Romulus Lungan (Giurgiu)*Inginerul poet*

UN VIS PLĂMĂDIT DIN PICĂTURI DE STELE

Romulus Lungan, Poeme din Ţara Nimănui, volum în curs de apariţie
Călătoria întreprinsă de autorul de faţă, nu e pe tărâmuri mirifice şi nici măcar pe ţărmuri întinse unde ar putea întâlni fantome de ceaţă, ci e o evadare în cotidian, o peregrinare de la un capăt la celălalt al zilei, chiar depăşindu-i graniţele, spre noapte, purtându-şi închipuirile ca pe un rucsac în spinare, gata să le ofere celorlalţi drumeţi întâlniţi pe cale. Cine să vrea soarele, însă, plin de întunericul vibrând de secunde?
Romulus Lungan

Poetul este un încercător, un pilot de încercare care şi-a pus în gând să-şi picteze în semne grafice existenţa, fără s-o înfrumuseţeze în vreun fel, aşa cum fac, îndeobşte, poeţii zilei.
Autorul se înscrie cu timiditate în rândul poeţilor moderni, cu ajunsurile şi neajunsurile acestei plaje semnificative de creaţie care nu se deosebeşte prea mult de proza ritmată şi cu o economie a mijloacelor de expresie vrednică de abordarea abreviată, prezentă în mesajele şi discuţiile pe telefonul mobil şi, în cel mai fericit caz, pe calculator.
Cu toate acestea, jurnalul liric al autorului este o probă de sinceritate şi străduinţă pentru a înţelege lumea cu toate capcanele şi ispitele ei, care devin cât se poate de agresive, la un moment dat.
Dar cum să răzbaţi prin hăţişul cotidian până la miezul rărunchiului, până la esenţa cuvântului pentru a-i gusta savoarea şi a-i adulmeca miresmele? Cum să te descurci prin atâta „hărmălaie, neastâmpăr, /târziu acasă, / voci şuşotind pe la colţuri / lacrimi, drame şi ifose / comentate virulent” (Ia, uite!), într-un cuvânt, prin tot ce se numeşte viaţă!
El însuşi recunoaşte: „Muzici stranii / aleargă prin mine / ca prin sită / în fire lungi şi triste / necoapte fructe / şi egoiste / iubiri consumate / în acatiste” (Din nou).
În aceste cuvinte de început, se simte deja, exasperarea de a exista, un eventual mal-de-vivre, capcana zilei din care nu poţi să evadezi, sub presiunea iminentei nopţi. De ce? Ne răspunde chiar autorul: „Uităm să trăim / uităm să murim / calvarul vinei / ce mult îl iubim!”(Din nou).
Viziuni destul de stranii, cu greieri care „scriu pe morminte”; cu „aripi şi gheare de corbi” care bântuie umbrele serii. Un virtual portret al unui ţăran ne dezvăluie un om cu ochi obosiţi, urnindu-şi paşii grei şi nesiguri, „cărând după el / toată istoria, / de la plugul de lemn-
încoace/ până la rostogolirea muntelui / care a devenit real”. Un chip aspru, ridat care înaintează în timp fără să se vaiete, până în clipa când „se va servi masa festivă / dinaintea apusului” (Ochii lui).
Şi totuşi, „În jurul nostru” – se-ntâmplă lucruri / de care habar nu avem” .
Unele poeme scurte sunt panseistice: ”Prin // fereastra mea imensă / au năvălit gâştele sălbatice / ochii mei / două bentiţe fluturând / le făceau semn / cu mâinile / luminândui-le / calea”. Se observă titlul inclus în poem şi lipsa oricăror semne de punctuaţie.
În general, poemele sunt rodul unor viziuni stranii, cu vise prevestitoare: „era noapte // şi inima-mi trăgea cu forţă / corpul / spre locul / unde trebuia să mor”.Pentru ca mai departe să spună: „ce noapte caldă / ce vis plămădit / din / aşternuturi de nuferi / şi străluciri infinite. / duhuri ale nopţii / dospite-n şoapte / şi-n dorinţi delirante. / două stele-şi topesc / vieţile sclave, / nopţii” (era noapte).
Imaginile terifiante continuă şi-n următorul poem: „Fiecare pas // pecare-l fac / naşte un ţipăt grav / printre păsările moarte / cu ghearele-n sus / ce-mi cotrobăie-n minte / căutând planul / la care lucrez de-o viaţă / planul acela de-a ajunge pe dealul / unde soarele se tăvăleşte-n jar / ajuns la poale / liliecii-mi intră-n păr / adormindu-mă-n zig-zagurile lor / de câte ori mă trezesc / acelaşi drum aceleaşi poteci / aceeaşi frică / de întuneric”.
Toate aceste angoase, stări de anxietate, hărmălaie, voci şuşotind pe la colţuri, „lacrimi, drame şi ifose / comentate virulent”; nelinişti creatoare, sunt născătoare de poezie pură, de o sinceritate dezarmantă, fără podoabe de prisos. În această ipostază, poezia devine o stare de fapt, o însuşire, o piele trasă direct pe cavităţile sufleteşti.

Poetul e conştient că simţirea lui e diferită de cea a altor oameni, deşi fiecare om are poezia lui pe care eşti invitat s-o descifrezi: „Nu ştiu // de ce sufletul meu / nu se potriveşte (fiindcă-s om) / cu sufletele oamenilor / Poate eu nu-s eu / sau poate ei oamenii/ nu-s oameni / Pentru-o clipă de rătăcire / mi-aş da viaţa. / Când tu-mi zâmbeşti / omule/ eu mor liniştit”.
În poezia acestui autor, abundă: tăcerile sinistre, „deşertul/ împachetat în role de fum”; ceaţă, multă ceaţă deasă, viaţa zăludă, rătăcirea, frica de întuneric, păsări moarte, dorinţi delirante, moartea obosită, „sufletul / căutând uşa de la intrare”; muzici stranii, duhuri ale nopţii, dar şi: aşternuturi de nuferi, lebede rebele, gâşte sălbatice, „iubiri consumate / în acatiste”; păsări negre, umbre viclene; şi multe altele.
Cu aceste „materiale” poetul e îndemnat să construiască edificiul spiritual care să semene cu poezia. Şi adeseori reuşeşte. Un Meşter Manole fără Ană, ridicând zidurile mănăstirii, cu jindul de a ajunge la înălţimea dealului „unde soarele se tăvăleşte-n jar” (Fiecare pas). În această ipostază, autorul se recunoaşte: „mai trist ca ieri”, „mai acrit de viaţă”; mai „osândit la neputinţă”; în acelaşi timp, conştient fiind că: „Aşa-i // de frumoasă viaţa / că nu-ţi trebuie decât / doza de nebunie / să te crezi / sfredel / pentru a străpunge / pământul în două / explodând / în partea cealaltă / pasăre”.
Poate că în mortarul pregătit pentru ziduri, există şi materiale care nu au nimic de-a face cu zidăria, cuvinte nepoetice cum sunt: o cratiţă cu sarmale, pantofi scumpi, paranormal, „îmi calc pe bătătură”; cotiledoane, brambura, fracţii, scrofolina, şi altele.
Metafore reuşite: gleznele minţii; deşertul lămpii deja stinse; ocaua neîmpovărării; frica tăcerii; obiala vremii; sânul ielelor; etc.
Un poem emblematic pentru starea poetului este „Ce-ai putea// „să mai faci cu un timp / care ţi-a distrus gleznele minţii / şi te-a sufocat repetat, / ca pe-un osândit la neputinţă? /Eşti sleit acum / când ai vrea s-o iei de la capăt. / Dar nu mai cunoşti decât drumul / întins ca o mare care se mişcă / şi-i poţi atinge fundul cu degetele albe, / prin care sângele nu mai are poteci. / Dintr-o dată / mintea
se-aprinde morţiş, / ca o torţă, / şi-n filmul mut / peste scenele unicei iubiri, / hodorogite, / cuvintele se perindă / ca un praf luat de vânt, / şi duse în deşertul lămpii / deja stinse”(Ce-ai putea).
Pe de altă parte, poetul e conştient că: „îngerii-mi sărută / privirea umedă şi beată / de clipa nălucirii”(Tu eşti singură).
Oricum, poetul este un nostalgic incurabil când spune: „scotocind în sertarele prăfuite / nostalgiile cad razant / peste părul rărit / ce-şi unduieşte grizonul”(Parcă). Şi nu în zadar, îşi promite: „cât nu voi închide ochii / mâinile mele vor desena drumuri deasupra apelor”(Naşterea mea).E un deziderat nobil, care-i face cinste: a întinde punţi pe deasupra apelor pentru ca oamenii să se întâlnească, măcar la jumătatea drumului.
Alonja dorinţei sale este destul de generoasă: „Dac-aş fi // stăpânul lucrurilor printre care se plimbă apa / soarele sau sângele aş scurta capetele / pomilor obraznici ce-au crescut peste / lungimea admisă a firii de pom / aş ciopli de sus în jos piatra / ce n-a ştiut să se rostogolească / aş lua aerul de grumaz până la albăstreală / nodul din gât l-aş muşca sadic fără milă / duhurilor le-aş da foc / să ardă fără culoare, fără miros / când mi se va opri sângerarea / voi rupe pactul cu diavolul / şi voi asculta cele „douăzeci şi patru / de capricii” cu fraţii / trecuţi prin infern”.
O relaţie complicată cu Dumnezeu care duce la concluzia că poetul este ctitorul propriei s
biserici: „Între mine //şi Dumnezeu / distanţa se măsoară în stânjeni / niciodată n-am fost stânjenit / de prezenţa lui Dumnezeu / în zilele dispariţiilor mele / mereu, mereu pentru-a nu ştiu / câta oară şi asta / pentru-a fi mai aproape / de talpa iadului / privind solemn răsăritul soarelui // epilog/ Am fost demult, ctitorul propriei mele biserici / mi-am zidit inima / şi-am urcat pe ea fiecare cuvânt plâns / al Anei din mine până la cer / am luat cu mine sclavul tăcut / pentru a-i mântui rănile deschise / am luat cu mine strigătele disperate / pentru a le stinge ecourile asurzitoare/ cu apă vie / am luat cu mine durerea aceea inefabilă /care-ţi strânge inima până la stoarcere / în propria mea biserică se cântă / şi se construiesc vitralii / prin care sfinţii dansează”.
Dacă n-ar fi scris decât această poezie, ea ar justifica numele de poet, de creator jertfelnic şi îmblânzitor de cuvânt dăruit oamenilor.
Această poezie poate fi socotită drept crez artistic şi crez creştin, fiindcă denotă o mare generozitate şi deschidere spre semeni.
„Înrobit în cuvânt” – poetul îşi adună visele în altar, să le păstreze pentru timpuri mai prielnice. „Dar lipseşte un cântec / mi-e dor să-l aud / sunând a strigare / în palme m-ascund răsfirat / în delirul chemării / plângând”(Între mine şi mine).
Singurătatea este elementul care-l însoţeşte permanent în toate drumurile, în toate şederile în sine, chiar şi în vise: „Cât de singur // poţi să fii chiar şi atunci / când Dumnezeu coboară / cu darul de iubire-n palme/pentru a-l dărui sufletului tău / şi eu care-am crezut / că nu este nevoie decât de o lacrimă / pentru-a face gaură-n cer / cu trupurile noastre / mâncate de ulii/ războaielor pierdute”.
Că poetul îşi acceptă starea de singurătate, aşa cum vine, şi acest lucru devine asupritor: „Aşa-i când // te strâng cuvintele de gât / lăsându-te fără aer / până-ţi numeri coastele deşirate / clape vechi de pian / prin care copiii se joacă de-a războiul / părul devine tot mai alb / şi drumurile-ţi aruncă noroiul în ochi / prin care abia mai vezi înnoptarea / îţi alegi o potecă şi plângi de unul singur / soarele ce nu mai încălzeşte / şi numele după care alergi / ca vitele la tăiere”.
Un demers singular sugrumat de un destin colectiv, o zbatere continuă.

 

Ecleziast

….doar ecouri de pasi
ce se duc
spre niciunde,

cautand adevarul
ratacesc
prin genune;

intre doua taceri,
dureroase
semne de-ntrebare

prin vene-mi
pulseaza
fara-ncetare…

O zbatere-i viata,
intre
lumina si umbre

dar totul e azi
numai
desartaciune…

 

Călătorim

ca doi fulgi de nea
iubito
vine ziua când vom plânge pe muzică
şi ultimele note
se vor sparge-ntr-un strigăt
ce ne va dispersa ideea despre stele
c-ar fi ele culcuşul nostru etern
nu n-am minţit
şi nici tu nu te-ai făcut că mă crezi
am fost doi creduli
am fost două explozii cu efect întârziat
din care rămase firave două
fitile consumate
ne plângem flacăra

 Aceleaşi note

se repetă ca un vis
în clepsidra în care zâmbetul tău
curge anapoda
precum fulgii goniţi de vânturile târzii
tot ce-i târziu
e plâns şi slab şi nud
picături din tine
depuse în vidul amorţelei dinaintea nopţii
dulci deliruri
storc drumurile luminate
sec
starea lipsei de spaţiu
gălbejită
se răsteşte
întunericului

O lume de iubire

da-mi visul de dor inapoi
si zilele senine
iar lumea-mpartita la doi
sa o pictam in iubire

azur peste sufletul tau
si multa fericire,
dimineata in sufletul meu
cand sunt aproape de tine

priveste,tabloul e gata
si lumea-i intreaga si ea,
priveste baiatul si fata;
in inima mea canta inima ta…

Fluture orb

Lumina ai pierdut-o
printre soapte
si sufletul intreg
ti l-ai vandut

tu,drumu-ai ratacit
in neagrã noapte
si inima ti-ai impietrit
de mult…

Spre alte dimineti
de intuneric
alergi,iubirea iar
sa rastignesti;

din universu-ti mic
si mult prea sferic,
fluture orb,
iesirea nu gasesti…

 

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*