Elena Moisei (Sibiu)*Poeta florilor din grădină*

POETUL, UN NEÎNȚELES…

Am reclădit sub ploi de flutur,
O lume nouă, ireală,
Din cuib de nor, petale-ți scutur,
Într-un caiet pe-o foaie goală…

Și-n umbre-am resădit lumină,
Din ochi de rouă, picurată,
Sub cerul care se înclină,
În fața lunii-nlăcrimată…

La colț de geană, câteodată,
Am șters și-o lacrimă din noapte,
Din șoapta ce se-mbracă toată,
În frunza ce înoată-n ape…

Când toaca timpului ne-ajunse,
Din zâmbet, a-nflorit lumina…
Rămân răspunsuri, nerăspunse…
Nu știu nici eu, a cui e vina…

Am reclădit din ploi de fluturi
Și cerul, vântul și pământul…
Când ploaia plânge în săruturi…
Tu nu ai înțeles cuvântul…

CÂNTECUL TĂCERII…

Ascultă liniștea albastră…
Din timp, te-am recompus în vise,
Un strop de seară-n clipa noastră,
Pătrunde-n gând pe gene ninse…

Pădurea a-nflorit în fluturi,
În freamătul din pragul serii,
Prelins în ploaia de săruturi,
Adus din cântecul tăcerii…

Când șoapta nopții-ncet se stinse,
Sub orizont, sclipind albastru,
Mirosul reavăn se prelinse,
Sub umbra unui colț de astru…

…Și noaptea-și suflecă-n tăcere,
Șchiopătând, covor de frunze…
În adiere, vântul piere,
Cântând cu zâmbetul pe buze…

Ascultă liniștea albastră,
Din timp, te-am recompus în vise,
Un strop de seară-n clipa noastră,
Pătrunde-n gând pe gene ninse…

ÎN URMA TIMPULUI…

În urma timpului se stinge,
Un licăr din privirea ta…
Tăcerea nopții se prelinge,
În lungi himere-n noaptea grea…

Sub trene-nlănțuite-n noapte,
Șoapte-n freamăt, nesfârșite,
Pulsând delir prin crengi. aproape,
Curg în meandre vălurite…

Prin reci tenebre mișcătoare,
Tu treci, cu pasul obosit…
Rămâi o umbră curgătoare,
Într-un delir fără sfârșit…

Destramă umbrele-n emoții,
Luna, tremurând confuză…
Mistere pier în urma nopții,
Scrijelite pe o frunză…

NU POȚI…

Nu poți opri lumina lunii,
Prin falduri pline de amurg,
Ce curge sub cupola lumii,
Prin norii care-n noapte curg…

Nu poți opri stropul de ploaie,
Scuturat de-a nopții trene…
Din colțul lunii ce se-ndoaie,
Ți-a picat acum pe gene…

…Și ia cu tine infinitul,
Apoi întoarce-l înapoi…
Nu poți opri-n viață sfârșitul,
Sub norii stinși, stropiți cu ploi…

Simt desfrunzirea clipei noastre…
Și mă prefac că am uitat,
Cum plouă în sclipiri albastre,
Când sufletul s-a destrămat…

AI RUPT O FLOARE DIN GRĂDINĂ…

M-ai rupt…sunt floarea din grădină,
Aprinsă din privirea ta…
Eu mor, în zborul spre lumină…
Și-o lacrimă-n rouă cădea…

M-ai dăruit iubitei, floare,
Să-i zici solemn că o iubești…
Tu nu știai că mor și doare
Și stinsă-n umbră mă găsești?

Mă sting în cântecul tăcerii,
Petalele se veștejesc…
Și-mi plâng durerea-n ceasul serii,
Încet, încet mă ofilesc…

M-ai aruncat după trei zile,
Direct în lada cu-amintiri…
Tu nu știai că port în mine,
Mirajul unei noi iubiri?

Se stinge lacrima durerii,
În zbor de flutur cu pistrui,
În umbra caldă când sunt merii,
Mireasmă albă-n zbor hai-hui…

M-ai rupt…sunt floarea din grădină,
Aprinsă din privirea ta…
Eu mor, în zborul spre lumină…
Și-o lacrimă-n rouă cădea…

Ai rupt o floare din grădină…

PE O PAJISTE DE TIMP…

Curg amurguri peste noi…
Ninge cu-amintiri sub gene,
Freamată prin vânt, alene,
Tremurând, copacii goi…

Pe o pajiște de timp,
Sunt doar puf de păpădie…
Și plutesc când vântu-adie,
Rătăcit prin anotimp…

S-a umplut de flori, greoi,
Glasul vântului prin frunze,
Lunecând sfios ascunse,
Verde crud, zâmbind sub ploi…

Șoapte-ascunse-n timpuri noi…
Suntem umbre călătoare,
Într-o lume de visare,
Duși de vânt în pas de doi…

…Și râde o gropiță,
Când plouă-n alb cu flori de măr…
Și soarele s-a prins în păr,
În fir de romaniță…

SĂ FIM FLUTURI…

Să fim fluturi, fluturând,
Răsturnați din colț de lună…
Prin văzduhuri se adună,
Enigmatici, flori de vânt…

Și s-au spulberat minuni,
Într-un zbor pribeag pe ape,
Reclădesc din cântec, harpe,
Pe sub umbra blândei luni…

Să fim umbre tremurând,
Care curg spre soare-apune,
Într-o lume fără nume,
Fluturând mereu, urcând…

Să fim frunze, fremătând,
Agățate-n nor, o clipă…
Pe a vântului aripă,
Zbor, plutesc cu tine-n gând…

Să fim fluturi, fluturând…

DOAMNA INIMILOR NOASTRE…

Se trezește din visare,
Lunecând din zări albastre,
Doamna inimilor noastre,
Primăvara, visătoare…

A venit în pas de rouă,
Dintr-o liniște adâncă,
Înflorind mușchii pe stâncă,
Sub un cer cu lună nouă…

Curge-n noapte-n non culoare,
Vântul tainic în magie…
Frunze, palpitând adie,
Împletind în rouă, floare…

Și-a venit de sus din astre…
A venit în pas de seară,
Mirosind a primăvară…
Doamna inimilor noastre…

Pleoapele de gene grele,
Se închid alene-n noapte…
Umbrele se pierd în șoapte,
Destrămate în mistere…

A venit de sus, din astre,
Doamna inimilor noastre…

CÂND UNEORI, INIMA DOARE…

…Și te-am înghesuit în vene…
Și gândurile urme lasă,
Când noaptea-ntinde negre gene
Și-o lacrimă pe-obraz m-apasă…

Și nu știu când și nu știu unde,
Când marea plânge înspumată,
Se scutură un nor pe unde,
Pierdut sub luna-însângerată…

…Și nu știu oare ce se-ntâmplă,
Prin stropii răzvrătiți apare,
Un gol ascuns adânc sub tâmplă,
În zbor de umbră călătoare…

Vorbește marea despre tine,
Strivită-n umbre mișcătoare…
Plâng valurile în suspine,
Prin vântul care bea din soare…

…Și totuși marea taina-mi știe…
Și soarele îmi cântă-n mare,
Un vers ce curge-n poezie,
Când uneori, inima doare…

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*