LILIOARA MACOVEI (Bacău)*Prozatoare,Poetă*

Apărut cu proză în revista de cultură editată de Asociația Canadiană a Scriitorilor Români ,,Destine literare”, anul 9,nr.73-75, ian.martie-2016
2.Ilustrat cartea inclusiv coperta (I-IV), ,,Cine sunt eu?” semnată de Stelu Pop, carte apărută la editura Eikon-acreditată de Consiliul National al Cercetării Științifice din România (CNCS)., aparție în mai 2016.
3. Apărut în revista ,,Porţile Nordului”, nr.4,2016, iulie, Anul III, revistă de cultură şi civilizaţie a Centrului de Excelenţă în Promovarea Creativităţii Româneşt, Baia Mare, Maramureş cu proză
4. Apărut în Antologie de umor ,,Negru… pe Alb”, sept.2016
5. Ilustrat cartea ,,Eu şi Mia”, apărută la editura SINGUR, autor Mihai Cotea, septembrie 2016
6. Apărut în revista Luceafărul, proză, 2016
7. Apărut in revista Regatul Cuvântului, nr.38, noiembrie, 2016.
8. Ilustrat iunie-noiembrie 2016, cărţile lui Mircea Florin Caracaş ,,Drumul inimii către lumină” şi ,,Nopţi pariziene” şi semnat Introducerile la ambele cărţi.
9. Apărut în revista ,,Luceafărul” de Botoşani cu poezie.
10. Ilustrat şi scris Introducerea la cărţile ,,Dublu jurnal european creştin” nov.2016- febr.2017
11.Ilustrat cartea ,,Eu şi Mia”, ediţia a doua, semnată de Mihai Cotea, mai, 2017
12. În lucru, ilustrat şi semnat Introducerea la cartea ,,Vindecarea prin scris”, autor Mircea Florin Caracaş.

Nemilosul

Mă mângâie luna şi simt că trebuie să mă uit la ceas. Este 1,03 noaptea. Noaptea trecută la ora 1,05 m-am uitat la acelaşi ceas. Nu văd de ce mă trezesc şi-mi îndrept privirea spre pendulă. Urmează disecarea vieţii mele. O iau de demult, o plimb prin toate colţurile lumii, condamn ce trebuie, venerez ce se cuvine şi iarăşi mă uit spre mâncătorul de timp. Este 4, aşa era şi noaptea trecută, dar nu cumva în altele două mii? Mă iau de alte întâmplări, ba să le schimb finalul, ba să le schimb între ele…. Mă prefac că dorm, dar mi-e sete şi mi-am stricat tot programul. Iau cartea începută de câteva zile şi după două pagini nu ştiu ce am citit şi doar este o linişte de poet.
Simt că putrezesc în toată mişcarea mea şi orice îndoială mă duce spre o eternă suferinţă. Nu ştiu cine-mi răpeşte timpul, dar cu siguranţă sunt păgubită. Ceva este sustras din eternitatea mea imaginară şi altceva se scurge ca o miere, făcându-mă pofticioasă şi neputincioasă deopotrivă.
Nu am binele suprem dormitul şi mâncatul şi niciodată nu mi-au fost scopuri în viaţă, dar când privesc limbile ceasului, deja mă văd judecată şi bună plătitoare.
Am daruri vremelnice de care cu siguranţă că mă bucur, dar este acea bucurie nepătrunsă parcă, diferită de cea de acum ,,n” ani. Poate că punctualitatea mea mi-a dăunat, m-a subjugat fără cuvinte şi pe neştiute mi-a furat timpul, dar cum să fi fost altfel dacă aşa mi se părea drept?
Derularea vieţii îmi este tot mai des arătată şi nu vreau pentru că întristarea mă lăcrimează. Poate nu sunt conştientă de ceva foarte important, poate…
Arde ceva şi nu mă îndoiesc că nu este prea puternic. Mă face tăciune, mă face doar cenuşă, dar mă stăpâneşte fără voia mea şi nu am instanţă la care să apelez.
Ce orgolii? Nu am avut niciodată şi în nopţile de nesomn mă răzvrătesc împotriva celor care au aşa ceva. Aştept mereu o limpezire şi deja este iarăşi ora 1,03. Ştiu, urmează 4 şi din nou 1,05. Câtă precizie în a mi se pune la încercare mintea! Or fi egale nopţile pentru prăpăditul acesta de ceas, dar pentru mine, nu. Am pasiuni dilatatoare de timp şi tot atâtea obişnuinţe pe care mi-l umple şi totuşi mă uit la ceas şi ora asta de 1,03 este obsedantă. Caut inspiraţie şi o găsesc, mă adaptez la culori şi-mi iese tabloul, caut sobrietatea şi armonia în icoane şi-mi fac rugăciunile mai bine şi totuşi amintirile sunt tot regretele unor clipe care fug prin mine precum anii.
Trebuie să mă consolez că pendula asta învechită arată doar clipele?

Răzvrătire şi nu prea

Vreau să trag pe cineva pe sfoară să văd cum este de partea sforarului.
– Doamne, ce gânduri!
Atâta efort să pot înţelege când unele, când altele, m-a adus în pragul disperării. Nu în aşa hal încât să înod batista cu lăcrămioare şi s-o tămâiesc cu tămâie de la Meteora, dar ideea nu-mi displace. M-aş duce până la mănăstirile de-acolo să văd şi eu cum este. Atâta imaginaţie mi-am creat despre acele locuri şi-atâta am visat frumos nopţile, încât uneori am toată siguranţa că mi-am dus paşii tocmai în acea îndepărtare.
Moneda pe care şi eu o am ca noi toţi, o am tot strâns-o în palmă şi-am crezut că o cheltui cum ştiu eu mai bine. Credinţa asta am avut-o până nu demult şi ce să vezi, de o bucată de vreme, mi-am pierdut raţiunea de a mai face calcule logice asupra acestei bogăţii, care de fapt ăsta este timpul. Descoperirea de acum câtăva vreme este că merg alături când de Făt-Frumos, când de călău. Ce frustrare! Nu mi-am închipuit că pot fi atât de descusătoare de clipe. Nu le pot trăi la maximum, nu mă recunosc ca şi stăpână, îmi modifică anumite trasee şi nu prevăd capătul, cumplită îndeletnicire am…
Mă zdruncită cumplit ideea când mă gândesc la rânjetul clepsidrei văzându-şi nisipul scurs şi rămas pe fundul ei ca un nimeni. Aş sparge-o, aş arunca-o pe râuri nervoase şi mi-aş găsi loc în faţa omenirii să strig că am sugrumat timpul.
– Cine să te creadă?
– Poate tu, că eşti o persoană obsedată de viaţă şi când te întreb ce faci, mereu spui că eşti pe fugă şi nu ai vreme de îndrugat prostii. Tu taci şi faci, dar cât şi cum sunt de fapt toate astea, ştii?
– Tu, ce faci acuma, îmi revizuieşti viaţa? Tu, care şi când dormi, ai prefera să te scoli pe întuneric, mă tragi la răspundere de ceva grav?
Pe un drum cu lume multă, cineva cu mâinile la spate se plimbă şi-şi cam iroseşte timpul. Din când în când se opreşte, zâmbeşte cerului, face o cruce mare şi se porneşte iar la măsurat asfaltul. Zilnic are răgaz să-şi fâlfâie paltonul larg şi ponosit de amaruri. La colţ unde stă baba cu lapte de vacă, omul ăsta cu răgaz de umblat se opreşte şi strigă tare ca un surd:
– Merge, merge?
– N-are cum că nu-s roţile bune, dar de-un covrig s-a-nvârtit. Ia de-aici!
Şi omul întinde mâna slabă şi gălbejită.
– Bodaproste! Ştii cumva dacă Sălăvăstru a deschis la sifoane?
– Da, da, mergi!
Cu un pahar de sifon şi-un covrig se poate plimba toată ziua, dar mai cade câte ceva… Nu cere, nu poate, doar că foamea îl îndeamnă la alte tertipuri. Şi când era el profesor…dar nu vrea să plângă. Bine că nu-l dor picioarele şi ochii. Merge zilnic pe ici pe colo şi… până se întunecă mai citeşte ce mai are pe măsuţa mâncată de timp. Îşi petrece şi el vremea cu cine îi dă îndărăt o vorbă bună. Pare mutilat şi nu este, are de toate şi-i lipsesc multe, nu are nimic şi bogat este, dar cât mai poate fi?
Poate că mîine o să aibă de toate, cine ştie…

Emoționata falsitate

Un fapt petrecut nu demult m-a pus pe gânduri și mi-am făcut o revizuire a comportamentului recent. Nu am găsit devieri, nu am descoperit ceva ce eu numesc în glumă ,,perisabil”, dar am insistat cu presupunerile conform amprentelor emoționale și m-am tot întrebat: ,,dar dacă nu…poate că eu…par așa mai…dau impresia de …dar, chiar eu…”
Mi-am adus aminte cum…și am constatat că durerea a pus stăpânire pe mine.
Când părinții mei au considerat că pot înțelege câte ceva din lumea în care am venit, cu orice ocazie îmi spuneau povestioare cu tâlc. Îmi plăcea, mă puneau în situația să dau răspunsuri la întrebări, să pun întrebări, să judec faptele după merit, să deosebesc răul de bine și câte or mai fi fost, dar mai târziu am înțeles care le era scopul lor.
Lumile pe care le știam atunci, după teoriile dragilor mei părinți, erau două, două lumi clare și inconfundabile. Una se numea lumea iubirii și alta, lumea falsului.
Prima lume mi-a stat la baza devenirii mele ca om în tot ceea ce am făcut și voi face. Din iubire poți face tot ce se poate pentru cel de lângă tine și ce poate fi mai frumos?
Compatibilitatea cu cineva din acest punct de vedere este crearea unei conexiuni profunde și indestructibile pentru că are la bază ingredientul sublim, iubirea.
Nimănui nu trebuie să i se ridice monument pentru dăruire fără măsură, pentru implicare sufletească până la maximum, întrucât astea se fac fără calcule, ci din simțire, din iubire. Nu am avut mândrii, complexități, manifestări de aroganță, superioritate ori zeflemeli jignitoare.
Toleranța și îngăduința fac parte din armele ascunse ale unui om cu bune intenții. Ader și înțeleg sensul. Nebănuita bogăție de duioșie și tandrețe fac din tine un om avut și special. Toate în teorie par simple, ușor de realizat, nu ai cum să o iei pe altă direcție, dar vezi?
Uneori o singură excepție te face să te căiești, să nu dormi bine, să nu mai ai curaj, să mocnești și să te condamni.
– Cum am putut cădea în capcană?
– Care?
– Nu merită agitația.
– Poate nu, dar ce mă fac cu sufletul? Mă doare, mă simt abandonată, mă simt mințită, mă doare. S-a desfăcut un ghem cu supărare și se tot deapănă. Nu credeam, nu voiam, nu credeam. M-ai mințit, de ce? Te-a dominat minciuna, răul, lăcomia? Te-ai gândit numai la propriile tale vicii, chiar dacă peste lumea ta venea apocalipsa? Ai spus minciuni atât de des încât au devenit avantaje, beneficii, adevăruri? O, Doamne! Nu ai înțeles că-ți știam sufletul? Nu ai înțeles că ți-l voiam reparat? Și tu? Ai lovit în al meu? Nu știai că este destul de fragil? Dar te cred. Pe undeva mă resemnez. Prin viclenie, disimulare, ceva minciună ambalată frumos, nu cumva te-ai mințit pe tine? Nu aș fi vrut să spun aceste lucruri, dar tu nu ai fi văzut niciodată ce greșeală ai făcut. Poate te ajut. O fac din iubire și să știi că te-am iertat.
Lumea falsului domină multe, multe persoane. Nu vreau să fac diferența dintre adevărul inutil și falsitate. Ție, poate, nu-ți ajută la nimic. Pe mine mă doare orice acum.
Am fost prea insistentă în a te ajuta să-ți dai răspunsuri dinlăuntrul sufletului tău, dar nu știu dacă iubești florile, nu mai știu. Nu am vrut să te plictisesc cu ajutorul, poate ți s-ar fi părut că sunt preacunoscătoare, nu, nu asta mă stăpânea, ci doar voiam să vezi câtă bucurie există în jurul nostru, câtă iubire este de dat și de primit.
Cuvintele mele erau pilule magice și scopul mi-a fost să-ți fie bine, și? Ai înghițit prea puţine și-ai uitat că cineva bun ți le-a administrat? Nici nu voiam să știi că eram eu, doar să nu mulțumești altcuiva care, te denigra și-o făcea cu satisfacție. Mi-era milă de tine, dar stăteai cu spatele la mine și-am uitat de toate, având grija ta. Poate erai în schimbare și atitudinea era de indiferență față de cineva liniștit, dar nu cumva era aroganță neasumată? Îmi cer scuze, nu mi-am dat seama brusc că eram în povești diferite.
Între timp am învățat să tac.
Pe unde umblă falsitatea? Prin multe locuri și cred că știi și tu pe cine atinge. Mi-am adus aminte de câteva cuvinte frumos spuse și de luat în seama. Atunci când există falsă modestie, este deșertăciune, falsa glorie este o nesocotință, falsa măreție este micime, o falsă virtute este fățărnicie și o falsă înțelepciune este prefăcătorie.
Simt o amărăciune în suflet și știi de ce. Mă doare și știi de ce. Nu am vrut să-ți spun eu de ce și cum, dar sunt sigură că …sau stai! Nu mai sunt sigură de nimic. În toate situațiile unde se află și inima mea, nu admit falsitate.
Să nu uit! Când o miciună este impusă de circumstanțe, nu este prejudiciabilă și nu este interesată, pentru mine nu are importanță, o scuz și nimic nu s-a întâmplat, dar când…știi tu, aproape mor!
Lumea iubirii mă așteaptă, pe tine cine?

Covrigul

Când Eli boieroaica s-a măritat cu Costache a văduvei, tot tîrgul a vuit în anul acela. Familia fetei era de neam avut, dar unul de treabă iar Costache era fiu de săraci, frumos și ambițios cu școala făcută în capitala de provincie. Eli își făcuse studiile la București și nu se cădea să stea pe-acolo după terminarea lor, a venit în Târgușor și aici încă mai trăiește.
Familia fetei nu s-a opus fățiș căsătoriei, dar din când în când mai aruncau câte un cuvânt așa cui știau ei doar să închidă gurile clevetitoare.
Eli s-a îndrăgostit de Costache după ce a venit acasă de la București. El era un tânăr frumos, prezentabil, avocat la tribunalul din orășel, ea bibliotecară la Biblioteca locului natal. Nici acum nu știe cum s-a căsătorit în mai puțin de un an. Credea că o să stea mult și bine până s-o găsi și pentru ea vreun bărbat care să-i placă. Era minionă, cu ochi ageri și negri, în rest părea anostă și fără culoare. Minte avea, dar cui să arate? Asta o va ști doar Costache, care, atunci când o văzu prin parc la plimbare și-a spus că-i va fi soție fără alte discuții. I-a plăcut așa cum era ea mică și ștearsă, nu-și dorea vreo mare frumusețe, că la averea lui care era o diplomă și-a casă a mamei lui din chirpici cu gard din ostrețe și grădină de două palme, ce să mai arate?
Viața lor a fost frumoasă și liniștită și doar faptul că nu aveau copii le mai umbrea când și când gândurile.
– Lasă Eli, că așa a vrut Dumnezeu! spunea Elvira, mama lui Costache.
Mama ei nici așa ceva nu-i mai zicea, viața trebuia dusă așa cum era scrisă undeva sus, ori spui ori nu, tot așa va fi.
Când Costache a ieșit la pensie, apoi era deja instalată democrația în țară. A muncit cât zece și-a luat o pensie de mai nimic. Boala lui de plămâni s-a agravat din zi în zi și după doi ani de la pensionare a murit ținându-și nevasta de mână.
Eli a crezut că-l va urma imediat, dar nu așa era scris drumul ei. Nu avea pe nimeni pe lângă sufletu-i amărât. Nu a avut soră, nici frate, ci doar niște verișoare prin capitală. Nepoții erau împrăștiați prin lume. Din când în când venea Lisandra, femeia care, de mică, a lucrat în casa părinților ei. Dar și de ea se alesese praful de când cu băutura. Rar era trează și-atunci venea la Eli să se plângă de durerea de picioare și lipsa banilor. Era primită cu drag, dar nici Eli nu avea prea multe de dat. Pensia ei era foarte mică, suferea de inimă și după ce-și lua medicamentele rămânea cu câțiva lei.
Azi s-a hotîrât să meargă prin piață. Avea de cheltuit pentru timpul până la pensie doar două milioane de lei. Când iei ulei, cartofi, unt, brânză făină, câteva portocale, banane și un pachet de cafea, ai terminat cu bănuții, dar Eli și-i împărțea pe zile. Azi avea de huzureală doar cincizeci de mii.. Voia să-și ia o înghețată mare și-un kilogram de piersici și dacă mai rămâne ar fi vrut vreo doi covrigi acolo, că tare bine miroase când trece pe la colț unde se fac.
– Doamne ce viață!
Și-a îmbrăcat costumul negru ponosit și pălăria roasă pe la margini de timp. Geanta ei de treizeci de ani era păstrată ca ochii din cap. Pantofii negri cu tocuri late păreau mai veseli când îi dădea cu ulei de floarea soarelui. Acolo, o picătură le schimba fața, crema de ghete fiind prea scumpă, de unde atâta lux?
A ajuns la aprozar și doamna Ica i-a dat un kil de piersici și ceva peste, dar i-a luat numai treizeci de mii, chiar dacă trebuia să achite patruzeci. Eli s-a simțit bogată având în plasă fructele frumoase și dorite. Dacă ar găși înghețata la zece mii, apoi ar fi stăpână pe situație și ar avea și de doi covrigi, dacă nu, pofta ei o va agăța în cui.
Înghețata de căpșuni i-a făcut cu ochiul și a dat cât i-a cerut fata vânzătoare, adică cincisprezece mii. Fie ce-o fi, apoi dacă moare mâine, să stea cu pofta de înghețată în gând?
Se bucura Eli că va avea și de un covrig și a mărit puțin pasul. A dat bănuțul pentru covrig și când l-a văzut așa rumenit și cald ar fi vrut să-l ducă direct la gură, dar regulile de bun simț ale ei nu astea erau. Îl va pune în sacoșă și acasă se va bucura de toate, dar a nimerit pe-alături și covrigul i se făcu bucățele pe pardoseala proaspăt spălată. S-a aplecat să strângă, vezi Doamne, că doar nu avea să lase așa acolo…dar încă două mâini o ajuta. Îi plângea inima după covrig, dar ce să facă? S-a îndreptat spre ușă aproape blestemându-și zile când simți pe umăr o bătaie ușoară ca un fluture. Tânărul care o ajută mai înainte, i-a întins o pungă mare de hârtie.
– Doamnă, vă rog luați asta!
– Dar cum se poate?
– Vă rog foarte mult!
Îi era rușine, îi venea să plângă de umilință, ar fi vrut să țipe de bucurie și toate deodată.
Acasă, găsi în pungă, cinci covrigi și-a pâine mare împletită.
– Mulțumesc, Doamne pentru grija ta! O să am pâine toată săptămâna… o să am pâine.

1 Comentariu

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*