CAMELIA BUZATU

Să-mi fie cu iertare…

Să-mi fie cu iertare,domnul meu Timp,

te-aș ruga să dai o dispensă
pentru o nouă pâlpâire de viață,
din visteria egoistă a secundei
pe care s-o așterni ca un Mesia
peste satul meu prăpădit care plânge
cu case-n ruină și acoperișuri sparte
prin care se vede gura căscată a cerului
ce pare că vrea să ne înghită pe toți !
Umple din plin, ca un nabab ce ești,
căldări întregi de secunde de aur,
și dăruiește-le drumurilor
în mijlocul cărora au crescut
buruieni obraznice și încrezute
care se închipuie a fi câștigătoare
de mari concursuri de frumusețe,
trăind astfel povești imaginare cu
“Oglindă, oglinjoară,
Cine-i cea mai frumoasă din țară?”.
Și dacă tot vrei să-ți îndrepți greșala
de dictator sângeros
caută-ntr-un câmp de izmă sălbatică
un trandafir rătăcind fără noroc,
ca un fost majordom de rege
ce-a supraviețuit printre comuniști!
Privește modestia bisericii vechi
cu clopotul ei agonizând în rugină,
cu ferestrele ei gotice înțolite în fier forjat,
cu turlele roșii arzând ca-n pânzele lui Tizian!
Apoi,trage-mi pleoapele
peste Fereastra Lumii,
căci acum știu că viața e iluzie
iar moartea e singura certitudine
pe care, musai, trebuie s-o cunoaștem!

Întrebări

Ciudatul pas ce mi-l opresc
La bariera unui “eu”curat,
Cu lacrimi vreau să-l oblojesc
S-ajungă-n siguranță la-noptat.
Căci, iată, zilnic mi se poruncește,
Din rocă dură să-mi sculptez zălog,
“Treci peste!Treci peste!”
A devenit poruncă-n Decalog.
De alge-acoperite simțăminte
Ca și Titanicul ce s-a crăpat în două,
Mi se deschid de lacăte cuvinte
Spre inima de “second hand”,ca nouă.
Există, oare, sens în toate?
Și dacă da, e o săgeată-n timp?
Dar cine viața timpului o împarte
Să dea la fiecare câte-un pic?

Iluzii copilărești

Un vis hoinar, curînd încarcerat
Sub pleoapa mea, își cere libertatea,
Ar vrea să-și ducă tot ce-i mai e dat
În alte locuri, așteptând eternitatea.
Aș vrea să-mi termin clipele de depănat
Pe-o margine de fină danteluță,
A unui guleraș zglobiu, curat
De sfântă, pistruiată, școlăriță.
Aș vrea să fiu acolo acoladă vie
Care-a chiulit de pe-un maculator,
Înveșmântat într-o hârtie ivorie
Uitată -ntr-un jurnal de călător.
Ori, dacă nu, să fiu o firmitură,
Fugită din sfântul rai al gurii de copil,
Ori geana unui puști-simpatică alură,
Ce nu cunoaște-anatomia cuvîntului “ostil”.
În jurul axei mele încă mă-nvârtesc,
Păianjenu-și cârpește-avid năvodul,
Și clopotele roase de rugină se-ntețesc,
Aștept, nici eu nu știu ce-aștept,nerodul!

Clipa

Fanfară de parfumuri,
Festin cu mîngâieri,
Și patimă din imnuri
Pe tăvi de adieri.
Se strâng o clipă toate
Ca ghemu-n țesătură,
Le cer pentru o noapte
Ca beat de-a ta făptură.
Vreau gravitația să moară!
Subit!O zbatere de-aripă!
Să împart a doua oară
Cu tine aceeași clipă.
Și gongul să anunțe
Eternă sihăstria,
Să plămădim semințe,
Să ne-nflorească glia!

Castanul

Castan inconștient, ai înflorit!
Și hoarde-ntregi de bulgări albi și reci
Îti trec aiurea prin ramul răsucit,
Un hipiot rămas aici din anii șaptezeci.
Mai dă-mi, din seva ce ți se revarsă,
O alchimie dulce de parfum nedefinit,
Și lasă-mă cu fruntea pe coaja ta scorțoasă
Ca un obraz neras de om nefericit.
Dac-aș putea să fiu sminteala unei șoapte,
Sub pleoapa frunzei tale să m-așez,
Să aflu ce visezi în fiecare noapte
Și-nlănțuită de tulpina ta să te veghez.
Ne ard privirile, văpăi într-o vitrină,
Să bănui că voi fi din nou iubită?
În primăveri năluci, coroana ta divină,
Ascunde ierni absurde pe fruntea mea albită.

Luptătorul

Plopul meu, frumosul meu soldat!
Cu rădăcina aflată în detenție,
Alături de împăratul care te-a chemat,
Tu lupți privind a lumii disertație!
Admir, legislatorule, coroana ta de vis
Ce pleacă-n marșul cadențat
Către înaltul cerului abis
De stele de văpăi mereu depopulat.
Batalioane-ntregi de muguri
Anunță-al primăverii maraton
Către albastrul marchizet cu norii suri
Ce dăruiește inundație de rai și abandon.
E un spectacol,și e diversitate,
Să vezi cum toamna frunza ta se duce,
Cu fruntea ei senină, către moarte,
Cum și-a trimis și Domnul, fiul către cruce.
Prin rai și iadul cel inegalabil
Îți trece ramul vămile cetății,
Ca să anunți acel irepetabil,
Acel sublim,al vieții și al morții.
Privești cum luna cu cerul se sărută,
Cum stelele vorbesc în limba lor natală,
Iar viața pe pământ acum îți pare slută
Pe lângă liniștea de sus,celestă, claustrală.

Trăiri

Mi se întâmplă să visez trăiri .Sunt pure!
Alai de zodii jinduite de-avalanșă,
Păcat ce intră-n floare ca să-i fure
Și seva și sămânța ,chiar din fașă.
Se rotunjesc trăirile ca sfere
Ce mă cuprind în vidul lor jilav,
Nu-mi pare rău decât că-s efemere
Și mor arzând în mugurul suav.
Să-i sărutăm pe frunte pe învinși,
Pe cei care ne suflă-n față disperarea,
Parfumul lor e călăuza ingerilor triști
Ce-n labirintul de uitare și-au aflat scăparea.
Le e trudită inima scăldată-n nimburi,
Trudită,de pustietatea îmbrăcată-n țol,
Minciuna că sfinți veghează-n paradisuri,
Un fals cadou ,cu ambalaj din staniol.

Apus

Se duc cocorii,stimate cavaler!
Sunt veacul nesperat ce-mi ninge-n plete,
Sunt pariorul incurabil cuprins în efemer
Ce-a pariat mereu pe jocuri desuete.
Nu încerca să-ntorci a vieții filă
Căci “Time is over!”din păcate pentru noi,
Nu sunt decât umila glodului fosilă,
Curtată de țărână și plămădită din noroi.
E prea târziu să mă închin la temple,
Pot doar să-mi număr clipa-n poezii,
Acoperișul lumii mă cheamă să-l contemplu,
Jos e Sahara și lupii nesătui din preerii.
Așteaptă-mă la o răscruce de vânturi primitive
Unde destinul crud a răstignit pe Eva,
Tu doar ascultă-al pașilor ecou ,de armonii naive
Căci eu nu mai am timp să-ți pun în palme seva.

Mereu împreuna

Singurătatea ne-a croit o haină groasă,
Țesută din mulți nervi și din angoasă,
Când gheața dintre noi devine nefirească,
Să fim doar două mâini ce vor să se-ncălzească.
În seri cu aerul mustind de liniște,domol,
Ce vrea să pună pe-ale tale gene monopol,
Developăm cu grijă filmul vieții înapoi,
În el să ni se scalde ochii, doi cu doi.
Și iar să-ți sărut gura,aromitoare a cafea,
De multă vreme pregătită să-ți ghicesc în ea,
Cam ce apus de soare ne e hărăzit
Căci clopotele-n ultimele frunze-au amuțit.
Fragila și înstrăinata noastră fiintă
A pus de-a lungul vremii naftalină pe dorință,
Patetici, demodați, facem apel pentru dreptate,
Pentru salvarea inimilor naufragiate.
Vedem cum pajiștile tinereții păzite de-un cățel,
Ne sunt închise zdravăn cu lacăte de-oțel,
În fine, știm că tot ce este,este pur și simplu
Că este efemer așa cum își dorește timpul.

Speranțe

Chiar și-n zborul păsării e demnitate!
La fel este și-n cugetul unui nefericit.Uimit
Că nudul inimii de-atâtea ori i-a fost lovit.
Ciob cu ciob de sentimente măturate!
Periculoase scările ce duc la fericire!
S-au îngustat și sunt acum un fir.
Ca ploaia strâng doar lacrimi în potir
Ce se evaporă la prima dăruire.
Cad, mă ridic, mereu cu câte doua trepte,
Văd stelele-nghețate ca prin vis…
Și, hârjonindu-se, se prăpădesc de râs,
De-acest perpetuum mobile al unei inimi desuete.
Acesta-i privilegiul pustiului din noi
Ce vrea să fim orhestre fără dirijor,
Ca miile de petice de țărm implorator,
Pe care marea nu le mai vrea înapoi.

Definiție

În toată ființa noastră urcă îndoieli,
sunt clopote arteziene pline de spectol,
ce udă aerul cu picături de decibeli
făcând din trup un rob,se-ntind ca un tentacul.
Ni se măsoară la bijutier răbdarea,
drept premiu vomprimi o lună plină,
din aripă de ne-am pierdut un puf, uitarea,
ne va încorona c-un sfert de lună.
Suntem doar fumuri mici, ce dumnezeu!
și focuri încă ard în noi cu frenezie,
nu suntem bucățică dintr-un zeu,
ci doar cartoane reciclate ori hârtie.
Parc-am trăi într-un etern ecou,
perpetuate suflete de bachelită,
la facere primind un poleit cadou,
iluzia că viața merită trăită.

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*