Lavinia Elena Niculicea(Băbeni-Vâlcea)*Poeta iubirii şi a luminii9

Născută pe 16 mai 1979 în Băbeni, Vâlcea
Am absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română.
Am publicat carţile: Ploaie de gânduri, martie 2012, Bucureşti; Florile cerului, februarie 2014, Editura Topoexim, Bucureşti; Dansând cu cerul, decembrie 2015, Editura Genius, Bucureşti.
Sunt membră a Uniunii Scriitorilor Europeni din Moldova, ianuarie 2017.
Am colaborat cu revistele: Literatura de azi, Sfera Eonică, Confluenţe Literare, Ecreator, Rădăcinile Iubirii.
Am publicat pe site-urile: Însemne Culturale, Reţeaua literară, Negru pe alb, Cronopedia etc
Scrisul reprezintă dreptul sufletului meu de a respira. E un act atât de natural încât orice efort este sinonim cu bucuria. Cuvântul mi-e potirul din care gust eternitatea. Scrisul e modul meu de a-mi dezvălui dimensiunea interioară, de a dărui celorlalţi, ceva din sufletul meu.
Din speranţă mi-am făcut o armură de oţel, alegând, prin scris, calea transfigurării stării mele existenţiale. Pentru mine idealul artistic înseamnă nerenunţarea la vis, chiar dacă viaţa mi-a oferit trecerea prin „furcile caudine”.
Fiind creatoare de frumos, prin aripa sufletului meu, cu sfială şi cu speranţă, dar mai ales cu stoicism, îi invit pe cei din jur să păşească, prin iubire, în cel de al cincilea anotimp al universului meu interior.

***
Prefaţă la volumul de poezie Dansând cu cerul
Poeta Iubirii şi a Luminii

Pe 10 noiembrie 2016 s-a acordat, la Băbeni, Premiul Naţional de Poezie de Dragoste George Ţărnea, ediţia a X-a. Fiind şi ziua de naştere a poetului, a devenit Ziua Liceului, care-i poartă numele. El a fost colegul nostru, iar al mamei Laviniei şi de clasă. Spre surprinderea noastră, între care şi Doru Moţoc, George Voica, Ion Predescu, poeziile celor premiaţi abordau tema întunericului şi sentimentalismul blazării. Deşi cu probleme de sănătate, Lavinia-Elena Niculicea surprinde cu poezia sa prin nota de optimism şi prin sentimentul iubirii pentru tot ceea ce o înconjoară – treaptă a devenirii prin lumină.
Titlul volumului Dansând cu Cerul are conotaţii. Într-un fel continuă pe un plan superior tematica volumelor precedente: Ploaie de gânduri (2012) şi Florile cerului (2014). Visul dintotdeauna al poetei a fost să danseze. Nerealizându-se pe pământ, îl transfigurează în poezie: Când scriu,/dansez cu cerul./Mă simt suspendată/între a fi eu şi a fi/altcineva/ Zâmbetele nu se alterează/pentru că port în mine/secretul Raiului – /bucuria de a crea. (Dansând cu Cerul) El se realizează însă prin poeme închinate iubirii: … te voi iubi prin poeme,/cu silabe rostite de îngeri,/încât cerul va dori să fie pământ,/călcat de umbra noastră. (Te voi iubi prin poeme) Lumina sugerează osmoza cunoaşterii: Îngerii injectează lumină/în poezie,/prin ale cărei vene curg mereu,/(re)găsindu-te… (Lumina)
Poeta negociază cu timpul clipei, veşniciei şi tăcerii, să vadă culorile luminii, ale primăverii şi ale toamnei, să înţeleagă tot ce n-a înţeles, să simtă tot ce n-a trăit, culegând din oameni diamantul iubirii, şlefuit prin lacrima Cerului: Tac, să-mi auzi lacrima/cum se sparge la fiecare bătaie/de aripă./Culege-o,/din cochilia durerii!/ S-a copt (ne)liniştea,/are gustul unei inimi care bate./Un înger se iscăleşte/pe trupul toamnei,/cu tăceri de cer.(Înger trist). Se apropie de Dumnezeu precum orbul de lumină, primind ,,un fel de Albastru de viaţă”, din care cresc ,,muguri de iubire”. (Tu eşti un fel de Albastru)
Lavinia descoperă o ipostază inedită a dorului, sculptat în inimi cu dalta Cuvântului şi purtat în zborul îngerilor printre nori – Dorul de minuni. Planetele, aurora boreală, constelaţiile, curcubeul, stelele, luna, ploaia, în general cosmosul, cu toată poezia răsăriturilor şi amurgurilor, sunt motivele poetice preferate. De aici predilecţia poetei pentru unele specii literare, cu structură clasică precum oda, sonetul, pastelul, meditaţia poetică, elegia cu nuanţă creştină fără să neglijeze poezia în vers alb. De altfel acest gen de poezie trece pe primul plan. Poezia psalmică gravitează în jurul laitmotivului în căutarea lui Dumnezeu. Poeta poate învârti idei/ pe inelele inimilor/ cu o mişcare perfectă a clipei. (Osmoză) Transfigurarea peisajului marin este definit metaforic lacrimă de îndumnezeire. (Val de cer)
Dintre toate florile cântate: ghioceii, lăcrămioarele, liliacul, dintre toţi oamenii-flori: trandafirul, teiul şi salcâmul, aduc nostalgia copilăriei şi amintirea jocurilor pline de inocenţă. Florarul lor emană o muzică vindecătoare, aducând gândul bun – etern veşmânt de sărbătoare. (Tei în floare)
Marea trecere prilejuieşte clipei să ţipe şi poetei să tacă, pentru că dispariţia Mamei înseamnă o rugăciune înălţată către stele pe un fir de durere:
Ştii, Mamă, zilele sunt întrebări
ce-şi caută rostul,
eu un punct în infinitul vieţii.
Ţi-am fotografiat surâsul,
îl developez de câte ori mi-e dor.
E în alb şi negru, dar îl colorez
c-un „Te iubesc”! (Ştii, Mamă!…)
În fond, Mamele sunt nemuritoare pentru că sunt făcute din aluat de înger. De aceea, inima poetei este înţepată cu spini de dor şi sângerează, cu atât mai mult cu cât sinceritatea şi emoţia, optimismul şi îndoiala, sensibilitatea şi căutarea, muzicalitatea versurilor şi inefabilul iubirii sunt însuşirile esenţiale ale universului poetic al Laviniei Niculicea. Mai multe creaţii lirice i-au fost puse pe muzică, printre care şi poezia Înger alb, prin care respiră parfumul clipei:
Vreau să te am, vreau să îţi fiu
înger alb ce ţine-n braţe cerul,
graiul iubirii să îl scriu
cu slove descifrând misterul.
Nelu Barbu

Învăţ să tac

Sunt un pian dezacordat
dragostea mă atinge
cu degetele-i firave
şi-mi spune:
„Mi-a fost dor…
să cântăm împreună acest cântec”.
În tempo-ul clipelor primesc
un sărut de fluture
lezat de capriciile primăverii
şi corola-mi dansează
printre himere de vers alb.
Scriu cu condeiul pe firul de viaţă
că liniştea-i verde.
În anotimpul ăsta se poartă tăcerea
să fim la modă cu îngerii muţi de durere.
Din ochi le cade câte o ploaie
şi strănută când simt că oamenii i-au uitat.
Le e frig… le e dor să stea la taclale
cu firul de iarbă, cu pomii în floare
şi cu cei care tac prin cuvinte.
Tăcerea se prezintă la castingul vieţii,
face vânt cuvintelor,
să aibă rolul principal în piesa:
„Când viaţa nu ne vorbeşte, ne face semn”.
Învăţ să tac
atunci când cuvintele
nu mă învaţă să iubesc mai mult…

Azi sunt surprinsă de gesturile
incoerente ale vieţii
şi tac.

Poezia vieţii

De câte ori îmi va fi dor
de poezia vieţii,
voi înhăma inima
la o trăsură de stele,
să mă plimb pe aleile infinitului.
Sub copitele timpului
lacrimi se vor amesteca
cu scânteile începutului.
Sub bagheta visului,
redevin copil,
întind mâna pe fereastra
necunoscutului,
dezbrac cerul şi mă îmbrac
cu ale lui dorinţe.
Bunica m-adoarme pe genunchii
juliţi de urcuşul prin viaţă,
iar universul îmi cântă
un cântec de leagăn.
În ochii ei citesc milenii de aşteptare
prin care au curs izvoare gustate de ani,
erodând tăceri.
Pe malul stâng al sufletului
s-au depus sedimente…
Îmi voi lăsa dorul pe o stea,
tu îi vei da cel mai frumos nume.
Păsări cu ciocuri de clipe
îl vor ciuguli şi-l vor purta prin lume.

Tu eşti un fel de Albastru

Tu ai un fel de dor
ce mă cufundă-n linişte.
Când mă priveşti,
ţii soarele-n mine prizonier
şi mi se aprind visuri.

Tu eşti un fel de albastru
prin care-mi vorbeşte cerul
cu rugi de iertare.
Mă apropii de Dumnezeu
precum orbul de lumină…

Tu mi-aduci un fel de viaţă
din care culeg muguri de iubire.
Anotimpul nostru se va naşte –
copil în zi de sărbătoare.

Tu ai, eşti, mi-aduci,
un fel de Albastru de viaţă.

Tata

Tată, nu te-am pus prea des
în poezie,
să-mi zâmbeşti printre cuvinte…
Şi totuşi în ochii mei aduni
sclipirea soarelui,
cum adună sufletul ierbii, roua,
învăţându-mă alfabetul curcubeului,
după ploile tăcerii.
Pe buze îmi stă o iubire
ca cea în care cerul nu pune
nori în calea luminii,
prin inima ta trece clipa fluierând
după care îmi joacă visele…
Pe tâmple ţi se odihnesc ghiocei,
rog primăvara să-ţi adoarmă
pe genunchi oftatul după mama.
Aş vrea ca timpul să fie un copil
ce nu a învăţat să numere,
să-l creştem amândoi în iubire.
Mi-aduc aminte de o zi în care
visurile îmi erau crăpate
iar tu le-ai lipit cu copilăria –
gluma frumoasă a vieţii.
De atunci, tot vreau să glumeşti tată
poate voi reuşi să rămân copil
… al tău, al zilei de Mâine.

Te voi iubi prin poeme

În noaptea asta te voi iubi prin poeme.
Cu lacrima furată din privire
voi scrie pe coapsa nopţii:
– Am să te doresc până la început de vers,
până la sfârşit de carte,
unde sufletul (re)apare,
curcubeu ţesut de ploaie,
în depărtarea unui vis!
Să umplem nemărginirea cu zmeie,
zbor din mii de culori,
în dansul norilor,
până va exclama Cerul…

În noaptea asta te voi iubi prin poeme,
cu silabe rostite de îngeri,
încât cerul va dori să fie pământ,
călcat de umbra noastră.
Voi pune virgulă acestei iubiri,
lăsând dorul să continue
c-un semn de întrebare:
– Îţi ţin de urât cuvintele
în lumea fără mine?
Atingerea lor e eşarfa gândului
şi liniştea – cocor stropit de furtuni?
Te voi lăsa să-mi răspunzi
cu o strângere în braţe,
în inimă, în vise…
Dă înapoi ceasul,
care tace,
să aud cum spune:
– Am să te iubesc,
până se vor umple bibliotecile
cu povestea noastră.

Să-i fim prizonieri pe viaţă,
visării

Vreau ca timpul să fie amnezic
să-i pot rescrie clipa târzie,
gândul la tine să-mi fie analgezic,
ce vindecă a minţii frenezie.

În laboratorul unui vis îi extrag esenţa,
să aflu formula unui irepetabil mâine,
încă îţi semnez (ne)motivat absenţa
cu fiori ce-şi scriu neliniştea-n mine.

Clipa de azi îmi scotoceşte prin buzunar
să găsească mărunţiş pentru o toamnă,
la restanţe la vis să nu avem habar,
iubind îi plătim vieţii, capricioasă doamnă.

Să-i fim prizonieri pe viaţă visării,
să ne trateze cu un dram de noroc,
de mi te va aduce în realitatea iubirii,
voi intra legată la ochi în al ei joc.

Să te văd mereu ca la-nceput,
fără ochelari, ca prin lentila de dor,
să simt în inimă cum îţi bate acut
o aripă smulsă din al durerii condor.

Avem timp

Avem timp pentru ură şi minciună,
nu vrem să răscumpărăm adevărul,
ne mor în zbor tineri fără de vină,
în braţe îi primeşte numai cerul.

Avem bani să construim catedrale,
neglijăm educaţia şi cârpim sănătatea,
pe cei cu valoare nu dăm două parale,
ne amăgim şi spunem: Asta-i realitatea!

Avem timp pentru scuze şi compromisuri,
tinereţea ne-o pierdem visând la himere,
avem întrebări, dar nu şi răspunsuri,
faptele bune le plătim cu o mare durere.

Avem timp şi bani pentru plăceri efemere,
spiritul ni-l îngropăm în balastul vieţii,
nu ştim că viaţa ne dă, dar înapoi ne şi cere,
iar dragostea o pariem la ruleta sorţii.

Suntem jucători amatori ce riscăm fericirea,
prin compromisuri şi amânări amare,
uităm că-n viaţă contează doar iubirea,
la balul existenţei – mască de blamare.

Când vom avea timp pentru vis şi duioşie?
Să ascultăm cum ne vorbeşte o floare,
să păstrăm în inimă a copilăriei voioşie,
să dăm clipelor avânt spre o lume cu soare!

Ştii, Mamă!…

Ştii, Mamă,
viaţa are prea multe indicatoare,
dar niciunul de întoarcere,
să mă ducă la naşterea mea,
să-ţi simt plânsul de stea,
să mai pot fi copil,
când mă ţineai de inimă
să nu scap visurile.

Acum clipa ţipă şi eu tac,
vreau să-ţi aud cântecul de leagăn,
iubirea să mă legene pe genunchii tăi,
tainele lumii să-mi adoarmă pe buze.

Mamă, eşti o rugăciune venită
din suflet de copil,
înălţată către stele pe un fir de durere,
o lacrimă de dor,
pe care o caut în ochii lui Dumnezeu.
Mă rog, Doamne, să mai plângi,
să o pot cuprinde în palmele clipei,
să se nască-n cuvânt.

Ştii, Mamă, zilele sunt întrebări
ce-şi caută rostul,
eu un punct în infinitul vieţii.
Ţi-am fotografiat surâsul,
îl developez de câte ori mi-e dor.
E în alb şi negru, dar îl colorez
c-un „Te iubesc”!

Schimb de fiori

Negociez cu Dumnezeu
ca oamenii să-nflorească
şi pomii să iubească
sub clar de anotimp,
să fie un schimb de fiori.
Printre ramuri de vise,
simt chipul celui drag,
mă leagă la ochi
cu dragostea.
Vrea să ne jucăm
de-a v-aţi ascunselea,
unul în sufletul altuia.
Tu trişezi şi-ţi deschizi
din când în când inima,
să mă zăreşti în irisul clipelor.

Negociez cu timpul,
să te văd mereu ca acum
imună la miopia lumii.
Prin ochi să-mi treacă Pământul,
să văd tot ce n-am înţeles,
culegând din oameni
puterea de a vedea nevăzutul,
iubirea de a înţelege nonsensul;
prin vene să-mi curgă Cerul,
să simt tot ce n-am trăit,
culegând din îngeri,
zborul neatins de căderi,
lacrima nesorbită de zei.
În noi înfrunzi-va lumina.

Pe o pânza de destin
noi doi ne legănăm
ca nişte copii uitaţi de timp,
mângâiaţi de viaţă…
Lavinia Elena Niculicea

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*