VASILE LARCO (Iaşi)*Poetul drag tuturor*

CÂNTA UN STURZ PRIN CIRITEI

STEAUA MEA

Pe cerul prea întunecat
O stea abia se-arată,
Coboară lin şi dintr-o dat`
Rozariul îşi dilată.

E-atât de-aproape, aş putea
S-ating a ei dogoare
Cu pleoapa lăcrimând în ea
Tăcerile de sare.

O clipă, parcă, s-a oprit
Ori visul o învie,
Iar între-apus şi răsărit
Mi-e ochiul o vecie.

De basmul ei mă las pătruns
În dorurile mele
Şi-o lacrimă îmi e de-ajuns
Să surp un cer de stele.

HARTA VIITORULUI

De mic mi-am trasat harta viitorului:
Întâi mi-am stabilit graniţele
La cele patru orizonturi,
Apoi râurile de fericire,
Pădurile de prieteni
Şi munţii de speranţe.

După o vreme am renunţat la graniţe,
Apoi la râuri,
La munţi,
Au rămas pădurile de prieteni
În amintirea mea.

VEȘNICA SPERANȚĂ (pantum)

O nouă porție de viață
De voi avea, n-aș face-o scrum,
Să nu mai știu de nori, de ceață
Pe-al existenței tainic drum.

De voi avea, n-aș face-o scrum,
E una, doar, prioritatea
Pe-al existenței tainic drum:
Să țin în brațe sănătatea.

E una, doar, prioritatea
Când se strâng anii în mănunchi,
Să țin în brațe sănătatea
Și o iubită pe genunchi.

Când se strâng anii în mănunchi
Doresc un bob de fericire
Și o iubită pe genunchi
Pe sub a stelelor sclipire.

Doresc un bob de fericire,
Simțind al florilor parfum
Pe sub a stelelor sclipire…
Atâta, Doamne, dă-mi acum!

Simțind al florilor parfum
Din Raiul cel plin de verdeață,
Atâta, Doamne, dă-mi acum :
O nouă porție de viață!

PREA DEVREME

Omul se naşte prea devreme,
Când nu ştie nici să meargă,
Nici să vorbească,
Nici să cânte.
Ştie numai să plângă.

Poate de asta moare prea ,
Când ştie de toate,
Aproape de toate,
Sau nimic.

Nu mai plânge,
Se plânge,
Deplânge.

SINGURICĂ LA CULES DE FRAGI
(Coșbuciană)

M-am speriat de-un șarpe, mamă,
Și am țipat cât am putut,
Ca varga tremuram de teamă
Când Gelu-a apărut.
Veni așa ca din senin,
Îți jur că nu l-am cunoscut!…
Crezând că m-a-nțepat un spin,
M-a întrebat: – Să te ajut?

– O! Nu,…M-am speriat puțin
De-un șarpe, ardă-l focul,
Ce nu-și găsise locul
Decât aici sub pin.
– Dar, inima-ți tresaltă,
Obrajii-s arzători,
Las treburile baltă,
N-o să te las să mori!
………………………

M-a prins de mijlocel
Și negăsind vreo rană,
Finuț cum este el,
M-a sărutat sub geană.

OMUL

Ființă verticală,
În două picioare,
Cu mâini folositoare,
Având gândire și morală.
E-atotsuperioară,
Ea se distinge prin vorbire
Și-i demnă de iubire.

El, omul, după ce se naşte
Trăieşte într-o colivie
Cu prea dure ostreţe dese,
Fiind cu mare grijă alese
Și prin care pătrund
Numai soarele şi surâsul mamei.
Apoi, pretenţiile îi cresc,
Ostreţele se răresc,
Putând face chiar de toate,
Îi cresc gradele de libertate,
Se mişcă în voie,
Cât e nevoie,
Chiar dincolo de piemont,
Spre infinitul orizont.

Târziu se întoarce plin de amintiri,
Se îngrijeşte de colivia cu pereţii groşi,
Alături de strămoşi
O pune la locul sfânt,
Ferită de soare şi vânt,
Aşteaptă în tăcere
A nu ştiu câta Înviere.

DE N-AI FI TU, DOAMNE!

De n-ai fi Tu, n-ar fi nici zi,
Izvorul n-ar mai șopoti,
Iar muntele s-o risipi,
Va fi pe lume numai dorul.

N-ar mai zbura-n văzduh cocorul,
Nici stropi de ploaie n-ar da norul,
Va îngheța și viitorul,
Vor fi doar pulberi și noroi.

Cine-o mai ști atunci de noi,
Când toți copacii fi-vor goi,
N-o crește iarbă în zăvoi
Și-o fi ce-i azi, doar, amintire?

Iar de speranță și iubire,
Nici vorbă, doar dezamăgire,
A fost o dulce amăgire
Întreaga viață pe pământ?

Tu, Doamne, ultimul cuvânt
Îl va avea din Locul Sfânt,
Vei strânge răul în mormânt
Și-o apărea o altă lume!

AM AFLAT

Am aflat că Pământul se-nvârtește
Fără cai sau roți dințate,
Că munții au apărut din ape,
Că pe Insula Șerpilor
Ofidienii știu românește
Și că omul ar viețui mai mult
Dacă ar vrea să trăiască.

Am aflat de Esop și de Pitagora,
De cele „Șapte minuni ale lumii”,
De „Poarta sărutului”,
De Steaua Polară
Și de veșnicia timpului.

De noi se va afla
Dacă punem
În prezent
O piatră la temelia
Lumii.

PREFĂ-TE
(parodie la poezia: „Prefă-te” de Dumitru Mălin)

Să ieși din umbră, dragul meu, să ieși,
Din suferința crudă și amară;
Nu vesteji ca frunza de măceș,
Nu mai lăsa speranța ta să moară.

Că anii grei s-au scurs, pe neștiute,
Democrația poartă-un alt veșmânt,
Iar tu spre calea afirmării du-te,
Fii îndrăzneț și nicidecum înfrânt!

Prefă-te că ai fericirea-n mână,
Pe cerul vieții tale nu vezi nori
Și nu uita că dragostea-i stăpână,
Sfințită de credință și fiori.

Și lasă-ți umbra rece, mult prea deasă,
Pe chipul tău tristețea s-o sfârși,
Prefă-te c-o să ai belșug pe masă
Și de români sărmani nu vei mai ști!

VIS DE ACASĂ

Era vară,
Soarele îmi lăsa o umbră mică pe pământ
Care mă urmărea peste tot,
Probabil să nu mă pierd.

Umblam desculţ
Pe miriştea despovărată de spicele de grâu
Ţinând strâns în mâna dreaptă timpul,
Iar în cealaltă, o buburuză,
Cât un nasture de bluză,
Aşteptând să zboare
Ca să aflu, fiind nerăbdător,
În ce direcţie
Mă vor purta paşii-n viitor.

VEȘNICIA VERSULUI

Pe drumul dintre dealuri ce duce-n Botoșani,
Umbrit de teii falnici, de nuci și de castani,
Cu Eminescu-n suflet de-atâtea ori am mers,
Nostalgic recitându-i înălțătoru-i vers.

Pătruns de-atâtea amintiri și de-al iubirii val,
Trecând adeseori prin Ipoteștiul său natal,
Stăteam pe banca de mesteacăn de la poartă
Și ascultam cum sună buciumul din vârf de deal
Cu jale, ce vibra înverșunata-i soartă
A unui geniu, unic, ajuns nemuritor.

El a cântat prin versuri colțul din natură
Și țara, neamul românesc, iubirea pură,
Dorindu-i României un strașnic viitor.

Cu sufletu-i curat, prin versurile sale,
Înduioșat de nesfârșita sărăcie,
Și cum o altă viață nu spera să fie,
Poetul prevestea o-ncântătoare cale,
Poporul de-i urmează vorba-i înțeleaptă:
„Zdrobiți orânduiala crudă și nedreaptă!”

Având curajul scut și inimă curată,
A îndrăgit dreptatea, dorul cel nestins,
Lumină-mprăștia spre-o lume-ntunecată,
De unii, însă, nici lumina nu s-a prins.

Pădurea îl așteaptă și floarea cea albastră
Și plutitorii nuferi pe lacul dintre tei,
Căci viu îl știe neamul, văzându-l prin fereastră
Cum tânărul Luceafăr se-ndreaptă înspre ei.

Deși s-așterne peste ani zăpada,
Noi cei de astăzi nu-l uităm defel,
Iar că e mare, iată și dovada:
Toți detractorii nu încap de el.

Și de-or mai fi porniri păgâne,
Vor dispărea, precum un vis,
Luceafărul în veci rămâne
Prin tot ce pana lui a scris.

TIMPUL MEU

Nu vreau să treacă timpul
Neobservat de mine
Și nici să lase urme sângerânde,
Pe care să le oblojească-apoi.

Să curgă lin în vremuri fericite,
Prin valuri repezi curgă în cele de necaz,
Oprească-se, de îi voi cere,
În clipele de joacă,
Apoi în goană treacă
În cele de durere.

Și de al dragostei fior
Mă-ndepărtez cu orice clipă,
Dar hotărât spre viitor
Plutesc pe-a timpului aripă.

Iar când voi fi la senectute
Să meargă îndărăt, îl rog,
Eu toate clipele plăcute
Le las urmașilor zălog!

DE ZIUA TA

De ziua ta, rari trandafiri
Prea roşii la culoare,
Simbolul marilor iubiri
Ţi-i dau c-o sărutare.

Noroc să-ţi poarte-n astă zi
Şi-n cele viitoare,
Ca împreună cât vom fi
Un Rai să ne-nconjoare.

Să nu avem dificultăţi,
Din nor să facem soare
Şi din ruine, mari cetăţi,
Cu bravi paji la intrare.

Să facem bun din tot ce-i rău,
Covor de flori din fronturi
Şi tot ce-i trist ajungă-n hău,
Spre alte orizonturi.

Cum azi nu ai tot ce-ţi doreşti
Din visurile toate,
Vreau Universul să-l primeşti
Să faci din el palate.

În ele chiriaş să fiu
Chiar fără de înscrisuri,
Că niciodată nu-i târziu
Să-mi pun speranţe-n visuri.

 

 

 

 

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*