Gina Zaharia (Buzău)*Poeta griului -nemotivat*

Gri-nemotivat

Privește, mamă, iarna stă să plece,
Și-a pregătit privirea cea mai rece!
S-o dezlegăm, în taină, de păcate
Și s-o trimitem undeva departe,

Să-i dăm și hrană, și bocanci de seară,
Iar noi s-aprindem foc de primăvară.
De-o fi să bată vântu-n miezul nopții
Să-l încuiem în stupi, să-l fure hoții,

Și să așeze-n lumea ta străină,
O casă zugrăvită cu lumină,
Acolo să-nnoptăm la ceas de rugă,
Iar timpul să ne fie-un fel de slugă.

Oare ți-e sete? Îmi faci semn cu mâna.
Nu știu de ce nu mai găsesc fântâna,
Am căutat-o-n veacul dintre vii,
Dar mi-a răspuns un lan de ciocârlii.

Una e captivă într-un alb mascat,
Iar cântecu-i e gri-nemotivat.
Poate e trează. Roag-o să-mprumute
Durerea strânsă-n zările cărunte!

Dor

Azi-noapte a bătut la poarta mea
Un înger nou, c-o stea de foc în mână,
M-a sărutat pe frunte și zâmbea
Și l-am rugat, în lacrimi, să rămână.

Ducea cu el un braț de iasomie,
L-a risipit de-a lungul unui ieri,
Și parcă mirosea a veșnicie,
Ori, poate, răsturnase primăveri.

Îi stralucea, la piept, un soare mut,
Și-avea, de-acum, lumină și durere,
Apoi s-a îndreptat spre-un țărm de lut.
Curgeau, din cer, și mir și mângâiere.

Dar am rămas, în gol, cu mâna-ntinsă,
De nicăieri, s-a arătat un nor.
Înger iubit, îți las poarta deschisa,
Poate-ți va fi, la noapte, iarăși dor!

Luna mea din geam

Am fost, mamă, pe acasă,
Dorul avea cuib sub masă,
Cânta vântul prin odaie
Și-aducea în suflet ploaie,

Te-am căutat printre meri,
Și-am găsit pașii de ieri,
Te-am strigat în prag de-amiază
Mi-a răspuns o mierlă trează,

Noaptea purta chip zidit
Pe un drum nepietruit,
Te-am zărit mergând pe dealuri,
Dar piereai în mii de valuri,

Parcă te-aș fi întrebat,
Cum e crezul retezat,
De ți-e sete, ori de ai
O fântână lângă rai,

Cum răsună dor de dor,
Când ești pasăre în zbor?
Vino, mamă, spre amurg,
Când dau ceasurile-n pârg,

Să măsori timpul cu scara,
Să urci până-n ceruri vara,
Să deschizi ușa pe care
Ai trântit-o la plecare,

S-o descui așa cum poți,
C-ai făcut spre soare porți,
Să te-așezi, mamă, pe-un ram,
Să fii luna mea din geam.

Ziua când m-ai uitat pe dig

Nu știu de era seară, știu că veneam pe dig,
Mă rătăceam prin ploaie și parcă mi-era frig.
Mi-ai dat o pelerină de vise neculese
Și-ai zis: ia-le pe toate, sunt sigur ne-nțelese!

Nu te-am privit cu sete, probabil nu erai,
(Îți trimiseseși solii să-mi spună cum e-n rai)
Dar am simțit că-i vară în multe lumi deodată
Și toate-aveau pe suflet iubirea ancorată.

Am strâns în pumn un zâmbet, ceva de verde-gri,
(Îl port și-acum prin ceață, dar sigur nu mai știi),
S-a prefăcut în lanțuri cu sute de cristale,
Prin ele văd noblețea în falduri speciale.

Mai am, din tot decorul, o hartă de lumină,
Un ghem de neuitare și-o trecere senină.
Spre înălțimi de vară un vultur se rotește,
Îmi spune că e seară și râde nebunește.

Își are drum prin rouă și cuib pe-un gram de stea,
Dar nu-i mai dau semințe și azi din palma mea;
Îmbrac iar pelerina, (e numai pentru frig?!)
Și-ncerc să aflu ziua când m-ai uitat pe dig.

În doi, la coasă

Se-aprinde-o partitură pe-o stea misterioasă
Și ce-nflorit e câmpul plecat în doi, la coasă!
Un fotograf de inimi își face loc pe-un ram,
Nu l-am zărit niciunde, dar cred că-l adoram.

Ce dacă înserarea a-nvăluit tot cerul?
E-o artă să descoperi că se topește gerul,
Că poți să fii călăul tristeții-n colivie
Când vânători de seamă fac pace pe vecie!

O! Azi îți port cămașa, e toată numai flori
Și-mi cântă, peste umăr, vreo trei privighetori.
Din scoici de apă vie tu chipul mi-ai sculptat;
Mi-ai revărsat pe suflet un crez sofisticat.

Am un izvor la poartă. Nu are cum să sece,
Doar mi-am scăldat privirea în apa cea mai rece.
De-a lungul lui sunt vreascuri, o, Doamne, câte sunt!
Și-o flacără aduce tot cerul pe pământ.

între da și nu

dă-mi palma să ghicesc cum se moare
între da și nu
la groapa cu minuni sosesc gărzile
ciopârțesc jobenul cerului
schijele ard la zero grade și aleargă la o sută

despre nordurile încifrate nu-ți voi aminti
astăzi se judecă în piața luminii
cineva a furat partitura de rezistență
gloata s-a îmbrăcat de gală

piruete morocănoase un impresar de surâsuri
și rafale insomniace
mai târziu vei auzi aplauze
să le dezbraci la galeria marilor nimicuri
zâmbește-le în treacăt și mai mult
ghemotoace să le știi stăpâne pe toată ceața
asta va fi otrava ta de elită

în ziua aceea soarele a alunecat după beta
dar nu mi-ai întins palma și atâtea ți-am zis
cu accent rimbaudian o femeie cuteza:
nevinovat
nevinovat…

șerpii cerului

fierarii vând o nouă potcoavă
în ea e degetul soarelui o legătură de chei
și strada care-și duce casele într-un sac
la vama timpului

ai aruncat în coșul meu de nuiele
tot mărunțișul inimii
din când în când o ruletă negociază cu apusul
pe zidul nordului apar și dispar vitralii

de ceva timp joc șotronul pe stânci
calc pe ramuri
sunt șerpii cerului
la ultima reprezentație de succes

cântărețul de ceară s-a înecat cu o notă
o eclipsă deturnată îi mai dă un ton
mă ții de mână și fluieri
singura sălbăticie de care mă tem
e omul de fier

Sărut pe mare

apa aceea tulbure are înfățișarea unui şoim
câți trecători au descoperit zgomotul din pieptul păsării
într-un cântec de seară
câte felinare s-au stins în casa de carton
în care dragostea se furișase ca un șoarece flămând
și mai ales de câte ori am pus inima acoperiș
în nopțile fără lună

la miezul întunericului va fi un incendiu știam
de când am plămădit împreună
vinul din flori-de-mai
dar am lăsat roiul de viespi să urce trunchiul până la ziuă
port armura de pace zilnic îmi deschid un front
ard umbrele în pumnul drept
apoi arunc un buchet de liniște îmi umplu cerul
să plouă cât vrea cu mine cea desprinsă din stânci
și desene de suflet

am verificat toate încuietorile cele argintii sunt mofturoase
la crama lor o nebună dansează în rochie de țigancă
sigur am mai văzut-o
pe brațele ei înfloresc orhideele stejarii o răsfață
la masa de opal
niciunul nu s-a îndoit de sinceritate
îi zăresc umbra în tremurul frunzelor
e târziu însă câteva gânduri îi stau chircite pe frunte
și dansează
se rupe din tine și-ți aruncă ultimul sărut pe mare

la sanatoriul de zâmbete

am trecut războiul cu barca
grăniceri obosiţi oase de nu-știu-ce vămi cu buzunarele goale
și vasul în care se distrugeau amprentele timidului meu strigăt
ce otravă domestică alunecă spre vale
înmormântarea florilor-de-colț era stângace
mărfarele își vindeau locurile pe linii moarte
o singură jonglerie mi-ar fi pierdut inima însă nimeni
n-ar mai fi intonat la fel discursul
vânătorului cu masa goală

în dreptul casei tale dormea luna
am adunat țărâna șoaptelor și am făcut streașină pentru ochiul care separă
apa de soare
împărțisem foamea în două
nu mă știai pe de rost ne măsuram palmele pentru încă un apel
în fond nu furasem decât mărunțișul sinelui
și tusea unui greiere

țineai strâns biletele pentru cursa de miezul nopții
lasă-mă la lumină am șoptit însă mersul pe jos nu are ferestre
șuvița din scâncetul unui trandafir tace
ce timid îți este urcușul femeie
ai văzut
portretul tău e la sanatoriul de zâmbete

2 Comments

  1. „Luna mea din geam”m-a emoționat profund.M-am îndrăgostit pur si simplu de această poezie înca de la primul vers”Vino, mamă, în amurg/Cînd dau ceasurile-n pârg”Zadarnică și tristă chemare!Felicitări sincere!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*