Ioan Mugurel Sasu (Vama-Judeţul Suceava)*Prozator*Prozator*

ILUZIA

Pornise în viaţă dintr-un apartament din categoria celor repartizate prin intermediul întreprinderilor ca locuinţă salariaţilor. Părinţii fuseseră prima generaţie de „orăşeni” din familie, aşa că el se putea considera, totuşi, ca provenind din mediul urban. Ceea ce păstrase în străfundurile personalităţii, transmis de strămoşii nedezlipiţi de munte, îi lăsa unele urme de îndoială asupra acestei urbanizări spirituale mai mult sau mai puţin dorite, mai mult sau mai puţin recunoscute, trăită dar la care nu s-a adaptat în totalitate; nu reuşise să se integreze complet lumii betonului şi oamenilor săi. Au mai contribuit şi vacanţele în care, aflat la bunici, luase contact cu satul ascuns şi protejat de munţi, loc in care puteai trăi cinstit fără frica de a deveni prin asta vulnerabil, numai că odată cu înmulţirea anilor de şcoală revederile au fost mai rare şi mai scurte. Muntele este mai mult decât spun cărţile de geografie, este mai mult decât o formă de relief, el educă pe cei care îl înţeleg formând oameni care nu se vor putea rupe niciodată de mediul lor de origine, este un model care se impune prin liniştea şi măreţia sa, un părinte care nu lasă moştenire datorii şi tare ereditare, un prieten lipsit de viciul trădării şi un frate care te reprimeşte oricând fără să te întrebe ce ai reuşit să realizezi în viaţă, eventual ce bani ai asupra ta. Anii au trecut, părinţii au beneficiat de pensie atât cât să nu cauzeze prea mari probleme bugetare, s-au dus şi bunicii pe acelaşi drum pe care l-au parcurs moşii şi strămoşii … A rămas amintirea muntelui şi mai era ceva, undeva în tainica tăcere a brazilor, un loc întunecos şi umed, printre stâncile prăvălite de timpul cel mare, o intrare spre miezul ascuns cunoaşterii lipsite de respectul cuvenit al muntelui. Poate că la vârsta curajului dublat de inconştienţă, se poate spune şi aşa despre lipsa prudenţei din copilărie şi tinereţe, cercetarea locului ar fi stins mirajul şi clarificând lucrurile ar fi lăsat pentru vârsta maturităţii o bătaie de cap mai puţin. Informaţiile despre această peşteră erau neclare şi contradictorii, pentru o cât mai apropiată de realitate părere trebuiau dezbrăcate de tot felul de contribuţii personale ale unor persoane care nu fuseseră pe acolo dar nu se puteau abţine de la a tulbura şi mai mult apa în care se îneacă adevărul. Animalele sălbatice înghit mai puţin dar o fac mai uşor, nu au lanţ în jurul gâtului, aşa că, în lipsa obligaţiei de a da socoteală, plecarea spre locul cu pricina nu a presupus multe planuri. Nici măcar eterna colegă nu mai era disponibilă pentru vorbitul de unul singur, se căsătorise, altfel cum ar fi putut afla că un simplu moment oficial poate face ca doi străini apropiaţi să devină doi apropiaţi străini. O mai simţea, uneori, ca tovarăşă de tăcere; oare are vreuna din limbile pământului cuvinte pentru a numi adevăratele dureri?
Până la ieşirea din zona locuită (mulţi erau tovarăşii de joacă de odinioară) se achitase cu conştiinciozitate de obligaţia de a respecta regulile politeţii salutând şi răspunzând la întrebări, aşa stau lucrurile, te obligă să fii singur pe dinăuntru dar nu-ţi dau voie să fii singur şi pe dinafară. Intrat în pădurea întunecoasă simţea tot mai puţin legătura cu lumea contemporană şi se lăsa încercat de sentimentul apartenenţei la timpurile trecute, la vremurile vechi când altfel de oameni vor fi umblat printre strămoşii acestor copaci. Recunoscu ţipătul unui ţap sălbatic, amplificat de ecou, acest sunet ar putea da fiori unui necunoscător, problema era alta, acest mamifer nu trăieşte singur, neapărat ceva, mai bine zis cineva, manifestase interese contrare celor ale turmei. Cine? Sub liniştea pădurii se consumă multe drame, nici aici blândeţea şi sensibilitatea nu au cine ştie ce şanse în faţa ghearelor şi dinţilor, ca să nu mai vorbim de gloanţele braconierilor, care din nefericire, mai există. Păşea mai atent şi cu luare-aminte la tot ce îl înconjura, este bine de evitat momentul de surpriză care ar putea apărea la întâlnirea cu un patruped convins că este singurul stăpânitor al potecii. Pericolul nu este atât de mare pe cât este conştientizarea lui, animalele sălbatice ştiu care este cea mai primejdioasă apariţie şi care nu vine niciodată în pădure pentru a aduce sau fără cel puţin un scop mai mult sau mai puţin recunoscut. Cărarea care se strecura printre brazi dădu la iveală secretul, urme de urs erau întipărite în solul umed. Trebuie ştiut despre anumite întâlniri că este mai de dorit să nu aibă loc, ursul de pe ecranul televizorului nu prezintă pericol, cel din mediul natural poate reacţiona în mod neaşteptat. Chiar dacă terminată cu prefabricate, personalitatea clădită pe temelii sigure îndeamnă la prudenţă, nelăsând, însă loc fricii. La urma urmei sunt metode de diminuare a riscului, se încurajă cu un zâmbet misterios şi plin de superioritate pornind pe drumul început cu atâta hotărâre.
Soarele ar fi putut mângâia cu razele iarba crudă de început de primăvară a poienii dacă norii încărcaţi de ploaie nu acopereau muntele cu umbra lor ameninţătoare. Trebuia ţinut seama de această iminenţă. Înainte de urcatul oilor, stâna este o biată construcţie pustie, dar poate asigura acoperiş unui drumeţ care evită mai multă umezeală decât are nevoie, ba pe o masă din lemn de brad, destul de marcată de trecerea timpului, cuţitul are toate condiţiile de a-şi practica dansul ritualic prin bucata de slănină. Are slănina un ceva anume peste care nu vor putea trece niciodată frumos ambalatele mărfuri din comerţ, e drept, multe secrete şi multă răbdare trebuie să se împletească pentru ca aceasta să devină ceea ce trebuie şi nu o formă caricaturală făcută la normă şi care să trădeze orice numai respectul măcelarului pentru meseria sa nu. Având în vedere vârsta Mântuitorului se poate trage concluzia că nici ucenicii nu erau foarte bătrâni şi totuşi au plecat spre împlinirea misiunii care li s-a dat sprijinindu-se de câte un băţ. Aflat la mare distanţă de orice prezenţă omenească sigură, singur în pădurea care trebuie recunoscută doar pe bază de amintiri, călcând pe teren accidentat, se pot înţelege multe despre utilitatea acestui băţ. Amintirile de pe vremea când băţul se numea botă purtau şi informaţii despre cum se putea ornamenta acest obiect, nefiind necesare decât lama cuţitului şi puţin fum. Or fi fost într-adevăr bătrâni oamenii aceia cărora li se spunea moşnegi dar de la care multe se puteau învăţa, poate băieţii care erau localnici să fi aflat mai multe … A trecut timpul lor, frânturi de amintiri au mai rămas din viaţa ca un vis topit în liniştea morţii. Pentru a nu-şi pierde valoarea strada copilăriei nu trebuie revăzută, poate nici aceste stânci, la care ajunsese în cele din urmă, nu trebuiau date jos din rama de tablou creat de imaginaţie şi mister. Privi în jur, se afla acolo unde îşi dorise atât de mult şi de-a lungul unui mare număr de ani, totuşi ceva parcă nu era în regulă. Stâncile uriaşe şi cu muchii drepte, în cădere au format un spaţiu între ele, o grotă pe care nu putea să o exploreze din cauza gabaritului, corpul sau devenise prea mare pentru acel spaţiu strâmt şi întunecat. Venit printre copaci, vântul se lovea de piatră, roca pustie producând un sunet care-i irita auzul, ca un hohot ironic. Lumina unei lanterne ar fi putut aduce unele lămuriri dar … mai avea rost? Anii de aşteptare au luat cu ei şi anii de viaţă, o altă expediţie erau greu de sperat iar aceasta se terminase … de tot. Ceea ce este sfânt, este aşa atâta timp cât nu a fost perceput senzorial. Mai mult, escaladarea Olimpului nu ar duce la înfăptuirea unei cunoştinţe personale cu Zeus; probabil că şi în alte locuri de pe harta lumii situaţia ar fi asemănătoare. Oare la ce idealuri se vor fi gândit matematicienii atunci când au cutezat să-şi îndrepte ştiinţa către infinit? Obosit, se aşeză pe una din pietrele acoperite de muşchi verde şi umed lăsând privirea să se piardă în gol.

O SEARĂ CIUDATĂ

Întoarcerea cramei către casă … sau cam aşa ceva.

Tot ce are început are şi sfârşit, veşnică este numai veşnicia, în cazul de faţă trebuia părăsită incinta amplasată la subsolul unei clădiri, probabil de patrimoniu, renunţat la atmosfera respectivă şi pornit spre casă. O fi mai acasă acolo unde te aşteaptă discuţii pe un ton prea puţin degajat, anumite acuzaţii, mă rog, discuţii cu caracter de ceartă, deşi aici totul pare, poate în oarecare măsură este, posibil. De ce am intrat? Era cald şi mă plictiseam, personajul din „Străinul” lui Camus, din motive asemănătoare, a făcut altele mai rele. Poate căutam şi o oază de linişte, în gălăgia de acolo speram să găsesc liniştea, aceea şi numai aceea, de care aveam nevoie. Dacă printre miile de spectatori ai unui meci de fotbal care părăsesc stadionul există cineva care încearcă, cu orice chip, să intre, că are de recuperat ziarul pe care l-a uitat în tribună, este vinovată mulţimea, este vinovat individul, fie şi numai pentru că există, sau ca în mai toate cazurile, vinovaţi sunt şi toţi şi nimeni? Or vinovată este viaţa, care te scoate din subsolul unei clădiri, precis de patrimoniu, îndreptându-te spre locul în care vei fi pus la stâlpul infamiei? Bine că soacra a avut bunul simţ să treacă la cele veşnice la o vârstă rezonabilă, înainte de a-şi etala întreg arsenalul de care dispunea pentru astfel de întoarceri de gineri risipitori. Au rămas urmările manifestării unui acord de voinţă exprimat cândva şi care a facut ca fosta personalitate proprie să piardă accesul la atât de trâmbiţata libertate prin transformarea lui „eu” într-un fel de „noi” în care „eul” a devenit un punct minuscul, neglijabil chiar.
Totuşi uneori pot apărea momente în care, aşa puţin importantă, persoana poate intra în subsolul unei clădiri monument istoric şi beneficia de oportunităţile oferite. Până la un moment lumea îşi consumă timpul şi cele comandate individual, urmează ceva ce Euclid nu ar înţelege niciodată, adică intersecţia paralelelor, mai ales că direct proporţional cu cantitatea de lichid tezaurizată în organism creşte şi gradul de înţelegere, se iartă cu uşurinţă păcatul celui care, asemeni ţie, caută acolo unde speră să fie ceva care mai mult ca sigur nu există ninicăieri. Nu-i? Dar te poţi preface că este. Cât de condamnabil poate fi faptul, că aflat în incinta unui impozant edificiu, poţi considera mai important un vis frumos decât o realitate … normală? Era din ce în ce mai puţină lumină, oare se făcea economie de energie electrică? Nu se mai poartă. Mai degrabă pleoapele deveneau tot mai grele. Nu era chiar beznă dar ceva a luminat colţişorul prevăzut cu masă şi scaune,luna? Dar de ce era dublă? Şi un zâmbet plutea în spaţiu purtând promisiuni de mult nemaivisate, parcă era porumbelul care zbura deasupra unei ape curgătoare din Orientul Apropiat cu mulţi ani în urmă. Ce-o mai fi fost? Nu atunci, acum? Nimeni nu ştie. Să sperăm.
Seara se instalează treptat, aerul tot mai rece înţeapă cu mii de ace pielea zgribulită, cam prea multe ace pentru o biată seară, oricum drumul acesta se termină la uşa apartamentului denumit acasă. Parcă a spus cineva că este inutil zborul dacă de fiecare dată, după aceea, trebuie coborât pe pământ, ori n-a spus,cine mai ştie, dar aşa este.
Scara, nu-i cea din visul lui Iacov, nu urcă şi nu coboară … ba coboară… ce-au mai cresut fetele vecinilor, toate la timpul lor, chiar şi tinereţea. Ritualul: sonerie, vizor, cheie în broască, uşă deschisă, cap cu bigudiuri.
– Probleme de fus orar?
– Am zăbovit undeva, au inventat ăştia un vin care se numeşte „Păstorel”.
– Aaa! Credeam că a înviat Pastorel şi a mai devenit şi vampir, asta din cauza muşcăturilor pe care le ai pe gât.
– Ei, lumea a evoluat, s-a emancipat, nu mai există vampiri.
– Văd că s-a emancipat după urmele de ruj din jurul muşcăturilor. Şi ce culoare greţoasă are!

Stimabilul domn Ponovescu

Domnul Ponovescu este o persoană demnă de tot respectul, familist, slujbaş corect, politicos şi cu un comportament caracterizat de o anume distincţie care îl fereşte de orice stridenţă şi de manifestăre deranjantă pentru cei în mijlocul cărora trăieşte. Nu înseamnă că este lipsit de defecte, departe asemenea afirmaţie, de exemplu nu ştie să danseze, nu a învăţat mersul pe bicicletă şi nici să înoate totuşi spre mirarea unor apropiaţi şi disperarea proprie, există. Dar colegii nu ştiu că nu dansează, trecătorii nu-şi pot da seama că nu înoată, iar frizerul nu se miră pentru că nu l-a văzut niciodată pe bicicletă, păcatul bine tăinuit este ca şi inexistent. Calm, domnul Ponovescu afişeaza foarte mult calm, un calm care face parte din masochismul ginerilor, poate şi din arsenalul celor care se simt prizonieri într-o lume căreia nu-i înţeleg, pe deplin, rostul, cu un astfel de calm păşi prin uşa barului din colţ. Chiar dacă seara era luat în stăpânire de larmă şi vânzoleală, ziua era aproape gol acel băruleţ unde anumiţi domni puteau găsi liniştea necesară evadării din spaţiul de manifestare a unui fel de simbioză în care fiecare parazitează sinele celuilalt. Nu, domnul Ponovescu nu este misogin, nici ajuns la nivelul celor în limba cărora până şi cuvântul femeie este de genul masculin, ba uneori avea momente în care fizionomia îi comitea un zâmbet trist ramas de pe vremea în care o posibilă iubire degenera într-un jalnic respect. Nu numai oamenii dar şi lumea era atunci mai tânără şi acestei vârste i se iartă multe, nu şi acele momente de speranţă nejustificată ale căror urmări se sedimentează în sufletul omului spre ulterioară aducere aminte şi retezare din start a unor tentative de elan inutil. Stimabilul intrase, paşii cunoşteau drumul, patronii se mai schimbă dar el, clientul fidel, era tot ecela, la fel de neschimbabil în politeţea care îl ascundea protejându-i modesta personalitate, salută ce era de salutat, comandă ce era de comandat, nu-i mai rămăsese decât aşteptarea ceştii în care cafeaua fierbinte să ridice aburul purtător de ispită. Dacă cineva este uşor impresionabil de ceea ce pentru alţii trece neobservat şi ca măsură de contracarare a ales să râdă în loc de a plânge, poate fi considerat ipocrit? Poate, dar numai dacă se abate de la raportul de directă proporţionalitate cu grosimea stratului de ruj de pe izvorul de ocară conjugală. În buzunar, telefonul suna prelung, a răspunde înseamnă a afla cât de multe treburi făcuse rău şi altele, la fel de multe, foarte importante, rămăseseră neîncep

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*