EUGEN BARZ (Protopop de Călăraşi,stabilit in Madrid)*Poezie*

Eugen Barz s a născut la Săliştea Nouă, Cluj, în anul 1959. Este preot ortodox, a fost protopop al Călăraşiului. A debutat în revista Luceafărul de dimineaţă în anul 2010, iar editorial în volumul colectiv Poetic@ al Cenaclului Literar Lira 21. A colaborat cu versuri şi proză la mai multe publicaţii din România şi Spania. Din iarna lui 2011 locuieşte la Madrid, unde activează ca preot paroh al unei comunităţi de români.
Cuvînt înainte

Poet născut cu dublul har, al credinţei şi al literaturii, cu degetele dreptei mele făcute în zi de sărbătoare, părintele Eugen Barz a plecat din Săliştea Clujului şi a ajuns la Borcea Călăraşilor, apoi la Parla Madridului, luîndu şi peste tot poezia cu el. A privit îmbulzeala îngerilor la cinematograful singurătăţii, dar n a fost niciodată singur. Înconjurat de prieteni şi credincioşi, amiciţia fiind a treia ori a cîta vocaţie, Sfinţia Sa a scris cu migală şi nu s a grăbit, a publicat rar, şi nu s a grăbit să tipărească un volum. Pentru că: a trebuit să mă hrănesc / mai întâi, cu Trupul Tău,/ să devii hrană cuvintelor mele, / să te cânt în imn, / să vărs clepsidra veşniciei întreagă. Abia acum, cînd cuvintele au căpătat hrana cerească, iar autorul a trecut de al 56 lea an de viaţă şi a refăcut experienţa lui David, scriind Psalmul 50, am avut bucuria să citesc versurile sale într un fişier intitulat „Corectat. Final. 2”. Pentru că părintele e un perfecţionist şi totul se recorectează mereu, chiar de ştie că perfecţiunea muritorului nu există.
Deşi Eugen Barz e impulsiv, dinamic, mînat de o nelinişte de altfel fertilă, poezia ni l arată în latura sa meditativă, blîndă, chiar dacă nu senină întotdeauna. Poet deprins cu filosofia şi teologia, de o vastă cultură mistică şi laică, el asimilează şi combină omenescul şi livrescul, oferind sinteze limpezi, lapidare, interiorizate, zgîrcite în cuvinte mari. El doreşte şi cere să se aprindă luminile în toate opaiţele. Conştiinţa culpei şi smerenia nu i sînt străine şi nu le neagă. Încearcă însă a le transcende prin raţiune, dar şi prin fervoarea iubirii de Dumnezeu.
Certific naşterea sărbătorească a mîinii poetului, la care însuşi se referă, şi certitudinea că o altă mînă stă deasupra ei îndrumîndu i scrisul. Editura Neuma îşi trece în cont un debut de zile mari: mult pregătit, bine chibzuit şi care se cuvine celebrat, fără nicio rezervă.

Horia Gârbea

Binecuvântare

Mereu am ştiut
că degetele dreptei mele
au fost făcute
în zi de sărbătoare,
cu ele fac şi desfac
semne de binecuvântare,
pe care le înmulţesc mereu.

Cu ele înalţ jertfe de mântuire
care coboară între voi
împărţind bucurii,
cu ele ridic potirul,
să luaţi veşnicia.

Când le împreunez la rugăciune,
se îmbracă cu nume de sfinţi
ştiuţi şi neştiuţi,
să ne transformăm toţi,
în nuntaşi veşnici,
lângă bucatele Martei,
ca nişte fii ai Mariei,
născuţi din speranţă.

Rugăciunea dimineţilor

De la primul apel,
mă afund gri
în focul razelor de dimineaţă.

Griul meu e străvechi
dar nu antic,
ştiind că la Dumnezeu
un secol face cât o clipită.

Ies de acolo îmbăiat,
ca privirea unui prunc de ţâţă
înfăşurat în aureola îngerului păzitor.

De afară se aud zgomote de oase,
tropotind pe trotuare
şi mă scobor în urechea internă,
să mi fac rugăciunile
adunate din norii cei mai firavi.

Cred că aş putea scrie o carte
cu norii aceştia,
dar ei se varsă mereu în oameni.

Semnele singurătăţii

Pluteam într o dezamăgire
surâzătoare,
ca în oglinda unei dimineţi
întârziate.

Oamenii răi sunt greoi,
spuneai ca dintr un înalt
numai zborul alb
poate intra
în cercul de apă.

Ascultă norii cum se împerechează:
îmbulzeala îngerilor
la cinematograful singurătăţii
nu ţi se pare un semn?

Nunta

Cu fiecare psalm rostit
strivesc păcatul,
mă umplu de tine
cea îmbrăcată
în rochie de mireasă,
vindecată de Luca.

Mă aştepţi la capătul
unui vers,
cu braţele întinse,
sar de pe un picior pe altul,
ca un copil.

Ne învăluim în aureola
sfinţilor bizantini,
tu plângi ca din icoană:
“Pahar mântuirii voi lua
şi numele Domnului voi chema”.

Prefacere

Doamne, de ce nu mi ai prins
până acum gândul,
în retina heruvimilor
celor cuminţi?

De ce privirea lor s a lipit doar acum
de fruntea mea,
ca sărutul cel cald?

De ce nu mi ai cuprins până acum
rugăciunea
în întrebările toate?

De ce doar acum
îţi văd mâinile
în florile sfinţilor din veşnicie?

A trebuit să mă hrănesc
mai întâi, cu Trupul Tău,
să devii hrană cuvintelor mele,
să te cânt în imn,
să vărs clepsidra veşniciei întreagă,
spre fericirea împreună.

Cununie
3.VII

Rugăciunea de culoarea părului tău,
leagănă sub genunchi
coloniile de muşchi,
purtând vântul,
pe frunţile noastre de îndrăgostiţi.

Uneori îţi desenează
litere albe
pe obraz,
alteori se aşterne pe tâmple,
ca pasărea Phoenix peste eternitate.

Deschid cartea de imnuri,
David proorocul dănţuieşte cu Isaia.

Rugăciunea mea pentru tine
se prinde în dansul fecioarelor şi se înalţă,
ca spicele în cununie.

Dor
3.X.

În tine
nu mi e dor de nimeni,
eşti rodul din care
răsar duminicile.

Nu ţi stinge auzul
cu vorbele chibiţilor,
întregul univers trăieşte
prin vinul de sânge
care ne leagă.

Cu privirea noastră
naştem îngeri,
copilărind cu mine,
fiul meu.

Diseară la ceai
6.XI.

Mă strecor printre
gândurile tale
ca printre casele de lut,
cu plăcuţe
de porţelan.

Cunosc adâncul
din care s-au născut,
şi cântecele
care le au legănat
la naştere.

De aceea le am pus zilnic
apă
la rădăcină,
să rămână
în veacul vecilor,
ştiind că îmi vei dărui
şi mie unul
pe înserat.

Fluturii orbi

Fluturii orbi
şi au întins
cortul
peste noi,
nici o tristeţe
nu ne mai
impresionează

Absurdul nu va trebui
să mai aştepte în oglindă,
vei înţelege de ce.

Orice asemănare
cu mine
e ca o tandreţe împinsă
spre eşafod.

Întâlnire

Când genunchii mei
au coborât
din rugăciune
spre slava deşartă,
m ai strigat
cu numele
aşezat printre îngeri.

Văzduhul răvăşit de Tine
avea miros de lună curată.

Evaluare

O poveste de dragoste
neîmplinită,
un coş cu piersici dulci,
un ultimatum,
mirosul părului tău la plic,
sentimentele noastre împreunate
lângă câteva lacrimi.

În fine, anotimpul acesta
de humă.

Devenire

Nimic nu mai stă
în mâinile mele de lut,
nici tăcerea de astăzi,
nici cea de ieri.

Lacrimile refuză
să se adăpostească
în căuşul palmelor.

Perna mea, singura
care mă îmbrăţişează,
îmi trimite tristeţea
dincolo de aburul negru,
al ceaiului de dimineaţă.

Mă lipesc de ea,
să mi sărute
obrazul cu vinişoare ca iarba
şi mi zâmbeşte;
îmi cere să mă transform din ostaş,
în psalt, în preot
ori în cântăreţ cu harfa.

Taina

Pe câmpia lipită de cer,
te aștept smerit,
luna mângâiată de privirea Ta
se scurge cald pe obrajii mei,
să le dea culoare.

Mi ar fi plăcut să te aştept
cu soarele în braţe,
dar m am rătăcit
în scorbura păcatului,
de unde numai Tu mă poţi salva.

Lângă pântecul Tău roditor
vom spăla scara remuşcării,
sub cupola patrafirului
vom săruta pecetea pâinilor din altar
şi vom bea vinul sfinţit de
Pruncul Tău încă nenăscut.

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*