Vavila Popovici (Releigf-Carolina de Nord*Poetă*Poetă*

Poetei şi prozatoarei Vavila Popovici ştiinţa i-a dat multe cunoştinţe, însă literatura a încercat să o înveţe ce să facă cu ele. Ştiinţa i-a exersat şi i-a ordonat mintea, iar preocupările artistice şi literare i-au şlefuit-o, atât cât s-a putut. Născută la Suliţa, în judeţul Hotin, în nordica Bucovină (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic sensul cuvântului adaptare, pentru că a copilărit în diferite oraşe, a schimbat mereu şcolile, a pierdut şi a câştigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasă amintire din vremea începutului este legată de natură, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga după orele de şcoală, pe lângă Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii. În adolescenţă scria versuri, citea mult, în paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian şi balet la Conservatorul din Tg. Mureş, iar în vacanţe făcea sport, vara tenis şi înot, iar iarna, patinaj. Cu toate că visa să îmbrăţişeze o cariera artistică, acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de sănătate, lipsa unui dosar bun, dezacordul părinţilor ca fiica lor să se orienteze spre un asemenea domeniu, precum şi pledoaria profesoarei de fizică şi chimie, care a convins-o să meargă pe drumul ştiinţei, au făcut ca destinul să o poarte la doar şaptesprezece ani, în 1952, în toiul unor vremuri tulburi, în Iaşiul lui Eminescu, unde susţine şi promovează examenul de admitere la Facultatea de Chimie Industrială. Absolvă Institutul politehnic din Galați cu diploma de inginer.

I-a plăcut să lucreze în fabrică şi muncea adesea, peste program; era destul de obositor, dar credea în profesia pe care o făcea, până acolo încât viaţa de familie şi cariera au avut prioritate în faţa scrisului şi aceasta din dragoste şi simţ al datoriei. Și-a iubit soţul şi pe cele două fiice, pentru care şi-a dorit dintotdeauna să fie sănătoase şi deştepte, şi la fel de mult îşi iubeşte şi nepoata pe care a crescut-o până la vârsta de doisprezece ani şi pe care o consideră ca fiind al treilea copil al ei. Ea însăşi afirmă că nu a avut o viaţă uşoară, mai ales că adesea tânjea după clipe de linişte, în care să poată scrie. Cu timpul, s-a consolat cu învăţătura creştină care spune că esenţial este ca timpul să nu-l petreci în inactivitate, ci lucrând cu zel şi sârguinţă, cu hărnicie, într-o direcţie în care te dirijează inima. Aşa a şi făcut, astfel că din acelaşi preaplin de dragoste au apărut în timp, douăsprezece volume de versuri și paisprezece volume de proză. Vavila Popovici este în prezent, pensionară şi locuieşte în Statele Unite ale Americii.

„Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cântată/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea şi lumina/ dintr-un tablou a lui Rembrandt./ E marmură de Carara/ dăltuită de Michelangelo./ E o piruetă a Anei Pavlova.” Citind această definiţie pe care aţi dat-o poeziei, am înţeles că sunteţi un om pentru care arta reprezintă un alter ego, o a doua natură. Cât din Shakespeare, din Rembrandt, din Michelangelo, din Ana Pavlova se regăseşte în poezia dvs.?

Da, poezia este prietenul meu nedespărţit! Împreună cu ea m-am bucurat, alteori am plâns, ea m-a consolat. A fost şi rămâne refugiul meu sufletesc! Nu este super egoul, ci alter egoul meu. Subliniez acest lucru, fiindcă Jung şi alţi psihologi se grăbesc să afirme că în domeniul creaţiilor şi al hobby-urilor se produce un dezechilibru între sine, ego şi super ego. Poate că există şi aceste dezechilibre, dar atunci când te naşti cu acest har, el nu poate fi decât, aşa cum spuneţi, un alter ego.

Cred că poezia trebuie să aibă din toate acestea, adică din perenitatea pieselor lui Shakespeare, din lumina lui Rembrandt, din tăria şi puritatea marmorei căutată şi şlefuită de Michelangelo, din graţia unei piruete… Ne străduim noi, poeţii, dar asta nu înseamnă că şi reușim.

Aţi debutat în revista „Chimistul” din Oneşti, în anul 1965, pe vremea când lucraţi ca ingineră la Combinatul Chimic din Borzeşti, însă debutul absolut a fost în revista „Ramuri”, din Craiova, în 1982. Ce imagine îi păstraţi lui Marin Sorescu, în conexiune cu momentul dvs. de debut?

La revista „Chimistul” lucrau doi redactori foarte buni, le păstrez o amintire frumoasă. Combinatul Chimic era cea mai mare întreprindere la acea oră, din ţară. M-au descoperit că scriu versuri, deşi ascundeam pe cât posibil această preocupare şi mi-au publicat câteva poezii. Pe Marin Sorescu regret, nu l-am cunoscut personal. I-am trimis două poezii şi mi le-a publicat. Înseamnă că le-a citit şi i-au plăcut.

De ce „13 poeţi” şi nu un volum de versuri semnat de Vavila Popovici, mai ales că eraţi câştigătoarea unui important premiu pentru poezie, premiul Editurii Eminescu, în 1988? Cine erau ceilalţi doisprezece?

Editura era în clădirea „Casa Scânteii”. Când m-am dus prima oară să întreb de premiul de care aflasem dintr-o scrisoare trimisă pe adresa mea, mi s-a comunicat că din motive de economie de hârtie, Elena Ceauşescu a dispus să se editeze un volum colectiv. Ceilalţi doisprezece poeți erau: Paul Androne, Diana Barbu, Claudiu Bazalt, Octavian Berindei, Gheorghe Dinică, Petru Dunca, Liliana Grădinaru, Claudiu Iordache, Vasile Morar, Ioana Pârvulescu, Teodor Purice, Ion Ruşeţ. În 1990, adică după schimbarea regimului, cei care s-au perindat la direcţia editurii, toţi, pe rând, mi-au promis că-mi vor publica volumul de versuri şi au plecat tot pe rând, foarte curând: Mircea Ciobanu, Eugen Negrici, Valeriu Râpeanu. Poeta Virginia Carianopol îmi făcuse referat pentru volumul „Oglinda lumii” (acesta ar fi fost titlul primului volum), întrucât ea fusese lectorul volumului. Mi s-a comunicat că volumul a fost predat unei tipografii, nu am putut să-l recuperez, s-a pierdut. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi cu primul roman, predat unei edituri din Bucureşti. Cu mari insistenţe l-am recuperat, după ce a fost refuzat spre editare. Redactorul care mi l-a înapoiat, m-a condus pe scările editurii, spre ieşire şi m-a întrebat, pe un ton de reproș: „De ce nu mi-aţi spus că soţul a fost condamnat politic?” Am rămas stupefiată, nu i-am răspuns, m-am uitat insistent în ochii lui, i-am întins mâna şi am plecat. Dedusese din paginile cărții.

Din puținul meu timp liber am încercat la o altă editură să-mi public un volum de versuri, tot înainte de 1989 și am fost refuzată, spunându-mi-se că am prea mulți îngeri și prea multă tristețe în versurile mele. Un scriitor mi-a sugerat să scriu măcar o odă în volumul de versuri, închinată „conducătorului”. Bine înțeles că nu am acceptat. Alții au făcut-o, sincer sau duplicitar!

Repet ceea ce am mai spus cu ocazia unui alt interviu: nici nu se putea edita înainte de 1989 ceea ce scrisesem în cărţile mele, nu puteau fi mărturisite gândurile şi întâmplările neplăcute, uneori dureroase, din acea perioadă a comunismului; sinceritatea nu putea fi preţuită, ci speculată şi pedepsită, tristeţea era un păcat. Şi oricum, până la acea dată, să poţi edita o carte, ori erai un mare talent, ori aveai relaţii, ori făceai compromisuri. Nu exista o altă cale! Mare talent nu eram, relaţii nu aveam (poate mai curând piedici!), iar compromisuri nu am acceptat să fac. Unchiul nostru care era Episcop pe vremea aceea şi căruia m-am plâns, mi-a spus, mai în glumă, mai în serios: „Astăzi la putere este banul, politica şi femeia.” Mă gândesc acum, ce rădăcini adânci avem…

Ce a urmat după 1989, atât în versuri, cât şi în proză?

Imediat după acele întâmplări am hotărât să-mi public volumele pe cont propriu şi le-am publicat pe rând, și iată că am reușit să public mai multe volume de poezie și proză.

„Te-ai arătat în ceaşca de cafea / dimineaţa, în balconul plin cu flori. / Soarele strălucea pe marginea ceştii / şi tu erai piticul negru / din ceaşca de cafea.” Stihurile dvs. m-au trimis cu gândul la mitologia scandinavă, dar şi la literatura fantastică a evului mediu. În ce măsură se regăsesc aceste accente în volumul “Piticul din ceaşca de cafea”, ca un “semn că sufletul nu cere odihnă”?

Un critic literar din Iaşi a scris despre această poezie: „Cine poate fi acest pitic din ceaşca de cafea? Decât daimonul creaţiei, care stăruie în mintea şi sufletul creatorului….” Alt critic a scris: „Poemul « Piticul din ceaşca de cafea », care dă titlul volumului, are un efect aproape straniu, în care dorinţa de reînviere te duce la mitul lui Horus şi totuşi cea mai puternică realitate este cea din puterea visului, pentru că aceasta dezvoltă, transformă, educă transcendenţa trăită, este adevăr, o ontologie de care, de altfel, poeta nu se poate despărţi.”

Să ne aducem aminte că Mitul era pentru vechii egipteni o cale de cunoaştere care ducea către lumină. Criticul a făcut această comparație, cred, având în vedere impresionanta iubire conjugală a zeiței Isis pentru Osiris. La vremea când i-am citit rândurile, am fost profund emoționată.

Dumneavoastră v-aţi gândit probabil, la cosmogonia scandinavă, despre care se spune că dă frisoane cititorilor, frisoane metafizice desigur, întrucât viaţa cu toate bucuriile şi suferinţele ei, nu este decât amânarea unui sfârşit… Mitologia nordică a fost și rămâne o sursă de inspirație în literatură, artă. M-a impresionat, spre exemplu, lucrarea „Inelul Nibelungilor” a compozitorului german Richard Wagner în care sunt dezvăluite calitățile eterne ale personajelor portretizate în mituri, aventurile zeilor, uriașilor, gnomilor și oamenilor care luptă cu lăcomia și trădarea pentru a ajunge la un final izbăvitor; Brunhilde ia inelul magic și se aruncă împreună cu acesta într-un rug funerar, pentru a-l distruge pentru totdeauna. Sacrificiul ei aduce inelul înapoi Rinului și purifică lumea, pentru o nouă eră a iubirii… Frumos, înălțător!

V-ați gândit probabil și la literatura fantastică a evului mediu, la povestea Graalului sau basmelor din ciclul „O mie și una de nopți”; la cei care au creat acea miraculoasă literatură a secolului al XIX-lea, Honore de Balzac, Jules Verne, Oscar Wilde, Bram Stoker în romanul Dracula.

Sau poate la “Frasinul cosmic”, din mitologia europeană? Frasinul și Stejarul. Da! Sufletul ascuns de frunzele stejarului şi iarna venind şi vântul scuturând frunzele şi rămânând doar sufletul fără haină… Da, el, sufletul care nu cere niciodată „odihnă”!

„În zilele de vară / când căldura / îmi învăluia trupul, / închideam ochii / şi mă rugam soarelui. / Din prea multă iubire / mă rugam” („Anotimp interior”). Vi s-a spus vreodată că o paralelă între aceste versuri ale Vavilei Popovici şi cele ale lui Ion Barbu din “Riga Crypto şi lapona Enigel” (Mă-închin la soarele-nţelept,/ Că sufletu-i fântână-n piept/ Şi roata albă mi-e stăpână/ Ce zace-n sufletul fântână./ La soare, roata se măreşte,/ La umbră, numai carnea creşte/ Şi somn e carnea, se dezumflă,/– Dar vânt şi umbră iar o umflă…”) este absolut normală? Cum se autodefineşte lumea spirituală a Vavilei Popovici în lumina soarelui, adeptă al cărui tip de cunoaştere filosofică sunteţi?

Nu m-am gândit până acum la această paralelă şi comparaţia mă onorează; acolo este o dramă lirică puternică, în lumea Laponiei, în drumul lui Crypto cu renii săi, o dragoste fulgerătoare faţă de Enigel care iubea soarele: „Eu de umbră mult mă tem/ Că dacă-n iarnă sunt făcută/ Şi ursul alb mi-e vărul drept,/ Din umbra deasă desfăcută,/ Mă-nchin la soarele-nţelept…” Este reluată oarecum tema din Luceafărul lui Eminescu, tot atât de liric redată imposibilitatea dragostei, cu inversare de roluri… Poate, acele versuri: „Din prea multă iubire mă rugam”?

Referitor la a doua întrebare, legată oarecum de prima, nu pot să afirm că mă încadrez strict într-o cunoaştere filosofică. Pot aminti doar cuvintele lui Constantin Noica pentru că m-au obsedat multă vreme: „Dacă iubiţi poezia sau muzica, pierderile, creşterile, curgerile, dacă vă plac geometria şi rigoarea fără să vi se împietrească inima, dacă sunteţi în stare de un dram de nebunie şi un munte de măsură, veţi întâlni filosofia.” Şi cred că am întâlnit-o şi nu am ocolit-o. Dar este doar o întâlnire! Metafizica născută din mirare în faţa rânduirii acestei lumi… Aşa se întâmplă, cu cât omul dobândeşte mai multe cunoştinţe, cu atât are mai multe lucruri nelămurite, îşi pune mai multe întrebări. Mirarea aceasta filosofică rezultă şi din perceperea intensă a durerii, în urma căreia vin întrebările. M-am convins cu timpul că, prin acumulare de cunoştinţe, de experienţe mai plăcute sau mai triste, vine momentul când îți ordonezi răspunsurile și îţi faci o filozofie asupra vieţii care este numai a ta şi pe care o poţi păstra în tine sau poţi s-o faci cunoscută semenilor, prin una din formele artei. Cred în Dumnezeu şi în Împărăţia Lui, cred în dreptate, adevăr, iubire; în libertate, în fericire, în lumină – spirit viu care coboară din soare şi intră în contact cu spiritul nostru, cred!

Aristotel spunea la vremea sa că oamenii au început să filosofeze mânaţi fiind de „mirare”. Şi aşa este! Dacă ai ochi să priveşti cu atenţie această lume, începi să te miri. Şi te miri şi te miri şi te întrebi şi răspunsurile vin, alteori nu vin… Dar în tot ce facem şi gândim trebuie să-l avem pe Dumnezeu în viaţa noastră. Nu trebuie să respingem nimic din ceea ce ar putea exista, fiindcă gândirea ne este atât de limitată! Libertatea şi fericirea spre care tindem nu se pot obţine decât prin iubire şi dăruire; iubire faţă de aproapele nostru; iubirea care ne este însămânţată în suflet şi pe care trebuie s-o îngrijim, ca această sămânţă să ajungă să rodească. Cred că trebuie să ne străduim pentru a înlătura animalitatea, egoismul şi barbaria din noi, ceea ce ar duce la o convieţuire normală de care avem atâta nevoie, iată în ce cred! Mai cred că trebuie să ne debarasăm de teama care ne-a însoţit şi ne însoţeşte încă. Să devenim încrezători în forţele binelui, să fim curajoşi, cu compasiune faţă de aproapele nostru, dar şi faţă de departele nostru, de ce nu? şi cu spirit de sacrificiu, aşa cum ne învaţă Hristos, iar sacrificiul înseamnă renunţare în favoarea semenului tău, izvorâtă din preaplinul dragostei.

„Sus – un cer îndepărtat, albastru./ Sub mine un astru./ În mine – universul reflectat./ Infinitul – mister plin de mistere./ «Cerul cerului al Domnului este! »/ Moartea – printre ere,/ În mine – universul reflectat.” Cum explicaţi această înclinaţie specifică simbolismului, spre nostalgie şi spre valenţele fonice ale cuvântului, cu valoare terapeutică ce vă caracterizează?

Simbolurile în general, ne sunt necesare exprimării lucrurilor spirituale. Un poet simbolist pe care-l ador este Bacovia. După mine este un mare poet! Am găsit într-o revistă un articol în care se spune despre băcăuanul Bacovia că este «un ins epuizat prematur, că percepe timpul ca un bătrân, îmbătrânit de eşecuri şi celibat prelungit, locuitor al unui târg de provincie dintr-o regiune cu climă aspră… pentru bătrâni, provinciali, «nordici» timpul trece greu, monoton şi chinuit». M-a durut şi m-a revoltat cumplit acest articol, acest mod de a gândi şi a blama un mare poet român, simbolist. M-am consolat însă, cu caracterizarea lui Ion Caraion: «Bacovia are un instinct al poeziei mai puternic decât poezia lui, cu care obţine arta.» Cred că m-a influenţat în scrierea unor poezii. A scris poezia „Amurg”, amintind de Corbii poetului Tradem: „Trec corbii – ah, „corbii/ Poetului Tradem – /Și curg pe – noptat/ Pe-un târg înghețat…”

Fiindcă tot vorbim despre creație, despre poezie, permiteți-mi să divaghez puțin, să întreb cine își mai amintește de talentatul poet craiovean Traian Demetrescu, care semna de multe ori cu pseudonimul literat Tradem? A fost cel care a recunoscut printre primii valoarea lui Eminescu și l-a caracterizat într-un vers „tu dulce-al poeziei Crist”. A scris poezia „Corbii”: „Pe plopii ninși/ Coboară corbii-n pâlc de doliu,/ Cernesc al iernei alb lințoliu,/ Și, triști, de foame par învinși…/ Cugetători,/ Privesc pe cer, privesc departe;/ Pe când un glas de vânt împarte/ Un cântec care dă fiori…

Pe atunci, invocând acest dialog al spiritelor, am scris poezia „Visul lui Bacovia”: „O floare, un gând, un poem/ Și-n mii de speranțe,/ Mii de cutezanțe/ Și visul poetului Tradem./ Ce glasuri interioare îmi sună!/ Ce voci! Mă-ngrozesc să le-ascult,/ Pe când apărând blânda lună/ Mă poartă în nopți de demult./ O floare, un gând, un poem,/ Vise mă fac să evoc./ Unul din ele invoc,/ Visul poetului Tradem”.

Am scris cândva și o poezie intitulată „Dragoste de Bacovia” care se termina cam aşa: „Privea în sus şi-mi arăta/ „corbii poetului Tradem”./ Corbi ce se duceau „pe pustii”, în amurg, „pe zări argintii”./ Râdea emoţionat, vibrau în el „scântei de vis”/ sub cerul gri, deschis./ Am căzut în genunchi şi-am început a-l implora:/ Maestre, atinge-mă cu pana ta!”

Cât priveşte nostalgia, melancolia versurilor mele, îmi permiteţi a cita cuvintele lui Constantin Noica: „Melancolia este fericirea ce se hrăneşte din absenţe.” Şi această absenţă a persoanei iubite, pierdută pentru totdeauna, face loc momentelor de inspiraţie, de exaltare, de fericire a scrisului, ca o compensaţie a absenţei, cu iluzia transformării ei în prezenţă. Andrei Pleşu spune că melancolia este un moment de înstrăinare, de izolare : „Priveşti ceva, ai vrea să-l iubeşti, dar nu poţi, simţi că între tine şi el este o distanţă pe care n-o poţi diminua.” Câtă dreptate are!

A apărut cu ceva timp în urmă, „Jurnalul unei fete greu de mulţumit”, o carte scrisă de Jeni Acterian. În literatura română, jurnalul, se întâlneşte la Mircea Eliade („Jurnalul adolescentului miop”), Camil Petrescu, Nicolae Steinhardt („Jurnalul fericirii”). Vavila Popovici ne propune „File de jurnal”, „Jurnalul unei veri”, dar şi „Jurnal american”. Vă consideraţi o continuatoare a scriitorilor anterior menţionaţi în ceea ce priveşte mărturisirea de sine, transpunerea imaginii propriei personalităţi reflectate ca o confesiune generată de anumite împrejurări de viaţă?

Unii şi-au pus întrebarea dacă un jurnal al unui om anodin poate interesa cititorul. Ei bine, eu cred că da! Îmi place să scriu jurnale deoarece în jurnal ideile nu sunt expuse conform unui plan, ci ele sunt evocate de un peisaj, de o întâlnire cu un om, de o convorbire, de o lectură, etc. Contemplu, gândesc şi reflectez. Reflecţia deci, însoţeşte contemplaţia. Îţi exprimi propriile gânduri şi păreri şi stârneşti gândurile cititorului care intră într-un dialog al undelor cu scriitorul. Părerea lui Mircea Eliade era că cel ce scrie un jurnal, în măsura în care el încearcă să capteze măcar o parte din ceea ce vede şi simte, trebuie să accepte riscul de a fi confundat cu un caiet de note sau cu fragmente autobiografice. Şi totuşi, a scris jurnale. Tolstoi spunea că jurnalul este o redare a realităţii. Eu accept ideea de a fi o redare a realităţii, dar ca să fie şi literatură, cred că trebuie depăşită într-un mod această realitate, trebuie transcendentalizată, dacă se reuşeşte, bineînţeles…

Un jurnal se scrie dintr-o nevoie de destăinuire, de sinceritate pe care o are orice om; unii o fac verbal, alţii în scris. George Călinescu spunea că este o prostie să scrii un jurnal, actualul critic Ion Simuţ spune (am găsit un articol în „România literară”) că jurnalele ar trebui să stea în raftul doi sau trei, acolo unde le este locul. Sunt păreri şi păreri, dar jurnalele se vând şi se citesc cu mult interes. Ion Caraion spunea că Jurnalul poate avea capricii, lejerităţi, copilării, confesiuni şi chiar indiscreţii. Aşa şi este! Jurnale s-au scris şi se scriu şi rezistă şi chiar au mare succes în comparaţie cu literatura de ficţiune. Consimt spuselor lui Marquez: „Nimeni nu-şi va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-I Domnului tăria şi înţelepciunea pentru a le exprima”.

Suntem la capitolul memorialistică, „Albumul cu fotografii”. Ce a stat la baza realizării acestei cercetări a societăţii româneşti? Cât si cum v-aţi documentat pentru a realiza un studiu atent prin care prezentaţi viaţa în complexitatea ei socială şi psihologică?

„Albumul cu fotografii” este o carte editată în 1999, în care am folosit ca pretext literar fotografiile albumului de familie şi este o lucrare memorialistică alcătuită din amintiri dragi, dureroase majoritatea, purtate în mintea şi inima mea. Singura ficţiune este cel de al treilea copil (băiatul), spre a scoate în evidenţă mentalitatea tinerelor mame din acea vreme de a nu face copii (redată în romanul „Binele şi Răul”).

Scriind toate cărţile la persoana întâia, am fost întrebată după citirea fiecărei cărţi dacă este viaţa mea şi am subliniat că m-am inspirat din realitate, dar am introdus si elemente fictive, spre a da o continuitate acţiunii, a face… literatură. Această carte însă, în mare parte nu este ficţiune, ci realitatea vieţii pe care am trăit-o. Și nu este singura carte scrisă în acest mod!

De unde provine dramatismul scrierii de faţă? Dacă ar fi să ne întoarcem în timp, care este fotografia ce vă este cea mai dragă din acest album?

De unde provine dramatismul? Din viaţa pe care am trăit-o. Fotografia cea mai dragă este a soţului pe care l-am pierdut.

La ce lucraţi în prezent ?

Am două cărţi în lucru. Mereu am câte două cărți în lucru. Prima este un volum bilingv de versuri, a doua este o carte de amintiri, intitulată „Popasurile vieții”.

Cum arată viitorul?

Hm! Mult a fost, puţin a rămas! Pentru mine vorbind. Timpul vieţii nu l-am chemat, mi s-a dat, nu-l alung, dar simt cum pleacă… Îmi pare rău, fiindcă va fi plin de evenimente. Cred că nu trebuie să ne speriem, fiecare generaţie a avut probleme noi, mai grele, mai uşoare, dar le-au trecut. Fiecare om trebuie să poarte în suflet credinţa în Dumnezeu. Cu ea va depăşi mai uşor greutăţile.

Ce recomandare aţi dori să le faceţi celor care abia acum încep să scrie?

Să iubească adevărul, să viseze mult, ori de câte ori realitatea din jur îi va obosi. Să citească mult şi sistematic. Să caute valoarea în viaţă. Să-şi facă bibliotecă şi fişe pentru cărţile citite. Să scrie, dar să nu se grăbească să publice. Eu m-am grăbit, fiindcă am pierdut din timpul scrierii şi acum îmi dau seama că ar fi trebuit să revizuiesc cu atenţie textele şi să fiu mai exigentă cu editarea lor.

Ce hobby-uri aveţi?

Am avut multe. Acum mi-a rămas doar muzica.

Cât de multă poezie există într-o reacţie chimică?

O reacţie chimică se prezintă ca un fenomen în urma căruia două sau mai multe substanţe puse în contact în anumite condiţii, formează substanţe diferite, altele decât cele iniţiale. Te minunezi când vezi că una pui şi alta iese. În poezie folosim cuvinte din bogăţia limbii, după gradul de afectivitate pe care-l avem fiecare, le alăturăm într-un mod, ele se atrag, se amestecă, explodează, uneori (ce mult aşteptată este explozia cuvintelor!), formând idei şi imagini pe care cititorul le gustă… Ne minunăm, uneori, pentru ce a ieşit. Se întâmplă să nu-ţi mai recunoşti gândurile care te-au însoţit. Poezia este, da, o alchimie, o modelare în cuvinte, în fraze, în metafore a unei lumi care întocmai ca o reacţie chimică, ne tulbură, ne mişcă, ne fascinează.

Octavian D. Curpaș

GALBENUL SOLAR AL LUI VAN GOGH

Autor: Vavila Popovici Publicat în: Ediţia nr. 2268 din 17 martie 2017 Toate Articolele Autorului

„Arta este fiica libertății.” – Schiller

 

 

Vincent Willem van Gogh (1853-1890) s-a născut în Olanda și a decedat în Franța. A venit pe lume într-o familie de pictori și negustori de artă, tatăl său fiind pastor protestant, iar mama sa având înclinații, în mod special, spre pictură. La data de 30 martie 1852, ea a dat naștere unui copil căruia i-a pus numele Vincent-Villem. Acest copil a murit la puțin timp după naștere, iar în anul următor, în aceeași zi de 30 martie – de data aceasta în 1853, s-a născut un alt fiu, căruia părinții i-au dat același nume. El a devenit marele pictor olandez post-impresionist, ale cărui lucrări au avut o influență profundă asupra artei secolului.

Van Gogh a început să deseneze încă de mic. S-au conservat schițe de la vârsta de nouă ani, reprezentând natura, cărora le-au urmat peisaje pictate, în ele putându-se remarca marea sa putere de observație.

Cea mai importantă persoană din viața lui Vincent a fost fratele său, Theo, unul din cei șapte copii rezultați din căsătorie. Acesta l-a susținut din punct de vedere material, dar și emoțional. Toate cheltuielile artistului legate de locuință, mobilier, hrană și băutură, culori și pânze pentru pictură și, mai târziu când Vincent s-a îmbolnăvit – cheltuielile privind tratamentele urmate în mai multe sanatorii. Între timp, Theo aduna picturile și desenele trimise de fratele său și se străduia să le vândă. A murit la șase luni după artist, în 1891.

Vincent Van Gogh este recunoscut pentru cele aproximativ 900 de picturi pe care le-a realizat în cei zece ani ca artist și pentru schițele și acuarelele sale. Scrisorilor pe care le trimitea în cele trei limbi cunoscute –

olandeza, engleza și franceza, le adăuga și schițe.

Și-a petrecut copilăria la Haga, după care a plecat în Anglia, dorind să devină pastor. A lucrat ca misionar într-o regiune din Belgia, timp în care a început să schițeze oameni din comunitatea locală și în 1885 a realizat prima sa operă de succes „Mâncătorii de cartofi”, astăzi aflată la Muzeul din Amsterdam. Culorile folosite pe atunci conțineau tonuri închise, dar lumina galbenă, anemică a unei lămpi de gaz proiectată pe pereți și pe chipurile mesenilor – „adevărate icoane sociale” – pare serafică.

Vincent dorea să-și facă un nume în lumea artei, ca atare a plecat la Paris unde i-a descoperit pe impresioniștii francezi. Fratele lui care era pe atunci directorul unei galerii de artă din capitala Franței, l-a găzduit în locuința sa și între cei doi a început o colaborare care le aducea beneficii materiale, pe de o parte, dar și spirituale, pe de altă parte. Van Gogh a lucrat în atelierul faimosului pictor academician – Fernand Cormon, unde a întâlnit persoane importante ca Toulouse-Lautrec, Émile Bernard, Louis Anquetin. Datorită lui Theo i-a cunoscut pe Claude Monet, Camille Pissarro, Piere-Augustin Renoir și alții. Vincent discuta cu artiștii, frecventau toți aceleași locuri, schimbau păreri, împrumutau idei – idei care, ulterior se „marinau” în mintea fiecăruia, pentru a se integra în lucrarea proprie. Influența Parisului s-a destrămat însă rapid, el mergând spre aprofundare, stăpânit de o sete de absolut, vrând parcă să înglobeze infinitul în finit. Împreună cu Bernard, Toulouse-Lautrec, Louis Anquetin și Paul Gauguin a format grupul „Micul bulevard”, și în urma acestui proiect, Vincent a plecat din Paris, la Arles (1888), unde a lucrat un timp împreună cu Gauguin. Părea o prietenie ideală. Pe atunci Gauguin vorbea despre dragostea lui Van Gogh pentru „galbenul” lui. „Casa galbenă”, este casa mult visată, pictată în așteptarea sosirii lui Gauguin, imaginată ca lăcaș al prieteniei și al luminii, ca o „simfonie de albastru și galben”, casă care s-a dovedit a fi locaș al discordiei și al nefericitului episod al urechii tăiate. În timpul șederii sale la Paris, Van Gogh începuse să consume alcool și să fumeze, ceea ce se pare că a contribuit la dereglarea sa psihică, sau i-a accentuat predispoziția spre dezechilibrul nervos. În 1887 pictase tabloul „Un pahar și o carafă cu Absint”, reprezentând licoarea de culoare verzuie din carafă și pahar care, a intoxicat o întreagă generație de artiști și literați.

albastrul, verdele și roșul; ochii de culoarea apei albastre transparente, privirea melancolică – acel dezgust rafinat al vieții, sentimentul că nu aparții lumii în care te afli –, o privire ce demască gândul unor întrebări fără de răspuns și care poate duce la depresie, în care Van Gogh și-a exprimat echivalentul stării sale psiÎntre Van Gogh și fratele său Theo s-au ivit neînțelegeri și acesta scria: „Odată este o persoană normală, dulce, iar apoi devine egoist și rece”. În altă scrisoare: „Viața alături de Vincent este insuportabilă. Nimeni nu poate veni la mine acasă pentru că Vincent nu face decât să se certe cu toți”. Semnele nebuniei păreau evidente. Din cauza acestei stări, Van Gogh l-a atacat cu briciul pe Gauguin care a reușit să fugă, iar Van Gogh s-a automutilat, retezându-și pavilionul urechii, realizând ulterior „Autoportret cu urechea bandajată”(1889). S-a internat la un spital, și-a revenit pentru o foarte scurtă perioadă, iar către sfârșitul anului 1888, obosit și incapabil să lucreze, s-a internat din nou într-un sanatoriu din Saint-Rémy-de-Provence unde s-a bucurat de o nouă revenire. A fost perioada cea mai prolifică, când picta câte un tablou pe zi, deși crizele începuseră să devină din ce în ce mai frecvente. Între perioadele de suferință picta, fiindcă suferința îl făcea să caute evadarea, astfel desprinzându-se de viața reală. Eforturile creației îl epuizează, el se sacrifică, își sacrifică viața, existența. Din acea perioadă datează și lucrările „Irișii” – flori albastre, numite la noi „stânjenei” –, răsărite din pământul roș-cărămiziu, ce-și desfășoară fragilele și capricioasele lor petale, vălurind printre frunze verzi rectilinii, cu lujeri verzi ce se ridică spre galbenul solar al fondului, și „Noaptea înstelată” cu mari vârtejuri astrale peste un mic sat. Cu ajutorul fratelui Vincent a participat la Salonul Artiștilor Independenți din Paris unde a expus lucrări. O nouă criză l-a doborât și fratele l-a trimis la un la un doctor renumit – Paul Gachet, pictor și gravor el însuși, căruia Van Gogh i-a făcut portretul intitulat „Portretul doctorului Gachet”, o îmbinare de culori luminoase: galbenul morcovului, hotice. Scria pe atunci: „Am găsit în dr. Gachet un prieten adevărat și într-un fel un frate, până-ntr-atât ne asemănăm fizic și moral. […] portretul doctorului înfățișează un chip de culoarea cărămizii încinse și arse la soare. Cu părul roșu, o șapcă albă pe fondul unui peisaj deluros, albastru, îmbrăcămintea – albastru ultramarin – ceea ce pune în valoare chipul și îl face mai pal, în ciuda culorii cărămizii…”, din care se vede cât de mult acorda atenție culorilor Van Gogh, acestea fiind mijloace de expresie: „Expresia de durere a vremurilor noastre”. Doctorul are în mână crenguța digitală – simbol al profesiei. A fost dorința doctorului ca tabloul să conțină această plantă medicinală ale cărei virtuți cardiotonice erau dovedite cu mult înainte.

În vara aceluiași an a ieșit să picteze pe câmp având cu el un pistol pentru alungarea ciorilor. Acolo s-a împușcat în piept cu pistolul și a murit după două zile. Oamenii care au văzut accidentul, au susținut că Vincent a fost omorât accidental de doi băieți, însă el a vrut să-i protejeze, susținând că vina este a lui. Sicriul său și întreaga cameră în care au avut loc funeraliile au fost împodobite cu floarea soarelui, floarea lui preferată.

Dintre toate picturile „Lan de grâu cu corbi” a fost subiectul multor discuții, unii spunând că această ultimă lucrare prevestea moartea apropiată: cerul neliniștit, de un albastru-cobalt, lanurile de grâu aplecate de vânt, cărarea șerpuitoare, urcătoare ducând spre un presupus nicăieri sau spre unul ascuns și zborul ușor descendent al corbilor dând impresia unui zbor neputincios, fără de înălțare.

Van Gogh, astăzi considerat unul dintre cei mai importanți pictori din istorie, a lăsat în urmă lucrări conținând portrete, peisaje, dar și natură moartă, cea mai cunoscută fiind „Floarea soarelui”, precum și „Trei flori ale soarelui într-o vază”, „Vază cu douăsprezece flori ale soarelui”, „Vază cu cincisprezece flori ale soarelui”, „Un câmp cu flori galbene”. În lucrarea „Vasul cu floarea soarelui”, galbenul solar al petalelor grupate în cercul superior sugerează tendința înălțării, poemul floral fiind un imn. Corolele ofilite cu petale ale florii obosite, par „trase în jos de gravitația durerii”.

Medicii și criticii de artă l-au considerat nebun. Pânzele pictate spre sfârșitul vieții au fost considerate „opera nebună”, pictorii fiind consternați de violența culorilor, de confruntarea dintre galben, albastru, verde și roșu, considerând-o antinomie cromatică, ca în lucrarea „Biserica din Auvers”, biserica plutind parcă în verdele ierbii din jur, păstrând și roșul unei părți din acoperiș, apărând ca o lumină în întunecatul univers pictat ca un cer de cobalt.

„Ultimii săi ani au fost apoteoza geniului său, dar și o lungă sinucidere. Aproape întreaga lui mare operă este realizată în acești ani în care soarele orbitor al sudului coboară în noaptea sumbră a nebuniei, dar tot atunci Van Gogh se supune unei presiuni înfricoșătoare la care, în mod normal, o viață, și cu atât mai mult una măcinată de boală, nu poate rezista”, scria Octavian Paler despre Vincent van Gogh. Își răzbuna durerea cu „o mare nevoie de a iubi”, iubirea lui pentru această „poezie tăcută” – pictura.

Am citit de curând despre presupunerea de plagiat a lui Van Gogh. Pe la 22 de ani el ar fi descoperit printr-un hazard lucrările lui Jean François Millet, pentru care a manifestat o mare admirație și care, mai târziu, a devenit un ghid pentru Van Gogh, fapt confirmat și de fratele său Theo. Se fac referiri la câteva tablouri, cum ar fi unul dintre autoportrete – asemănător cu al lui Millet (dar câte autoportrete nu a pictat!); Primii pași (Millet 1853 – Van Gogh 1890); Siesta (Millet 1866 – Van Gogh 1889); Semănătorul (Millet 1850 –

Van Gogh 1889; Tăietorul de lemne (Millet Millet 1856 – Van Gogh 1889) și alte câteva. Se spune că Van Gogh la început l-ar fi copiat pe Delacroix, Rembrandt și numai apoi pe Millet și că el nu ar fi recunoscut acest fapt, contrar lui Delacroix care a recunoscut influența lui Rubens, Manet și Velasquez în opera sa.

Cu toate acestea, Van Gogh, amintind minunata companie din Paris, spunea: „Unele sunt copii ale altora, eu am început printr-un hazard, apoi am învățat și m-am inspirat de la această companie”.

Și întrucât se face această presupunere, să amintim câte date esențiale din viața lui Jean-François Millet (1814-1875), pictorul francez din secolul al XIX-lea, născut în Normandia și decedat la Barbizon. A fost admis la Academia de Arte Frumoase din Paris iar după terminarea bursei și-a acoperit cheltuielile pictând portrete, în acea perioadă – tablouri frivole și senzuale sub influența stilului rococo –, și el după exemplul lui Jean-Honoré Fragonard. S-a mutat în alte orașe, a revenit la Paris și a luat contact cu diverși pictori importanți precum ConConstant Troyon, Honoré Daumier, Antoine Louis Barye, Théodore Rousseau și alții. Când revoluția din februarie 1848 a pus capăt domniei regelui Ludovic Philip și a luat naștere „A Doua Republică” (1848-1852), Millet a păstrat distanță față de evenimente, a pictat tabloul intitulat „Vânturarea grâului ”care a fost totuși cumpărat de ministerul de interne al guvernului provizoriu, cu un preț exorbitant pentru acel timp. Primind și alte comenzi, cu sumele obținute a avut posibilitatea de a părăsi Parisul, a plecat împreună cu prietenul său, sculptorul Charles Jacque, la Barbizon, așezare aflată în pădurea Fontainebleau. Millet a ajuns împreună cu prietenul său Théodore Rousseau, să conducă grupul de artiști, care mai târziu a căpătat denumirea „Școala de la Barbizon”. Splendid este tabloul intitulat bine cunoscut „Angelus- Rugăciune pe câmp”, în care artistul a dorit să zugrăvească pioșenia țăranilor vremii sale. Menționez și celebrul tablou „Culegătoarele de spice” (1857), în care a redat cu un real talent oboseala fizică a țărăncilor. Lucrare fascinantă este și „Lecția de tricotat” (1868-1869) în care demonstrează calitatea sa de colorist, nuanțele de albastru se potrivesc cu galbenul unei parți a veșmintelor, iluminarea este echilibrată de razele de lumină care cad pe mâinile sârguincioase ale copilei. De asemenea tabloul „Păstorițe torcătoare din Overnie” în care realizează efectele naturale ale cerului prin pictarea tușelor transparente ale albului norilor pe albastrul intens al cerului. Folosindu-se de procedeul luminării unor detalii, cum ar fi cerul în acest tablou, și lăsării în umbră a altora, obținea modelarea personajului atât de plastic, încât „acesta devenea real, aproape palpabil”. În ultimii ani de viață a avut loc expoziția sa retrospectivă, apoi din cauza războiului se mută, când Parisul este cuprins de tulburări revoluționare refuză să devină membru al Uniunii artiștilor adepți ai Comunei, bolnav fiind nu reușește să execute comanda decorării Panteonului.

Van Gogh a încercat opt picturi ale stelelor asemănătoare cu ale lui Millet, spunând în cele din urmă că părăsește inspirația, întrucât și-a dat seama că nu poate ajunge niciodată la „înălțimea asemănării”. Totuși el considera că prin copiere poți produce o nouă operă, acest lucru fiind de înțeles având în vedere culorile vii ale impresionismului și culorile sumbre ale clasicilor precum Millet. Pentru tablourile lui Millet, este adevărat, Van Gogh a nutrit o profundă admirație, dar a folosit o notă mult mai gravă cu semnificația colorilor vii. Delacroix spunea că „nu există umbre, există doar reflexe”, iar Van Gogh spunea că „umbra este totuși culoare”, iar „culoarea exprimă ceva prin ea însăși – funcția culorii”.

Cred că ideea de plagiat a devenit pentru unii o obsesie. Cu multă analiză profundă, scriitorul și filozoful Gabriel Liiceanu spunea într-un interviu (sper să redau întocmai): „Noi trăim prin contaminare. Oamenii împrumută unii de la alții… Există osmoză în comunitățile în care ne aflăm. Eu împrumut din frumusețea unui articol pe care îl scrieți, împrumut dintr-o emisiune pe care o faceți… îmi dați ceva și astfel mă sporiți”. Foarte adevărat! Întotdeauna au fost astfel de contaminări, artiștii în special au căutat oameni de la care să învețe, să se inspire, să aprindă focul minții lor. Cunoașterea filtrată prin mintea noastră ne determină să învățăm lucruri noi și utile scopului nostru, îmbogățindu-ne astfel, câștigând timp. Și oamenii de știință ca Einstein, Edison se întâlneau în grupuri, împrumutau idei și experiențe unii de la alții.

Printre cele 900 de picturi și 1.100 desene și schițe pe care le-a lăsat după moartea sa și care sunt răspândite pe întreg Mapamondul: Muzeul „Van Gogh“ din Amsterdam, Muzeul Luvru din Paris, Muzeul Metropolitan din New York, Galeria Națională din Washington și multe alte muzee, colecții particulare, desigur că au fost și copii ale profesorilor săi care l-au inspirat. Dar, în „Noaptea înstelată deasupra Ronului”, cu fluviul șerpuind alene printre maluri, țărm, apă și cer fiind inundate de albastruri, stelele atârnând ca niște becuri galbene, reflexe portocalii tremurând în ape ca un răspuns, poate chiar al sufletului, imaginile sunt ale lui, chiar dacă ne sugerează magia sensibilă a lui Rembrandt. „Întotdeauna când văd stelele încep să visez”, spunea Vincent.

Interesul pentru subiecte rustice, lupta omului cu pământul pe care-l determină să rodească, vin din inspirații flamande – scene din viața țărănească. Și mă gândesc la tabloul admirat în Muzeul Metropolitan, realizat de pictorul flamand Pieter Bruegel cel Bătrân (1525-1569), intitulat „Secerătorii”: câmpul colorat în galben, cerul în albastru și copacii în verde, pictură care redă aerul lejer al țăranului care știe că are de făcut ceva, știe ce este acel ceva, iubește și prețuiește munca, dar știe totodată că nu i-au intrat zilele-n sac… Scria cineva: „Îmi place acest artist care a privit lumea cu o îngăduință bătrânească, a omului care a trecut prin viață și cunoaște toate cotloanele sufletului uman, îndeosebi cel rural”, înțelepciune care, fie vorba între noi orășenii, ne este mai greu de dobândit.

Tot în acest Muzeu am privit mai multe tablouri ale lui Van Gogh. Vai!, cum am stat în fața autoportretului privindu-i acei ochi scrutători, neîncrezători, ce oglindeau chinul ființei, ochi plini de reproș adresat unei lumi întregi… Cineva spunea ca Van Gogh a preferat să picteze, în vremea sa, ochii oamenilor în loc de catedrale.

Tușa sa personală este de necontestat în comparație cu profesorii săi, tehnica – percepția luminii, folosirea culorilor, armoniile tenebroase, preocuparea pentru clarobscur – induc o dispoziție melancolic îndurerată care nu are nimic de a face cu opera lui Millet și nici cu a vreunui alt pictor.

Van Gogh scria: „Caut din ce în ce mai mult o tehnică simplă, care poate că nu e impresionista. (…) Încerc să exprim dragostea a doi îndrăgostiți prin împerecherea a două culori complementare, prin amestecul și opozițiile lor, prin vibrațiile misterioase ale tonurilor apropiate. Să exprim gândirea unei frunți prin strălucirea unui ton deschis pe un fond întunecat. Să exprim speranța printr-o stea. Pasiunea unei ființe prin strălucirea Soarelui la asfințit. (…) Aș vrea să pictez bărbați și femei cu acel nu știu ce al veșniciei al cărui simbol era altădată nimbul și pe care noi căutăm să-l redăm prin însăși strălucirea, vibrația coloriturilor noastre”.

Istoricul și criticul de artă italian Lionello Venturi (1885-1961) apreciind opera lui Van Gogh, venind parcă în apărarea lui, scria: „Nu putem să nu admirăm această operă – operă a unei conștiințe care s-a consumat pentru bunătatea, frumusețea și libertatea fanteziei. Prin atâtea căutări și suferințe, și prin sacrificiul propriei sale vieți, Van Gogh a reușit să creeze picturi de o perfecțiune absolută, suficiente ele singure pentru a-i asigura gloria”, menționând totodată și îndemnul către artiști, de a îndrăzni orice în lumea culorii, în intensificarea expresivă a formei sintetice.

Creația este gând-idee și imaginație – putere a minții și a sufletului – din care se nasc minunate plăsmuiri. S-ar părea, spun unii critici, că „tablourile se nasc sub stăpânirea febrei creatoare, din porniri intempestive, dar ideea este prealabil măturată în «cuptorul concepției», sinteza imaginii e soluționată mintal înainte de a se întrupa, printr-un efort de paroxistică încordare, în universul singular al pânzei”.

Ca atare, să nu dăm istoriei artei alte sensuri! Să nu încercăm a o rescrie! Să respectăm harul, munca și dăruirea artistului!

Vincent Willem van Gogh (1853-1890) s-a născut în Olanda și a decedat în Franța. A venit pe lume într-o familie de pictori și negustori de artă, tatăl său fiind pastor protestant, iar mama sa având înclinații, în mod special, spre pictură. La data de 30 martie 1852, ea a dat naștere unui copil căruia i-a pus numele Vincent-Villem. Acest copil a murit la puțin timp după naștere, iar în anul următor, în aceeași zi de 30 martie – de data aceasta în 1853, s-a născut un alt fiu, căruia părinții i-au dat același nume. El a devenit marele pictor olandez post-impresionist, ale cărui lucrări au avut o influență profundă asupra artei secolului.

Van Gogh a început să deseneze încă de mic. S-au conservat schițe de la vârsta de nouă ani, reprezentând natura, cărora le-au urmat peisaje pictate, în ele putându-se remarca marea sa putere de observație. 
  
Cea mai importantă persoană din viața lui Vincent a fost fratele său, Theo, unul din cei șapte copii rezultați din căsătorie. Acesta l-a susținut din punct de vedere material, dar și emoțional. Toate cheltuielile artistului legate de locuință, mobilier, hrană și băutură, culori și pânze pentru pictură și, mai târziu când Vincent s-a îmbolnăvit – cheltuielile privind tratamentele urmate în mai multe sanatorii. Între timp, Theo aduna picturile și desenele trimise de fratele său și se străduia să le vândă. A murit la șase luni după artist, în 1891. 
  
Vincent Van Gogh este recunoscut pentru cele aproximativ 900 de picturi pe care le-a realizat în cei zece ani ca artist și pentru schițele și acuarelele sale. Scrisorilor pe care le trimitea în cele trei limbi cunoscute –
olandeza, engleza și franceza, le adăuga și schițe.
Și-a petrecut copilăria la Haga, după care a plecat în Anglia, dorind să devină pastor. A lucrat ca misionar într-o regiune din Belgia, timp în care a început să schițeze oameni din comunitatea locală și în 1885 a realizat prima sa operă de succes „Mâncătorii de cartofi”, astăzi aflată la Muzeul din Amsterdam. Culorile folosite pe atunci conțineau tonuri închise, dar lumina galbenă, anemică a unei lămpi de gaz proiectată pe pereți și pe chipurile mesenilor – „adevărate icoane sociale” – pare serafică.
Vincent dorea să-și facă un nume în lumea artei, ca atare a plecat la Paris unde i-a descoperit pe impresioniștii francezi. Fratele lui care era pe atunci directorul unei galerii de artă din capitala Franței, l-a găzduit în locuința sa și între cei doi a început o colaborare care le aducea beneficii materiale, pe de o parte, dar și spirituale, pe de altă parte. Van Gogh a lucrat în atelierul faimosului pictor academician – Fernand Cormon, unde a întâlnit persoane importante ca Toulouse-Lautrec, Émile Bernard, Louis Anquetin. Datorită lui Theo i-a cunoscut pe Claude Monet, Camille Pissarro, Piere-Augustin Renoir și alții. Vincent discuta cu artiștii, frecventau toți aceleași locuri, schimbau păreri, împrumutau idei – idei care, ulterior se „marinau” în mintea fiecăruia, pentru a se integra în lucrarea proprie. Influența Parisului s-a destrămat însă rapid, el mergând spre aprofundare, stăpânit de o sete de absolut, vrând parcă să înglobeze infinitul în finit. Împreună cu Bernard, Toulouse-Lautrec, Louis Anquetin și Paul Gauguin a format grupul „Micul bulevard”, și în urma acestui proiect, Vincent a plecat din Paris, la Arles (1888), unde a lucrat un timp împreună cu Gauguin. Părea o prietenie ideală. Pe atunci Gauguin vorbea despre dragostea lui Van Gogh pentru „galbenul” lui. „Casa galbenă”, este casa mult visată, pictată în așteptarea sosirii lui Gauguin, imaginată ca lăcaș al prieteniei și al luminii, ca o „simfonie de albastru și galben”, casă care s-a dovedit a fi locaș al discordiei și al nefericitului episod al urechii tăiate. În timpul șederii sale la Paris, Van Gogh începuse să consume alcool și să fumeze, ceea ce se pare că a contribuit la dereglarea sa psihică, sau i-a accentuat predispoziția spre dezechilibrul nervos. În 1887 pictase tabloul „Un pahar și o carafă cu Absint”, reprezentând licoarea de culoare verzuie din carafă și pahar care, a intoxicat o întreagă generație de artiști și literați.
Între Van Gogh și fratele său Theo s-au ivit neînțelegeri și acesta scria: „Odată este o persoană normală, dulce, iar apoi devine egoist și rece”. În altă scrisoare: „Viața alături de Vincent este insuportabilă. Nimeni nu poate veni la mine acasă pentru că Vincent nu face decât să se certe cu toți”. Semnele nebuniei păreau evidente. Din cauza acestei stări, Van Gogh l-a atacat cu briciul pe Gauguin care a reușit să fugă, iar Van Gogh s-a automutilat, retezându-și pavilionul urechii, realizând ulterior „Autoportret cu urechea bandajată”(1889). S-a internat la un spital, și-a revenit pentru o foarte scurtă perioadă, iar către sfârșitul anului 1888, obosit și incapabil să lucreze, s-a internat din nou într-un sanatoriu din Saint-Rémy-de-Provence unde s-a bucurat de o nouă revenire. A fost perioada cea mai prolifică, când picta câte un tablou pe zi, deși crizele începuseră să devină din ce în ce mai frecvente. Între perioadele de suferință picta, fiindcă suferința îl făcea să caute evadarea, astfel desprinzându-se de viața reală. Eforturile creației îl epuizează, el se sacrifică, își sacrifică viața, existența. Din acea perioadă datează și lucrările „Irișii” – flori albastre, numite la noi „stânjenei” –, răsărite din pământul roș-cărămiziu, ce-și desfășoară fragilele și capricioasele lor petale, vălurind printre frunze verzi rectilinii, cu lujeri verzi ce se ridică spre galbenul solar al fondului, și „Noaptea înstelată” cu mari vârtejuri astrale peste un mic sat. Cu ajutorul fratelui Vincent a participat la Salonul Artiștilor Independenți din Paris unde a expus lucrări. O nouă criză l-a doborât și fratele l-a trimis la un la un doctor renumit – Paul Gachet, pictor și gravor el însuși, căruia Van Gogh i-a făcut portretul intitulat „Portretul doctorului Gachet”, o îmbinare de culori luminoase: galbenul morcovului, albastrul, verdele și roșul; ochii de culoarea apei albastre transparente, privirea melancolică – acel dezgust rafinat al vieții, sentimentul că nu aparții lumii în care te afli –, o privire ce demască gândul unor întrebări fără de răspuns și care poate duce la depresie, în care Van Gogh și-a exprimat echivalentul stării sale psihotice. Scria pe atunci: „Am găsit în dr. Gachet un prieten adevărat și într-un fel un frate, până-ntr-atât ne asemănăm fizic și moral. […] portretul doctorului înfățișează un chip de culoarea cărămizii încinse și arse la soare. Cu părul roșu, o șapcă albă pe fondul unui peisaj deluros, albastru, îmbrăcămintea – albastru ultramarin – ceea ce pune în valoare chipul și îl face mai pal, în ciuda culorii cărămizii…”, din care se vede cât de mult acorda atenție culorilor Van Gogh, acestea fiind mijloace de expresie: „Expresia de durere a vremurilor noastre”. Doctorul are în mână crenguța digitală – simbol al profesiei. A fost dorința doctorului ca tabloul să conțină această plantă medicinală ale cărei virtuți cardiotonice erau dovedite cu mult înainte.
În vara aceluiași an a ieșit să picteze pe câmp având cu el un pistol pentru alungarea ciorilor. Acolo s-a împușcat în piept cu pistolul și a murit după două zile. Oamenii care au văzut accidentul, au susținut că Vincent a fost omorât accidental de doi băieți, însă el a vrut să-i protejeze, susținând că vina este a lui. Sicriul său și întreaga cameră în care au avut loc funeraliile au fost împodobite cu floarea soarelui, floarea lui preferată.
Dintre toate picturile „Lan de grâu cu corbi” a fost subiectul multor discuții, unii spunând că această ultimă lucrare prevestea moartea apropiată: cerul neliniștit, de un albastru-cobalt, lanurile de grâu aplecate de vânt, cărarea șerpuitoare, urcătoare ducând spre un presupus nicăieri sau spre unul ascuns și zborul ușor descendent al corbilor dând impresia unui zbor neputincios, fără de înălțare.
Van Gogh, astăzi considerat unul dintre cei mai importanți pictori din istorie, a lăsat în urmă lucrări conținând portrete, peisaje, dar și natură moartă, cea mai cunoscută fiind „Floarea soarelui”, precum și „Trei flori ale soarelui într-o vază”, „Vază cu douăsprezece flori ale soarelui”, „Vază cu cincisprezece flori ale soarelui”, „Un câmp cu flori galbene”. În lucrarea „Vasul cu floarea soarelui”, galbenul solar al petalelor grupate în cercul superior sugerează tendința înălțării, poemul floral fiind un imn. Corolele ofilite cu petale ale florii obosite, par „trase în jos de gravitația durerii”.
Medicii și criticii de artă l-au considerat nebun. Pânzele pictate spre sfârșitul vieții au fost considerate „opera nebună”, pictorii fiind consternați de violența culorilor, de confruntarea dintre galben, albastru, verde și roșu, considerând-o antinomie cromatică, ca în lucrarea „Biserica din Auvers”, biserica plutind parcă în verdele ierbii din jur, păstrând și roșul unei părți din acoperiș, apărând ca o lumină în întunecatul univers pictat ca un cer de cobalt.
„Ultimii săi ani au fost apoteoza geniului său, dar și o lungă sinucidere. Aproape întreaga lui mare operă este realizată în acești ani în care soarele orbitor al sudului coboară în noaptea sumbră a nebuniei, dar tot atunci Van Gogh se supune unei presiuni înfricoșătoare la care, în mod normal, o viață, și cu atât mai mult una măcinată de boală, nu poate rezista”, scria Octavian Paler despre Vincent van Gogh. Își răzbuna durerea cu „o mare nevoie de a iubi”, iubirea lui pentru această „poezie tăcută” – pictura.
Am citit de curând despre presupunerea de plagiat a lui Van Gogh. Pe la 22 de ani el ar fi descoperit printr-un hazard lucrările lui Jean François Millet, pentru care a manifestat o mare admirație și care, mai târziu, a devenit un ghid pentru Van Gogh, fapt confirmat și de fratele său Theo. Se fac referiri la câteva tablouri, cum ar fi unul dintre autoportrete – asemănător cu al lui Millet (dar câte autoportrete nu a pictat!); Primii pași (Millet 1853 – Van Gogh 1890); Siesta (Millet 1866 – Van Gogh 1889); Semănătorul (Millet 1850 –
Van Gogh 1889; Tăietorul de lemne (Millet Millet 1856 – Van Gogh 1889) și alte câteva. Se spune că Van Gogh la început l-ar fi copiat pe Delacroix, Rembrandt și numai apoi pe Millet și că el nu ar fi recunoscut acest fapt, contrar lui Delacroix care a recunoscut influența lui Rubens, Manet și Velasquez în opera sa.
Cu toate acestea, Van Gogh, amintind minunata companie din Paris, spunea: „Unele sunt copii ale altora, eu am început printr-un hazard, apoi am învățat și m-am inspirat de la această companie”.
Și întrucât se face această presupunere, să amintim câte date esențiale din viața lui Jean-François Millet (1814-1875), pictorul francez din secolul al XIX-lea, născut în Normandia și decedat la Barbizon. A fost admis la Academia de Arte Frumoase din Paris iar după terminarea bursei și-a acoperit cheltuielile pictând portrete, în acea perioadă – tablouri frivole și senzuale sub influența stilului rococo –, și el după exemplul lui Jean-Honoré Fragonard. S-a mutat în alte orașe, a revenit la Paris și a luat contact cu diverși pictori importanți precum Constant Troyon, Honoré Daumier, Antoine Louis Barye, Théodore Rousseau și alții. Când revoluția din februarie 1848 a pus capăt domniei regelui Ludovic Philip și a luat naștere „A Doua Republică” (1848-1852), Millet a păstrat distanță față de evenimente, a pictat tabloul intitulat „Vânturarea grâului ”care a fost totuși cumpărat de ministerul de interne al guvernului provizoriu, cu un preț exorbitant pentru acel timp. Primind și alte comenzi, cu sumele obținute a avut posibilitatea de a părăsi Parisul, a plecat împreună cu prietenul său, sculptorul Charles Jacque, la Barbizon, așezare aflată în pădurea Fontainebleau. Millet a ajuns împreună cu prietenul său Théodore Rousseau, să conducă grupul de artiști, care mai târziu a căpătat denumirea „Școala de la Barbizon”. Splendid este tabloul intitulat bine cunoscut „Angelus- Rugăciune pe câmp”, în care artistul a dorit să zugrăvească pioșenia țăranilor vremii sale. Menționez și celebrul tablou „Culegătoarele de spice” (1857), în care a redat cu un real talent oboseala fizică a țărăncilor. Lucrare fascinantă este și „Lecția de tricotat” (1868-1869) în care demonstrează calitatea sa de colorist, nuanțele de albastru se potrivesc cu galbenul unei parți a veșmintelor, iluminarea este echilibrată de razele de lumină care cad pe mâinile sârguincioase ale copilei. De asemenea tabloul „Păstorițe torcătoare din Overnie” în care realizează efectele naturale ale cerului prin pictarea tușelor transparente ale albului norilor pe albastrul intens al cerului. Folosindu-se de procedeul luminării unor detalii, cum ar fi cerul în acest tablou, și lăsării în umbră a altora, obținea modelarea personajului atât de plastic, încât „acesta devenea real, aproape palpabil”. În ultimii ani de viață a avut loc expoziția sa retrospectivă, apoi din cauza războiului se mută, când Parisul este cuprins de tulburări revoluționare refuză să devină membru al Uniunii artiștilor adepți ai Comunei, bolnav fiind nu reușește să execute comanda decorării Panteonului.
Van Gogh a încercat opt picturi ale stelelor asemănătoare cu ale lui Millet, spunând în cele din urmă că părăsește inspirația, întrucât și-a dat seama că nu poate ajunge niciodată la „înălțimea asemănării”. Totuși el considera că prin copiere poți produce o nouă operă, acest lucru fiind de înțeles având în vedere culorile vii ale impresionismului și culorile sumbre ale clasicilor precum Millet. Pentru tablourile lui Millet, este adevărat, Van Gogh a nutrit o profundă admirație, dar a folosit o notă mult mai gravă cu semnificația colorilor vii. Delacroix spunea că „nu există umbre, există doar reflexe”, iar Van Gogh spunea că „umbra este totuși culoare”, iar „culoarea exprimă ceva prin ea însăși – funcția culorii”.
Cred că ideea de plagiat a devenit pentru unii o obsesie. Cu multă analiză profundă, scriitorul și filozoful Gabriel Liiceanu spunea într-un interviu (sper să redau întocmai): „Noi trăim prin contaminare. Oamenii împrumută unii de la alții… Există osmoză în comunitățile în care ne aflăm. Eu împrumut din frumusețea unui articol pe care îl scrieți, împrumut dintr-o emisiune pe care o faceți… îmi dați ceva și astfel mă sporiți”. Foarte adevărat! Întotdeauna au fost astfel de contaminări, artiștii în special au căutat oameni de la care să învețe, să se inspire, să aprindă focul minții lor. Cunoașterea filtrată prin mintea noastră ne determină să învățăm lucruri noi și utile scopului nostru, îmbogățindu-ne astfel, câștigând timp. Și oamenii de știință ca Einstein, Edison se întâlneau în grupuri, împrumutau idei și experiențe unii de la alții.
Printre cele 900 de picturi și 1.100 desene și schițe pe care le-a lăsat după moartea sa și care sunt răspândite pe întreg Mapamondul: Muzeul „Van Gogh“ din Amsterdam, Muzeul Luvru din Paris, Muzeul Metropolitan din New York, Galeria Națională din Washington și multe alte muzee, colecții particulare, desigur că au fost și copii ale profesorilor săi care l-au inspirat. Dar, în „Noaptea înstelată deasupra Ronului”, cu fluviul șerpuind alene printre maluri, țărm, apă și cer fiind inundate de albastruri, stelele atârnând ca niște becuri galbene, reflexe portocalii tremurând în ape ca un răspuns, poate chiar al sufletului, imaginile sunt ale lui, chiar dacă ne sugerează magia sensibilă a lui Rembrandt. „Întotdeauna când văd stelele încep să visez”, spunea Vincent.
Interesul pentru subiecte rustice, lupta omului cu pământul pe care-l determină să rodească, vin din inspirații flamande – scene din viața țărănească. Și mă gândesc la tabloul admirat în Muzeul Metropolitan, realizat de pictorul flamand Pieter Bruegel cel Bătrân (1525-1569), intitulat „Secerătorii”: câmpul colorat în galben, cerul în albastru și copacii în verde, pictură care redă aerul lejer al țăranului care știe că are de făcut ceva, știe ce este acel ceva, iubește și prețuiește munca, dar știe totodată că nu i-au intrat zilele-n sac… Scria cineva: „Îmi place acest artist care a privit lumea cu o îngăduință bătrânească, a omului care a trecut prin viață și cunoaște toate cotloanele sufletului uman, îndeosebi cel rural”, înțelepciune care, fie vorba între noi orășenii, ne este mai greu de dobândit.
Tot în acest Muzeu am privit mai multe tablouri ale lui Van Gogh. Vai!, cum am stat în fața autoportretului privindu-i acei ochi scrutători, neîncrezători, ce oglindeau chinul ființei, ochi plini de reproș adresat unei lumi întregi… Cineva spunea ca Van Gogh a preferat să picteze, în vremea sa, ochii oamenilor în loc de catedrale.
Tușa sa personală este de necontestat în comparație cu profesorii săi, tehnica – percepția luminii, folosirea culorilor, armoniile tenebroase, preocuparea pentru clarobscur – induc o dispoziție melancolic îndurerată care nu are nimic de a face cu opera lui Millet și nici cu a vreunui alt pictor.
Van Gogh scria: „Caut din ce în ce mai mult o tehnică simplă, care poate că nu e impresionista. (…) Încerc să exprim dragostea a doi îndrăgostiți prin împerecherea a două culori complementare, prin amestecul și opozițiile lor, prin vibrațiile misterioase ale tonurilor apropiate. Să exprim gândirea unei frunți prin strălucirea unui ton deschis pe un fond întunecat. Să exprim speranța printr-o stea. Pasiunea unei ființe prin strălucirea Soarelui la asfințit. (…) Aș vrea să pictez bărbați și femei cu acel nu știu ce al veșniciei al cărui simbol era altădată nimbul și pe care noi căutăm să-l redăm prin însăși strălucirea, vibrația coloriturilor noastre”.
Istoricul și criticul de artă italian Lionello Venturi (1885-1961) apreciind opera lui Van Gogh, venind parcă în apărarea lui, scria: „Nu putem să nu admirăm această operă – operă a unei conștiințe care s-a consumat pentru bunătatea, frumusețea și libertatea fanteziei. Prin atâtea căutări și suferințe, și prin sacrificiul propriei sale vieți, Van Gogh a reușit să creeze picturi de o perfecțiune absolută, suficiente ele singure pentru a-i asigura gloria”, menționând totodată și îndemnul către artiști, de a îndrăzni orice în lumea culorii, în intensificarea expresivă a formei sintetice.
Creația este gând-idee și imaginație – putere a minții și a sufletului – din care se nasc minunate plăsmuiri. S-ar părea, spun unii critici, că „tablourile se nasc sub stăpânirea febrei creatoare, din porniri intempestive, dar ideea este prealabil măturată în «cuptorul concepției», sinteza imaginii e soluționată mintal înainte de a se întrupa, printr-un efort de paroxistică încordare, în universul singular al pânzei”.
Ca atare, să nu dăm istoriei artei alte sensuri! Să nu încercăm a o rescrie! Să respectăm harul, munca și dăruirea artistului!

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*