ei, oamenii prieteni. Le zâmbesc amabilă, unii miraţi mă salută, alţii par a-şi aminti vag de mine. Intru în magazinele mici, de stil, cu vânzătoare înţepate şi când îmi răspund la o întrebare sunt iar fericită. Nu-mi cumpăr nimic dar îmi continui plimbarea fericirilor mele. Uneori, primăvara, pasul meu este elegant şi fac o impresie bună, fericită, sunt convinsă de asta. Mai am o convingere, că trebuie să fiu atentă la toate noutăţile traseului meu şi memorez în fiecare zi firme, firmamente, maşini, asfaltări, pomi şi florile din ronduri, stâlpii de electricitate şi semafoarele cu numărător de secunde. Sunt o bunăvoinţă vitală a parcursului meu stradal. În fine, surâd izbăvită în faţa uşii de la scara blocului. Uit tot până în dimineaţa următoare. Pot intra eu, umbra-n cătuşe şi ghimpi, mogâldeaţa lovită cu picioarele vremii, eu, dosarul inculpatei de către viaţă, eu, amnezica aceleiaşi zile în care oameni prieteni, fericiţi la rândul lor, mi-au spus: – Exişti!

…în timp ce unii se mai bat în versuri sau doctorate eu mă ascund în gânduri sumbre
stau sus-sus în mansarda mea neamenajată, printre porumbei să privesc prin hublou ce va să vină repetent, repetent, să nu mă vadă nimeni
poate-mi vor creşte aripi sau vreo trenă de stele, cine ştie ce mutaţie va produce organismul meu bicisnic şi trecut.
Totuşi voi lua cu mine telefonul şi cartea lui Nichita, cu gândul că o dezintegrare urmată de o încorporare să aibă şi în viitor posibilitatea comunicării, chiar dacă risc să-mi crească pe nas o tastatură sau în degete un mouse veşnic.
Ideea e că vreau să petrec singură transmutarea, transformarea, transhumanţa spiritului anunţată.
Sus-sus în mansarda mea geroasă cu porumbei.
Sigur vor fi câteva momente de introspecţie adâncă înainte de! Mă voi căi, mă voi ierta pentru toate greşelile nefăcute şi pentru tot binele gratis oarecare, iar în momentul culminant, apocalipsa mea va durui pe acoperiş un nimic sferic, un cuvânt!

***

CRISTINA ȘTEFAN/ 27 MAI 2017

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*