DANIELA MĂRGINEAN (Iernut-jud.Mureş)*Poezie*

3 iulie, 1974, Iernut, jud Mureş. Facultatea de psihologie şi Ştiințe ale Educației.


 

 

Clopot de brândușă

Acestea nu sunt buze, iubite,
e-un fluture de șoapte,
ce trupul alb ți-l coase,
cu aripi de măstase
şi sufletul flămând!…
Acestea nu sunt palme,
sunt valuri de cuvânt,
ce-şi odihnesc alintul
pe coasta ta de jar!…
Aceștia nu sunt ochi,
sunt străluciri de far,
ce îți arată calea
când pasul rătăcești!…
Acestea nu sunt lacrimi,
sunt ghiocei cerești,
ce-şi odihnesc argintul
pe tâmpla ta curată!…
Aceasta nu sunt eu,
e primăvara beată,
ce-ți bate blând în uşă
cu clopot de brândușă!

Fâşii de cer

Ai alungat toate înserările în mine,
mă doare asfințitul vorbelor tale!
Pui săbii albastre între cuvinte
şi le arunci precum păsări înecate în mare…
bucăți de înalt îmi cad rătăcite peste oaza de timp
şi intre noi nu e decât anotimp de pași înfloriți să ne-apropie…
De ce te desprimăvărezi cu întrebări,
de ce-ți privești nerăbdarea în mine?
Mă vrei înmugurită cu tine, înverzită cu tine!…
Nu ştii că primăvara asta m-a-nnebunit deja?
Nu ştii că iarba însăși e epiderma mea
şi glasuri de magnolii mă strigă-n cer cu tine
şi peste mine norii îmi cern doar ploaia ta?!
Îmi e atât de Tine primăvara asta, încât
mă-ntreb uimită cine sunt
şi-un infinit de freamăt îmi invadează trupul frăgezit!…
Mi-atât de Noi fereastra către soare, încât
las timpul să mă descompună-n tine,
precum lumina, ploaia-n curcubeu…
Deschide-ți inima şi-nalță-mă, iubitul meu,
dar nu fâșii de umbre, ci fâșii de cer!

Spirit înaripat

Aş stoarce piatra-n pumnul clipei
să sfarm secunda de tăcere
şi rana aş acoperi-o cu borangic de suflet alb…
Mi-ai împlântat în palme cuie,
m-ai răvăşit peste un veac în răstignire,
iar lacrima ce curge e sălcie,
din coasta stângă izvorăște,
şi peste frunte spinu-mi crește,
să simt mai vie vina că mai sunt în trup…
Dar miere-mi curge-acum din răni,
nu sânge…
cuvinte de nectar din flori de suflet
se prelungesc din mâna dreaptă peste timp…
şi nerăbdarea de-a fi Eu îmi crește,
căci trupul poate fi bătut în cuie,
dar spiritul înaripat,
nicicând!

Şterge-ți lacrima

Femeie, sterge-ți lacrima
ce îți brodează genele,
e prea devreme să te risipești
şi să te pierzi în strălucirea ei!…
Te rupi şi uiți că viața
e scara către cer, e nemurire
şi că vâltoarea ce-ți zdrobește glezna
îți curmă pașii,
dar îți pune aripi din suspine…
Că zborul nu-i decât tumultul
de a crea ce îți e dat să fii,
un sâmbure de pace şi iubire
şi o scânteie smulsă din bătaia inimii..

Lumina vine numai din noi

Nu inima înalță ziduri, ci mintea.
La capătul fiecărui izvor nesecat,
se află o piatră;
neîncrederea prăbușește orice temelie,
iar fluturii îşi șterg polenul cu întrebări…
Teama se ascunde întotdeauna în colțuri,
doar iubirea are culcușul rotund
şi aripile lipite de cer…
Lumina vine numai din noi!

Sunt urma ta!

Privește-mă, privește-mă, ți-am spus…
Sunt urma ta,
sunt umbra ta,
sunt dorul de lumină!
Cerul nu strivește aripile
şi nu ucide zborul…
Caută-mă mai sus cu o idee de ceafa ta,
unde gândul se zbate la poarta cetății,
unde dorul îşi numără lacrimile
pe fire de vânt!…
Sunt aici, sunt aici!..
îmi împletesc cosițe
din visurile dulci!

Ție plecăciune, poezie!

De ce îmi curgi în sânge, mir de poezie?…
Miresme de petale prin ochi uşor strecori,
când te citesc din flori, din galben răsărit,
când te ating uşor în răni de asfințit!…
De ce-mi răsfiri pe cer lumina-n curcubeu,
şi îmi pictezi cu maci rochița de cuvinte,
de ce mă despletești în rimele din vers,
de ce ca o grenadă în piept îmi explodezi?
Comoară şi minune, mă zămislești scriind,
altar de rugăciune…
Ție plecăciune, poezie!

Umbra paşilor tăi

Într-o vale a plângerii,
într-o vale a sorții,
ştiu, mi-a trecut peste umăr
îngerul morții!…
Într-o vale cu irişi,
într-o vale cu maci,
cu privirea aprinsă,
de cuvânt mă dezbraci!…
Într-un lan de lavandă,
într-o scoică de-argint,
tremură marea,
pescăruși răscolind!…
Într-un câmp de suspine,
într-un murmur de tei,
așteptând, înfloresc
umbra pașilor tăi!…

Stânca mea

Iubitul meu, mi-eşti stâncă de speranță,
te-aștept cu toate disperările
răstignite în cioburi de stele!…
Mi-ești stâncă de curaj şi măreție,
tu sfarmi neîncrederile una câte una
şi frica şi minciuna ca „nu pot”!…
Mi-esti stâncă de încredere şi stâncă de voință,
urc să-ți ating înaltul
şi să-ți fiu o clipă cerul
ce-l porți pe frunte, pe umeri şi în piept…
Ah, stânca mea de neclintit,
îți spun acum, când te-am găsit,
în tine urc, să mă-ntâlnesc pe mine,
în muntele de pace, lumină şi iubire!

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*