Violeta Ionescu (Galaţi)*Scriitoare şi publicistă*

 

VIOLETA IONESCU
-scriitoare și publicistă-

Data și locul nașterii: 29 septembrie 1946, Galaţi.
Studii: postliceale la Galați (1967)
Activitate profesională:
• asistentă pediatră (1967-1991);
• editor director la Editura Galathea, Galaţi (1991-1992); a obținut atestat de editor eliberat de Ministerul Culturii (1992), în baza cărților publicate.
• redactor la cotidianul gălăţean „Viaţa liberă” (1992-2002);
• redactor şi secretar de redacţie la revista „Călăuză Ortodoxă” (2004-2011)
• editor la Editura Phoebus, Galaţi (din 2005 până în prezent).
• pensionară din anul 2002..

Afiliere: Între anii 1980-1988: membră a cenaclului literar „Ştefan Petică”, Galaţi * După 1990: membră a Societăţii Scriitorilor Români „C. Negri” Galaţi * membră a Uniunii Ziariştilor din România * membră a Ligii Navale Galaţi * membră a A.R.P.I.A. (Asociaţia Română pentru Propaganda şi Istoria Aviaţiei), filiala „Cdor. Av. Anton Mărăşescu” Galaţi * membră a Societăţii Femeilor Creştin-Ortodoxe din România, filiala Galaţi.

Premii: Târgu Jiu (1980 poezie şi 1987 proză), Galaţi (1983, poezie); Piteşti, Curtea de Argeş (1985, poezie) * Ordinul Ziariştilor clasa a III-a, Brevet acordat de Uniunea Ziariştilor din România „pentru merite deosebite în întreaga activitate publicistică”, 29 mai 2001 * Premiul „Paul Păltănea” pentru contribuții la cunoașterea istoriei orașului Galați și pentru editarea integralei Crișan V. Mușețeanu, acordat de revista centrului Cultural „Dunărea de Jos” (febr. 2014) * Trofeul „Între oglinzi paralele”, acordat de Expres Tv, Gala 2016 * Premiul Municipiului Galați, pentru întreaga activitate desfășurată în slujba comunității locale, 2016.

Colaborări
• la publicații: „Pagini Dunărene”, „Viaţa Nouă”, „Viaţa Medicală” (Bucureşti), „Viaţa liberă”, „Porto Franco”, revista „Călăuză Ortodoxă”, „Dominus”, „Antares”, „Jurnalul literar” (București), revista „AXIS LIBRI”, „Buletinul Fundației V.A. Urechia”, revista „Dunărea de Jos” .
• la reviste literare online: „Noua Arhivă Românească”, „Neamul Românesc”, „Luceafărul Românesc”, „aviatori.ro” al Fundaţiei ProEdu Braşov; revista „AGERO”, Stutgart, Germania; revista „BAABEL”.

Debut publicistic: poezie, în revista „Pagini dunărene” (1983), proză, în ziarul „Viața Medicală” (1989, București);
Debut în volum: „Legendele nu se scufundă”, roman, Ed. „Ion Creangă”, Bucureşti, 1990.

Cărţi publicate
Volume de autor: „Legendele nu se scufundă”, roman, Editura „Ion Creangă”, Bucureşti, 1990; „Vulnerabila uitare”, proză scurtă, Editura „Porto Franco” Galaţi, 1991; „Diocleţian, Fiul lui Jupiter”, roman istoric, Editura Phoebus, Galaţi, 2006; „Un pilot subtil – pictorul Ion Ţarălungă, in memoriam”, memorii, Editura „Phoebus” Galaţi, 2006; „Sărbătorile antichității” , Ed. Axis Libri, 2009; „Perpetuum nobile”, poezii, Ed. Axis Libri, 2013; „Misterele Galaților. Povestiri aproape adevărate”, proză scurtă, Editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos”.
Volume în colaborare: „Du-mă cu tine la capătul lumii. Jurnal de bord cu Ana Maria Zaharescu şi Mihai Cosmin Popescu”, cartea emisiunii radiofonice omonime (co-autor şi redactor), Editura „Alma”, Galaţi, 1999; „Biserica Vovidenia Galaţi”(co-autor cu presbitera Dorina Pelin), monografie, editura Episcopiei Dunării de Jos, 2002; „Și eu am fost în Icaria – mărturii ale aviatorilor care au fost cândva… un punct pe cer”, Ed. Phoebus, 2009 (co-autori Dan Antoniu și George Cicoș); „Oglinzi” (co-autor Valentina Teclici), Ed. Oscar Print, București, 2013; „Galați – o poveste cu aviatori” (co-autor Dan Antoniu), Ed. Muzeului de Istorie Galați, 2015.

Referinţe critice: „Partener” nr. 1, 1990, cronică de carte la „Legendele nu se scufundă”:„Un nou debut literar la Galaţi”, de Constantin Frosin * „Viaţa liberă” nr. 2999/oct. 1999 „Autografe pentru eternitate”, de Virgil Guruianu (idem) * „Viaţa liberă” 1994, cronică de carte la „Vulnerabila uiare”, de Virgil Nistru Ţigănuş” * prezentare carte „Du-mă cu tine la capătul lumi” – „Viaţa liberă” 2000: „Peceţi radiofonice cu ziarista Violeta Ionescu”, de Gabriela Cimpoca * „Despre Diocleţian, cu luciditate”, de Victor Cilincă, „Viaţa liberă”, 26.07.2006 * „Un roman-provocare, o istorie cu faţa la adevăr. „Dominus” nr. 79, aug. 2006 * „Bolta limpede se-ndoaie”. Scriitoarea Violeta Ionescu despre timpul Diocletian”, de prof. univ. dr. Virgil Nistru Ţigănuş * Ioan Toderiță, despre „O antologie a literaturii gălățene contemporane. Violeta Ionescu”, rev. „Dunărea de Jos”nr, 94/dec. 2009 *„Un pilot subtil. Ion Ţarălungă, in memoriam”, cronică semnată de scriitorul şi criticul de artă Corneliu Stoica în „Viaţa liberă” din 13 oct. 2006; site-ul „aviatori.ro”, prezentare de Mircea Ivănoiu, director Fundaţia ASPERA ProEdu, Braşov; idem în revista „Modelism”, septembrie 2006; ibidem în revista arădeană „Orizont aviatic” nr. 48/ decembrie 2006, pag. 3-8, o amplă recenzie la „Un pilot subtil…”, semnată de scriitorul Cornel Marandiuc din Arad; revista „Dunărea de Jos”,nr. 169, p. 26-28: Ghiță Nazare, „O carte omagiu. Galați, o poveste cu aviatori”.

 

 

Misterele Galațiului
Jour fixe

Trecuse de jumătatea lui decembrie, 1936, pe străzi treceau sănii cu mușterii înveliți în pături și cai acoperiți de clopoței. Zăpada scârțâia sub pași, dar încă nu înghețase de tot. Pe vremea aceea, iernile în Galați erau strașnice decoruri de poveste. Lumea începea să deretice prin case, să scuture, să aerisească și să pregătească merele, nucile, covrigii și mărunțișul pentru colindători.
În casa Moscopulo, de pe Codreanu 34, era agitație mare, nu din același temei de așteptare, pentru că unii țin sărbătorile din zburdalnică nesocotință sau din prea mare plictiseală. O servitoare bătea covoarele pe zăpadă, alta spăla podelele, în timp ce dinspre bucătărie venea un miros aromitor de cozonac, de parcă era Ajunul Crăciunului, deși lumea evlavioasă încă ținea post să se împărtășească și se abținea de la bunătăți. Dar fiecare după credința, obiceiul ori năravul său.
-Gata!…Hei, n-auziți? Sunt gata! Nu se-aude?!…
Degeaba bătea cu bastonul coan` Arghira, din camera ei, să facă gaură în podea, nu alta, că nimeni nu venea s-o ridice de pe tron.
– Melanio! Mar`cică! Săfticooo, ești surdă?!… „Safto ce proastă ești”, n-auzi, soro?! Lulușă! Veniți de mă sculați careva, că sunt gata!
Cine să audă? Toată casa era în fierbere. „Safta ce proastă ești”, cum îi spuneau servitoarei mai tinere, de când se-mpiedicase și scăpase tava cu plăcinte în fața musafirilor, deretica de zor prin salon. Că era joi, zi de „jour fixe” la cuconița și se cuvenea ca toate „bibiloaiele” să fie șterse de praf și puse cu dichis la locul lor. Cealaltă servitoare, mai în vârstă, terminase de periat covoarele, acum le așeza cu grijă în marchiză, în antreu și prin odăi, cu ciucurii îndreptați și pieptănați. Lulușa, duducuța cea mică, scotea ochii la o păpușă, ca să-i aducă Moș Crăciun alta nouă. Iar mama ei, Melanie, cuconița, nora coanei Arghira, era și ea prea ocupată s-o audă.
În camera fie-sii, duduia Maricica, o demoazelă fasonată, îndrăgostită în prag de abandon de un fante brăilean, Melanie o sfătuia cum să se îmbrace, ce găteli să pună, fiindcă avea rendez-vous cu „coate-goale ăla” și ținea morțiș să arate ca după jurnal.
-Lasă că-ți găsește mama un gălățean ca lumea, de familie bună și de cuvânt. Să nu te mai aud că mori după brăileni!
Dar fata nu și nu.
-Mamă, dac-ai ști cum arată Baldovin al meu…
-Ce nume mai e și ăsta?
-De la Baldur, zeul frumuseții în mitologia nordică…
-Ei uite, asta ne mai trebuia! Auzi ce a găsit! Brăilean și zeu, dracu-a mai văzut? De unde ați mai scos-o și pe asta?
-Ce ai cu brăilenii, mamă, nu te înțeleg. Nu-s și ei tot oameni?
-N-am nimic, Doamne ferește! Da` zei nu sunt și eu nu-mi dau fata după ei.
-Ba poate c-ai s-o dai, cine știe. Astăzi vine să mă ceară, așa a zis…
-Astăzi? Fii serioasă duducă, nici să nu te gândești! Așa se vine?
-Nu glumesc, mamă! Dacă nu vine, eu am să mă omor, să știi. M-arunc înaintea trenului!
-Vai de mine, Maricică mamă, numai astăzi nu, că-mi vin musafirele! Du-te, întâlnește-te, stați de vorbă, ia-l cu binișorul și lasă trenul pe-altădată, că azi sunt ocupată, nu pot să-mi bat capul cu tine.
-Maman, dar ce-ai spune dumneata dacă ai auzi că m-a lăsat grea?!
-Ce?! Atunci te omor eu, fată nebună ce ești! Sau vă dau pe mâna lui tat-tu și dărâmă toată Brăila în capul vostru! Nu mai cobi! Vrei să ne faci de rușine în târg? Ne cunoaște atâta lume, ce Doamne iartă-mă!
Familia comersantului Vasile Moscopulo – vorbim acum de conul mare, soțul coanei Arghira, Dumnezeu să-l ierte, care ani de-a rândul și-a pus gaj toată averea, să țină pe Domnească magazinul „Coloniale de lux” – era o familie bine cunoscută și respectată în tot târgul. Deși trecuse de multișor în lumea drepților, lumea astălaltă – a nedrepților pesemne – nu-l uitase și o parte din prestigiul și onoarea câștigate s-ar fi răsfrânt poate și asupra feciorului Demetru, dacă i-ar fi călcat pe urme. Însă conașul Miti, de mic fascinat de telefoane, a călcat pe altă cărare și a ales meseria ternă, de telefonist, care nu-i aducea mare faimă. Lucra cu îndârjire, de dimineața până seara, la Centrala Telefoanelor de la Palatul Poștei, din strada Lahovary 4, pregăteau centrala automată, care urma să fie dată în funcție anul următor, și ajungea acasă frânt de-atâtea convorbiri dirijate în tot orașul, tocmai când toată lumea din casa lui era chioară de somn. Nu-i mai ardea nici să mănânce, să scoată o vorbă sau să-și mângâie nevasta și copiii. De aceea, conița Melanie făcea tot ce îi stătea în putință să-și croiască un drum în viață cum știa ea mai bine.
La început, întâlnirile cuconițelor cu care-și pierdea dumneaei vremea, tot una și una, erau la fiecare a doua zi de joi a lunii. Se roteau, când la o adresă, când la alta. Dar nu era de ajuns! Începuseră să-și descopere pasiunea pentru jocul de cărți, interzis în tripourile publice, și morbul acesta pusese stăpânire pe ele, vreo șase sau opt la număr, când se adunau toate și jucau în echipe la două mese. Nu le ajungea nici săptămâna, dar nu riscau să dea de bănuit, că poliția atât aștepta, așa că rămăseseră la „jour fixe”-ul de joi, ora două precis. După prânz, se-nțelege.
În sfârșit, acum era joi, iar până la două, timpul se scurgea nemilos…
Orologiul din salon bătu de nouă, când „Safta ce proastă ești”, de altfel o basarabeancă de treabă, dar cam împiedicată din fire, își aduse aminte că o uitase pe coana mare pe oală. Tresări, își făcu repede cruce și alergă să-i facă toaleta, ca în fiecare dimineață. După laxativul luat de cu seară, care „curăță, desfundă, plăcut și bine, în caz de scaun anevoios”, coana mare se simțea mult mai ușoară și putea să-și înceapă ziua liniștită. O spălă, o săpuni bine cu „Cheia Raiului”, îi aplică fricțiunea de dimineață cu Carmol, care o înviora, îi întărea mușchii și nervii, îi combătea răceala și junghiurile. O îmbrăcă de la piele, ca pe o păpușă de cârpă și o pieptănă cu grijă. Îi împleti părul rar într-o coadă ca de mâță, pe care o răsuci la spate într-un conci, prins cu spelci lungi, să țină. La urmă îi puse boneta cu margini de dantelă, o luă în brațe și o aduse în salon, unde o așeză pe scaunul de lângă teracota care începea să se înfierbânte. Îi ridică picioarele pe un taburet și o înveli cu pledul până sub bărbie, să n-o prindă vreun curent de undeva. Se lăsase gerul și trăgea. La 80 de ani și-un pic ai ei, să nu-i fi fost de deochi, încă se ținea bine. Citea fără ochelari, jurnale și romane. Știa ce se întâmplă la Palat, în Parlament și peste ocean. Uneori, când n-o interesa lumea din jur, era somnolentă, părea că visează. Dar când un cuvânt al cuiva îi suna în cap ca un clopoțel, o vedeai că învie și imediat începe să povestească din tinerețile ei, fie că o asculta cineva, fie că nu.
-Așa, coană mare, acum așteaptă să-ți aduc laptele cu miere.
-Lasă laptele cu miere. Dă-mi mai bine o vișinată, de aia, știi tu. Și o merdenea.
Avea gusturi răsfățate dumneaei.
-Și dacă ne vede conița? Merdeneaua-i pentru musafiri.
-Saftă ce proastă ești! Hai, fă cum ți-am zis. Da` să n-o scapi pe jos! Și pe urmă și-o cafea. Știi s-o faci?
-Cum să nu știu, coană mare!
-Bine că știi, da` eu îți mai spun o dată: la patru lingurițe boabe cafea neagră, o liguriță Frank-cafea, măcinate bine în râșnița de alamă. Pui apă proaspătă, de la canalul din curte, nu clocită din bucătărie, și o fierbi, da` nu la mașină, la primus! Ai grijă de caimac, să n-adormi lângă el, să mi-l dai în foc!
-Nu, coană mare, n-o s-adorm.
Cucoanele care se anunțaseră nu erau mai mult de patru: madame colonel (de la depozitul de muniție) Puia Alexandrescu, madame căpitan (de călărași) Flora Bacinschi, madame comandant (al închisorii militare) Eudoxia Sâmbureanu și madame comandor (de marină) Raluca Ciomac. Crema ofițerimii gălățene.
Ora două a sosit. Cucoanele îmblănite, aduse de sănii, au ajuns aproape una după alta. Își scoaseră mantourile, manșoanele, poșetele și pălăriile de blană, pe care servitoarea le aranjă cu grijă, fiecare în dreptul ei, pe patul din dormitor.
Strălucea prin absență madame prefect Sidonia Ignat, care joia trecută le primise ea, într-o cameră închiriată la etajul doi de la Athene Palace, iar acum se scuza că „e răcită”. Pierduse prea mult data trecută? Motivul nu erau banii. În „Acțiunea”, pe 15 decembrie, apăruse un anunț defăimător la adresa prefectului, de care ea desigur se ferea să dea explicații publice: „Astăzi, lumea renunță la îngrășatul porcinelor: au început tăierile pentru sărbătorile Crăciunului. Tot astăzi, se zice, Dl Prefect Ignat își sărbătorește ziua onomastică a prenumelui. Ce coincidență bizară!”…
O altă absență, madame Lara Akerman, nevasta vestitului comersant de confecțiuni de damă de pe Tecuci – ei, știți, cel care închiria și dominouri pentru bal mascat! – se scuza că are o migrenă.Cum să n-aibă?!…
Se așezară repede, faţă în faţă, să-și consume porția de emoții, alcătuind două echipe de Belote, la masa rotundă din salon, cea din lemn de nuc sculptat, doar încleiată, al cărui unic picior ce se desfăcea în patru labe de leu masiv. Și se pregăteau ca, măcar câteva ore bune, să învârtească nestânjenite cele 32 cărţi de joc cu care-și puneau viața la bătaie.
Gazda, conița Melanie, amestecă pachetul de cărți și îl meni.
-Taie, madame colonel!
Și madame colonel Puia Alexandrescu tăie, cu mânuța ei pufoasă, de la jumătate, așezând cu grație cărțile deasupra. Tot cu grație, Melanie le împărți:
-Faceți jocurile, conițelor!
Se jucau mai multe runde, până se atingea numărul limită de 501 puncte, la belota clasică sau 701 la contrée. Echipa care îl atingea era câștigătoare.
În timpul acesta veniră și cafelele, și vișinata, și merdenelele, și cozonacul, aduse cu mare grijă de „Safta ce proastă ești”, care se străduia din răsputeri să își dezmintă porecla.
Conița Melanie se străduia și ea să fie gazda pefectă. Nu participa la joc, însă câștigul ei era din ce se strângea la caniotă: 5% din fiecare miză. Indiferent de scor, gazda câștiga sume de obicei frumușele. Când mergea în vizită, juca și ea. La nimic nu se pricepea mai bine ca la jocurile de noroc. Dacă treburile astea s-ar fi făcut pe față, i-ar fi plăcut să deschidă o casă de pariuri sau un tripou. Dar, până una-alta, privea cu plăcere la masa de joc. Toate, la un loc, formau o „coterie”, o mică gașcă, mai bine zis, discretă. Lumea nu prea știa ce se întâmplă dincolo de perdelele brodate ale saloanelor acestor doamne elegante, dispuse să piardă într-o zi o casă sau o moșie. Rândul trecut, tot la Melanie în casă, Lara Akerman și-a pierdut vila de la Sinaia. Când a plecat, i-a spus Saftei că îi stă mai bine cu părul legat la spate și așa să se pieptene totdeauna, că o deschide la față… Tocmai pierduse o vilă și ea se preocupa de cum îi stă părul servitoarei. Ăsta stil! Unele neveste și-au adus soții în pragul falimentului. Dar desigur, când cineva pierde, câștigătorul îi ia locul. Oamenii sunt ca plantele: se atrag, se resping, dispar, apar alții și masa de joc nu rămâne niciodată goală.
Le oferea musafirelor sale delicatesuri din cele mai fine, muzică la patefon: „Hai, te fac un tabinet” sau „Am un leu și vreu să-l beu”… Pentru o servire ireproșabilă, stătea numai cu ochii pe biata Safta. Dar împătimitele nu erau atente la aceste artificii. Ele veneau să joace, uneori până noaptea târziu, nu s-o admire pe Melanie.
Partea cea mai interesantă a acestor serate era riscul. Se zice că viața nici nu e frumoasă dacă nu e trăită periculos. Un advocat bine plătit încerca să o asigure că, prin întrebuințare, aceste case vor fi recunoscute cândva drept „case de noroc”. Puțin probabil! Polițiștii mișunau pe toate străzile din Galați și orcând exista riscul să dea buzna și să le strice jocul.
-Mie mi-e poftă de cremvuști!, zise deodată, pe la opt seara, madame comandor Raluca Ciomac, după ce câștigase ultimile trei partide, în echipă cu madame Eudoxia. Vouă nu? Melanie, trimiți servitoarea să ne aducă de la Suré? Eu fac cinste.
-Sigur, numaidecât.
Opt seara! Și Maricica nu se întosese din oraș! Unde umblă fata asta?
Coan` Arghira se trezi și ea din amorțeală:
-Pe vremea mea…
-Aoleu, iar începe!, se îmbufnă coloneleasa.
-Laso, dragă, să se descarce și ea. Spune ce spune și se oprește. Zi, mamă-soacră!
-Pe vremea mea, cârnații se vindeau cu cotul și cremvuștii cu perechea, nu se puneau pe cântar!… Peștele sărat se vindea cu calul! Un cal de pește era vreo 132 de kile, atâta cât poate duce un cal…
-Așa e mamă-soacră. Tot înainte… era mai bine!
Din dormitor se deschise ușa și fața roșie ca focul a Lulușei apăru, strigând că vrea și ea cremvuști cu muștar… Melanie se duse imediat să vadă ce nenorocire se întâmplase acolo și ce văzu… toate poșetele și manșoanele răsturnate în mijlocul camerei, pe covor, iar fata ei, în culmea fericirii, mânjită pe față și pe mâini de farduri și pudre…
-Vai de mine, ce mă fac, ce mă fac?… Și Safta e plecată…
Dar, vorba ceea: nimic nu explodează ca explozibilul. O bătaie zdravănă în ușa de la intrare o făcu să-i sară inima și mai tare.
-Poliția, deschideți!…
-Vai de mine, nu se poate! „Safto ce proastă ești”, unde dracu ai plecat?… Strângeți repede cărțile, ascundeți-le!
Se duse să deschidă și ce să vezi? În prag, duduița Maricica, albă la față ca o momâie, însoțită de doi polițiști:
-Doamna Moscopulo, dumneaei este fata dumitale?
-A mea, da… Dar ce s-a întâmplat?
-Doamnă, această domnișoară a încercat să se sinucidă.
-Cum?! Vai de mine, nu se poate!…
-Ba se poate. În gară la Baldovinești. Venea de la Brăila și a coborât acolo. De ce tocmai în această gară, nu știu, nu vrea să ne spună. Poate vă spune dumneavoastră. S-a pus pe linie și nu vroia să se mai ridice. Mult s-a mai luptat cu ea un ceferist de la gară, s-o smulgă de pe șine și tot el a adus-o cu forța la noi, la Galați.
Toată discuția aceasta avea loc în marchiză. Din salon, doamnele înlemnite de frică nici nu mișcau. Totuși, trăgeau cu urechea și ceva-ceva tot au auzit.
-Ce se-ntâmplă acolo, maică, de ce nu intrați?, întrebă curioasă coan` Arghira.
-Ei, nimic, mamaie, ce să se întâmple? Cineva s-a dus să se omoare tocma-n gară la Baldovinești.
-Ei, da! Asta-i bună! Da` de ce tocmai la Baldovinești? Ce, noi n-avem gară? Și încă ce gară!.

 

Misterele Galaților

Hai la Circ!

 

În anii `30 ai secolului trecut, toate orașele importante din România aveau câte o lună a lor. Așa și la noi, dunărenii, unde după iulie  nu venea august, ca din moși strămoși, ci „Luna Galaților” – o binecuvântată lună dedicată sărbătorii, în care toți ochii României Mari erau ațintiți spre ceea ce fusese altădată „cel mai important port la Dunăre”. Anii de după porto-franco și mai ales anii de criză au slăbit mult această faimă, de aceea oameni cu inima largă s-au dat peste cap și au readus în atenția publică acest oraș aflat în agonie, care nu trebuia să moară. Și au reușit, fiindcă măcar o lună pe an, gara, portul și aeroportul erau asaltate de vizitatori din toate colțurile patriei, veniți să vadă ce nu vedeau de obicei în localitățile lor de baștină: spectacole de teatru și muzicale, cu artiști din țară și străinătate, expoziții de mărfuri, la care se încheiau pe loc contracte de afaceri, evenimente culturale și sportive și, mai ales, distracții. Tot felul de distracții!

Așadar, pe lângă sărbătorile religioase și naționale, cu ținere ori fără ținere, locuitorii Galațiului așteptau serbările „lor”, ca pe sfintele moaște. Iar de organizare se ocupa, cum era și de așteptat, inițiatorul lor, domnul George Mihăilescu, directorul ziarului „Acțiunea”, care tot dumnealui o punea și în operă. Împreună cu echipa pe care și-o formase, ziariști tot unul și unul, și cu ajutorul, dar mai ales fără ajutorul autorităților, reușea să aducă în oraș  personalități, artiști și trupe de primă mână, atrăgând atenția asupra faptului că aici existau oameni de valoare care ar  trebui să fie recunoscuți ca atare și, de ce nu, ajutați.

În vara anului 1933, când pregătirile de sărbătoare erau gata, cucoanele și domnișoarele își procuraseră toaletele, copiii flașnetele și domnii  gambetele, o  căldură tropicală invadase, încă din luna lui cuptor, ținutul Dunării de jos. Temperaturile zilei creșteau uneori la orele prânzului și până la 39-40 de grade Celsius. Apa fierbea singură în pahare, gheața se topea în ghețare (un frigider, în SUA, costa mai mult decât un automobil Ford…), limonagiii și bragagiii nu mai făceau față, iar temerea organizatorilor era că nu vor mai putea aduna lumea la ora când toți se ascundeau sub umbrare ori pe unde apucau,  din cauza sulițelor ucigașe ale soarelui.

Cu toții parcă erau amorțiți de somnolenţă, moleşeală, aţipeală, și torpoare, când, într-o dimineață, un strigăt  trezi orașul la viață:

-Circul! A venit Circul!…

-Trece Circul pe Domnească! Hai și noi!

Venind dinspre Piața Regală, un alai de care mari, vopsite în culori vii, trase de cai împodobiți cu canafi și pompoane, se desfășura de-a lungul străzii principale, proaspăt măturată și stropită, prin fața prăvăliilor abia atunci deschise, cu jongleuri și acrobați îmbrăcați numai pe jumătate, cu clovni mergând pe picioarele lor ori pe picioroange, acompaniați de alămuri și urlând prin portavoce:

-Circul românesc SIDOLI a sosit în orașul dumneavoastră! Veniți să vedeți numere de circ cum n-ați mai văzut! Vi-l prezentăm pe patronul nostru, maestrul Cezar Sidoli, asul echitației, care vă va prezenta o dresură de cai de rasă pur sânge!… Și pe frumoasa lui fiică, Alma Sidoli, călărind și trecând prin cercuri de foc și de mătase!… Avem fenomenale numere de iluzionism ale celebrului magician Don Pedro de Madragura, care îți taie efectiv respirația!… Dresură de șerpi din Insula Șerpilor! Acrobații la trapez, dans pe sârmă și pe  bicicletă… Veniți să-i vedeți pe fraţii „Patru Dumitrescu“, trapeziştii Stroici,  pe George Mateescu – primul nostru dresor de elefanţi, pe clovnii Ciacanica, Tonino Milea și Toni Mărculescu! Veniți la Circul nostru, fiindcă SIDOLI, rivalizează cu KLUDSKY, care, se știe, este unul dintre cele mai mari circuri de pe continent! Vă așteptăm cu mic, cu mare, în Piața Veche, în fiecare seară de la orele 8, la un spectacol absolut fulminant!… În cursul zilei, menajeria noastră vă stă la dispoziție. Veți întâlni acolo crocodili din Delta Nilului, girafe și elefanți din savana africană,  lei, tigri și leoparzi din jungla subsahariană și… o broască țestoasă uriașă din Insulele Galapagos!

Strada Domnească în sine devenise un spectacol! Lumea era fascinată. Toți comercianții ieșiseră în fața ușilor să privească parada. De la balcoane se aruncau flori, bomboane… Nebunie mare, ce mai.

-Ei, hai, Ghiță, intră odată înăuntru, că te-ai holbat destul la comèdii!, strigă domnul Marinescu, patronul frizeriei de pe colțul Hotelului Metropol, de vis-à-vis de parc, la calfa lui, care, cu pămătuful într-o mână și lighenașul în cealaltă, își lăsase clientul pe scaun, bărbierit pe jumătate, și căsca gura la acrobate.

Ghiță, săracul, uitase pe ce lume se află. Intră spășit, se înclină în fața clientului abandonat, își ceru scuze și-l rase în grabă și pe celălalt obraz.

Între timp, în frizerie intrase un domn înalt, brunet, cu o  pălărie de pai pe cap și cu fața acoperită de o barbă stufoasă. Se oprise în prag și aștepta.

-Poftiți, domnule, vă rog să intrați, luați loc, îl primi gentil, cu plecăciuni, așa cu îi era obiceiul, domnul Marinescu. Ce doriți?

-Un… un pahar cu sifon rece…, zise bărbosul, clătinându-se pe picioare.

-Vai de mine, vă este rău? Căldura asta face ravagii… Sifon nu avem aici, dar, dacă doriți, vă aduce Ghiță de la hotel… Ghiță, dă o fugă și adă un sifon la domnu`. Da` rece să fie!

Ghiță tocmai terminase cu clientul său, care ieșea pe ușă, și se năpusti afară, să aducă sifonul.

Între timp, bărbosul se așeză pe scaun și comandă:

-Un tuns, da` repede, că n-am timp!

-V-a trecut? Nu vă mai este rău?

Și, până să se dezmeticească Marinescu,  bărbosul luă briciul de pe masă și își tăie gâtul. Un val de sânge țâșni pe podea, ca la tăierea porcului…

Marinescu, înnebunit, ieși repede afară, țipând cât îl ținea gura:

-Ajutor, ajutor! Veniți, repede, că s-a tăiat, și-a tăiat…

Lumea de pe stradă se strânse în jurul lui, să înțeleagă ce se întâmplase. Au intrat după el în frizerie, dar, spre surprinderea tuturor, acolo nu mai era nimeni. De pe scaunul „sinucigașului”, Marinescu ridică, tremurând, o carte de vizită pe care scria: „Circul SIDOLI, Don Pedro de Madragura – iluzionist”… și o invitație la spectacolul din seara aceea!

 

Misterele Galaților

De la un primus…

După război, febra îmbogățirii îi cuprinsese pe toți, fie ei nevoiași lipiți pământului, scăpătați ori chiar mai înstăriți, fiindcă vorba ceea: „banii nu aduc procopseala, ci procopseala aduce banii”!… Oricum ar fi, nimeni nu mai vroia să moară de foame, să rabde ori să se sacrifice pentru indiferent ce. Să câștige, da, asta își dorea fiecare și, dacă se putea peste noapte, cu atât mai bine. Cei mai îndrăzneți se aruncau în gol fără parașută, sperând ca legea gravitației să nu funcționeze pentru ei.
Un agent de asigurări, un jandarm și un pompier, care s-au întâlnit într-o seară în restaurantul de la parterul hotelului „Macedonia” din strada Portului, al lui Simion Gheorghiu – negustorul cinstit și respectat, cu ditamai palatul pe Domnească, colț cu Gamulea, director de încasări la Uzina de gaz și fost președinte al comitetului școlar al liceului „Vasile Alecsandri”. Mulți veneau aici, fiindcă știau că găsesc o mâncare bună, un vin de calitate și o „domnișoară” cu vizită regulată la doctorul Dacian, cu toate că, oficial, localul avea doar program artistic, nu era și bordel. Aici se dansa în fiecare seară, niște biete diseuse țipau pe o scenă improvizată, în timp ce în separeuri se puteau încheia în voie afaceri dintre cele mai deochiate. Numai când venea vreo razie și se făcea control la camere ieșea cu scandal și se lăsa cu amenzi usturătoare. Dar nu se ajungea până la închiderea localului, căci domnul Gheorghiu știa unde să plătească și treburile intrau în normal. Măcar până-și cheltuia agentul banii…
La orele serii începeau să se adune aici traficanți, bișnițari, cuțitari, vântură-port veșnic în căutare de vreo slujbă sau de ceva chilipir, dar și oameni de bună credință, hamali, marinari, aviatori, ofițerași, atrași de saramura coanei Caliopi ori de „domnișoarele” ei, ascunse pe după perdele.
Cei trei stăteau așa, la o măslină și o ulcică cu grasă de Cotnari, și meditau adânc. La un moment dat, agentul de asigurări sparse tăcerea:
-Măi, Ionică, tu ești jandarm, după câte știu eu. Ce soldă își dă ție statul, ia să aud?
-Ei, nimica toată, acolo, niște firfirici…
-Și tragi, tată, nu glumă, tragi! Bagi la pârnaie infractori periculoși!… Da` tu, Pandelică, câștigi mai bine la pompierii tăi?, că și acolo se muncește din greu…
– Muncim, de ne sar capacele! Că presiunea la tulumbe tre` să s-o faci din pompă, nene! Zece inşi mişcă pistoanele alea, să țâșnească apa prin furtun. După un sfert de ceas, ne scoate poliția din cordon şi bagă alţii la împins. Că de, oameni suntem. Și câștigăm, da` experiență, că altceva…
Mai traseră pe gât un rând și jandarmul întrebă și el, ca să se afle în treabă:
-Probabil tu, Sterică, la voi, acolo, la „Naționala Generala”, câștigi mai bine, nu-i așa?
-Ei, eu, în funcție de câți asigurați aduc, atâția bani iau. Și cum lumea de azi nu se mai asigură, că bani nu are…
-Ei, n-are!
-Vorba vine, zic și eu. Cutremure nu prea mai sunt, ca să aibă de ce se speria, inundații, în Galați, de când s-a ridicat digul în valea orașului, nu mai sunt… Incendiile ar mai fi ceva, dar și astea-s destul de puține.
-Păi, să le facem să fie mai multe, râse pompierul, nu se poate?
-Ba se poate, de ce să nu se poată, consimți asiguratorul, dar să vedem cum!…
Lumea începu să bată din palme. Pe scenă tocmai își ridica poalele o chanteusă, ca la Moulin Rouge.
Mai raseră o ulcică până la fund, după care, jamdarmul zise, mai precaut:
-Măi, să nu vă vină în gând vreo drăcovenie…
La care, Sterică roti ochii în jur și arătă spre masa din față:
-Îl vedeți pe ăla care zvârle cu bani în baletiste? Știți ce meserie are?
-Cum să știm? Îl cunoști tu?
-E spărgător de vase, dom`le, nici mai mult, nici mai puțin. Sparge vapoare și le dă la fund.
-Ei, nu se poate!
-Ba de ce să nu se poată? La noi, totul se poate. E o artă și asta, nu credeți? Să spargi un vapor și să scapi cu viață… Și, mai ales, să te alegi și cu ceva parale de la armatorul care încasează asigurarea pe deasupra. Toată lumea are de câștigat. Ei, ce ziceți? La uscat, de ce nu am pritoci și noi o afacere „curată”, ca asta?
-Să scufundăm ce? întrebă pompierul.
-Ei, că n-am avea! Găsim noi…
-Se fac și la uscat „scufundări”, sări jandarmul, treaba aia cu capacele de la canalizări… Unii le fură, le duc la fier vechi, de acolo la turnătoria de pe Cereș…, de unde Primăria le cumpără și le pune la loc!…
-Ei, vezi că știi?, făcu asiguratorul. Tot așa ceva o să facem și noi. O să vă învăț eu acușica cum se câștigă bani fără să te doară capul. Voi nu trebuie decât să-mi găsiți proprietari de încredere, care mai întâi să se asigure la mine, după care să consimtă să-și dea foc la casă. Și, mai departe, știu eu ce am de făcut!…
Pandelică pompierul se albi deodată:
-Adică cum, adică… să-și pună… singuri foc la…?
Ionică, jandarmul, simți că trebuie să intervină:
-Păi stai așa, asta nu contravine regulamentului?
-Da` ce, regulamentele e bătute-n cuie? sări Sterică, asiguratorul, simțind că venise momentul lui. Uite-aici regulament – citez din memorie, ca să știți și voi: „Activitatea societăților de asigurare cu capital privat, care funcționează în România la ora actuală, vizează prioritar ramurile: incendiu și transport”. Transport nu ne interesează, noi ne axăm pe incendii. „Se asigură clădiri și bunuri.” Proprietari să fie, că banii curg, fie că e casă ori sediu administrativ, hală de producție, utilaj, stoc de marfă etcetera. Ați înțeles? Voi găsiți-mi oameni de încredere.
-`Nțeles, șefu`! Lac să fie, că broaște…
-Hai, la treabă!
Prin ianuarie 1932, seria vâlvătăilor „accidentale” care pârjoleau Galații a început din valea orașului, de pe străzile Etna și Vezuviului. Se aprindeau locuințe, prăvălii, depozite, magazii… aproape în fiecare zi câte una. Poliţia sosea la fața locului, înconjura cu cordon zona și alegea dintre gură-cască vreo câțiva bărbați să ajute la pompe. Numai că ele, pompele, cu pompierii aferenți, întârziau să apară… Sărea lumea cu găleți, cu ce apuca, până când, în sfârșit veneau și tulumbagiii salvatori. Și, într-un târziu, focul se stingea. Proprietarii, cu polița de asigurări scăpată ca prin minune din incendiu, se prezentau să-și încaseze banii și primeau – ei, nu atât cât li s-ar fi cuvenit, dar suficient cât să-și ridice o casă nouă, cu mobilă mai acătării și să-și pună pe picioare și o mică afacere, ca să nu rămână pagubași. Și toată lumea era mulțumită: proprietar, constructori, zidari, tâmplari… Meserie, nu alta!
Despre Ionică, Pandelică și Sterică, ce să mai vorbim!… Lista așteptărilor, copiată în trei exemplare, era lungă… Ajunseseră să-și dea întâlnire: „Măi, fii atent, în seara asta ne vedem pe Războieni, la 82. Să fiți pregătiți cu tot ce trebuie…” Totul era programat, totul se afla sub control.
Dar, se spune, nu poți să primești mai mult decât ești în stare să duci.
Într-o zi uscată și vântoasă de vară, pe la orele prânzului, când nimeni nu se aștepta, clopotele bisericii „Sfântul Haralambie”din deal au început să bată năvalnic, nu a sărbătoare, ci a primejdie. Cineva veni în goană la secția pompierilor militari din stradaTecuci, de lângă Piața Negri, să anunțe că a luat foc o casă, din senin, și focul se întinde între străzile Serei și Movilei.
Ce să fie asta?, se impacientă Pandelică, uitându-se în agenda lui secretă. Analiză cu atenție fiecare foaie, dar nimeni de pe străzile astea nu figura pe lista lui. „Na, belea! Să fie pe lista lui Sterică? Sau a lui Ionică? Sau… Asta ne mai lipsea!”
Până să ajungă mașinile cu tulumbele, vântul a împins flăcările și pârjolul s-a extins și mai mult. Acolo, coșmeliile erau construite din material ușor inflamabil, lipite spate în spate și se aprindeau repede una de la alta. La un moment dat, tot cartierul părea o mare de flăcări. Cinci ore s-a tras la pompe, din două străzi diferite, să stingă focul la șapte imobile care până la urmă au ars din temelii.
La anchetă s-a constatat că pe proprietatea lui Froim Davidovici, din Serei 49, un birjar a încercat să lipească un cauciuc de trăsură și a topit o soluție la flacăra unui primus. Mașinăria a luat foc și a făcut explozie, aprinzând și garajul din scânduri.
Nu mai puțin de patruzeci familii au rămas atunci pe drumuri. Paguba a fost estimată la 3 milioane lei.
Și cum majoritatea sinistraților erau foarte săraci, Primăria a trebuit să caute modalități de a-i ajuta, iar societățile din urbe să organizeze baluri de binefacere în sprijinul lor.
Ipoteza că focul ar fi fost pus de o mână criminală nu a avut temei, întrucât imobilul Davidovici nu era asigurat. Oricum, din cea mai mare catastrofă provocată de un incendiu în Galați, nimeni nu a avut de câștigat.
Ionică, Pandelică și Sterică? N-au mai fost văzuți de atunci niciodată. Se crede că și-au luat tălpășița din urbe, care pe unde au apucat, de li s-au șters urmele pentru totdeauna. Poate s-au mutat în alt oraș..

Misterele Galaților

Panglicile doamnei Paula

Pe Domnească, de la Piața Regală pe partea stângă, cum mergeai spre parc, după Hotel Imperial și librăria „Lazarovici & Bitir”, dar înainte de „Ruleta” doamnei Adele Cohn, modistă și ea, era Casa de mode „Paula”, binecunoscută în Galațiul interbelic pentru inovațiile prezentate elegantelor orașului ca „ultime creaţiuni”.
Paula Lichtenberg, modista cu nume de cartier berlinez, după soțul ei decedat într-un accident de automobil, franțuzoaică după accent, o femeie subțire, brunetă, tunsă scurt, cu breton, după moda parisiană, mereu elegantă, purtând un țigaret lung, de abanos, cu muștiuc de fildeș, confecționa prin lucrătoarele ei și vindea pălării de damă și diverse accesorii: genți, corsaje, curele, șnururi, panglici, eșarfe, cordoane, flori, pene, voalete, dantele – majoritatea provenite din străinătate și adaptate modei locale. Inventivitatea cu care le combina crea deliciul noutății și atrăgea mereu o clientelă selectă. Fiecare sezon cu noutatea lui. Obișnuia chiar să spună: „Moda e ca mersul pe apă: când vântul își schimbă direcția, toate bărcuțele deviază în același sens!”
Practic, în a doua jumătate a deceniului `30, „Casa Paula” dădea tonul modei în Galați. Devenise sinonimul eleganței și al feminității irezistibile – evident, după cele mai noi jurnale de modă din capitalele europene, primite prin abonament de la Librăria Edelstein, fosta Socec de lângă Restaurantul Suré. „În modă, informația este totul. Dar absolut totul”, spunea adeseori, subliniindu-și fraza imaginară cu țigaretul în aer.
Pentru documentare, Paula Lichtenberg se deplasa cel puțin o dată pe an în străinătate, de unde aducea la Galați cele mai noi inovații. Anul acesta, împreună cu vecina ei, Adele Cohn, au fost invitate, în calitate de specialiste, la Congresul modei de la Paris. Era februarie, vreme rea, ninsoare abundentă, dar… cum să nu te duci? Când au plecat de pe aeroportul din Galați, pista fiind acoperită cu zăpadă, conducerea aeroportului a pus schiuri la avioane, ca să poată decola… A fost o întreaga aventură, dar au ajuns cu bine, mai întâi la Cernăuți, de unde au schimbat cu un alt avion, pentru Paris-Orly.
Cât au stat în capitala Franței, au vizitat toate casele celebre de mode și de croitorie și au participat la balurile mondene „Petits Lits Blancs” și „Bal de couture”, de unde se lansa în lumea europeană moda anului.
Pe atunci, celebra Coco Chanel avea 54 de ani, ascunși cu brio, și atingea un vârf al carierei sale. În atelierele ei lucrau circa patru mii de persoane care scoteau cam douăzeci și opt de mii de modele pe an! Anul acesta, în colaborare cu contele Etienne de Beaumont și ducele Fulco de Ventura, a lansat o linie de bijuterii cu diamante cu care a uimit lumea!
Marele absent al acestor evenimente mondene a fost Paul Poiret, un strălucit maestru haute couture, pe care însă apariția lui Coco Chanel l-a umbrit total. Acum era falit și lumea îl uitase. Dar Paula încă purta pe piept emblematica „Roză a lui Poiret”, atât de îndrăgită de ea în completarea creațiilor sale. A admirat la el mai ales viziunea novatoare despre „eliberarea trupului de orice fel de constrângeri”. A dorit chiar mai mult, „eliberarea spiritului de orice fel de constrângeri” – tendință care, în modă, după cum vom vedea, nu se potrivește întotdeauna cu realitatea.
Pe la mijlocul lui martie, când s-a întors de la Paris, Paula a sugerat vitrinierilor săi să etaleze culori care, îmbinate, să sugereze aspirația lumii spre un viitor mai bun. Și a ales: roșu-pasiune, alb-fidelitate și verde-speranță – etichetate de ea drept culorile acestui an. Cine nu și-ar dori să comunice printr-un limbaj discret cu partenerul său? În visurile ei, aceste trei culori se armonizau perfect și puteau crea ele însele un ansamblu vestimentar tineresc și elegant.
Nu se mai purtau demult pălăriile-clopot, din anii `20, iar „toca” era agreată numai la teatru sau în ocazii sobre. Moda parisiană lansa anul acesta o pălărie de stradă mai îndrăzneață, cu boruri late, tari, bordată cu o panglică la 5 cm de la margine și cu alta, la fel de lată, la baza calotei, prinsă cu o fundă sau un nod simplu la spate și cu capetele mai lungi, lăsate libere peste bor. Ideea Paulei era ca această panglică să fie un tricolor: roșu, alb și verde, aplicat pe un fond negru pentru un bun contrast.
Rezultatul a încântat și, până să se dezmeticească autoritățile, așa au apărut pe străzile Galaților primele drapele ungurești arborate la pălăriile doamnelor și domnișoarelor…
Primul care a descoperit ce se întâmplă a fost chiar șeful Poliției, comisarul Balaban, a cărui nevastă a venit foarte veselă acasă cu o pălărie garnisită cu tricolorul maghiar.
-Ce-i la pălăria dumitale, cucoană, o întrebă el, ce atârnă acolo?
-Ce să atârne? Ia, niște panglici.
-Pangilici, panglici, dar ce fel de panglici?
– Ultima modă de la Paris, adusă de madame Paula! Ce te miri așa?
-Paula, zici?
Comisarul Balaban nu era din fire chiar nervos. Dar în ziua aceea nu se știe ce a avut că a țipat la cucoana sa mai ceva decât la subordonați, să desființeze „atârnătorile alea” de la pălărie, că dacă nu… Și imediat a ieșit pe ușă, cu direcția Domnească 5.
-Madame, i se adresă el patroanei, îți atrag atenția că aceste culori sunt interzise în Regatul României și, ca atare, nu este permis a le arbora la niciun fel de vestimentație! Cu atât mai mult la pălării! Asta în ruptul capului!
-Și de ce, mă rog, domnule comisar?
-În armată, pălăriile pot indica naționalitatea, dar la civili…
-Ia te uită! Toată lumea vă pricepeți la modă!… Pălăriile mele sunt chiar très chic! Așa se poartă anul acesta. Nu-ți place, nu cumperi!
-Dar, madame, ăsta este drapelul de stat al Regatului Ungariei!
-Ei, și? Aici e Casă de mode! Moda nu face politică, domnule comisar! Nici nu știu cum arată drapelul dumitale și nici nu mă interesează! Eu nu vând drapele! Și te rog să nu te mai iei de panglicile mele! Hai, că-mi încurci clientela! Lumea vine aici să admire, să cumpere, nu să caște gura la insinuările dumitale! Lumea bună, vreau să zic!
-Care lume bună, madame – întrebă intrigat comisarul, uitând că și nevasta lui a trecut pe acolo – că dacă ar fi atât de bună precum zici, și-ar da seama că aduce atingere intereselor țării și nu s-ar lăsa păcălită de diversiuni! Așa că eu îți spun acum cu frumosul, să faci bine să le scoți din magazin și din vitrină și să nu le mai pui în circulație, că de nu…
Paula Lichtemberg n-a înțeles prea bine ce vrea comisarul de la ea, iar de scos din circulație culorile anului, la care ea ținea atât de mult, nici n-a vrut să audă! A mai tras un fum din lungul ei țigaret, a dat din umeri și și-a văzut de treabă. Nu s-a sinchisit de observațiile primite și a continuat să țină expuse în vitrină panglicile provocatoare și, bineînțeles, să vândă atât de căutatele ei pălării.
Până într-o zi, când s-a pomenit din nou cu domnul comisar, de data aceasta însoțit de câțiva ofițeri de rang înalt, care s-au recomandat: Comandor aviator Nuțescu, Locotenent Comandor Bâtcă – reprezentanți ai aviației și armatei de uscat din comisia de judecată a Tribunalului militar; procuror Lupașcu și, grefier, Locotenent Stănescu.
Paula a rămas cu țigaretul ridicat, ca o baghetă suspendată aer. Numai că, de data aceasta, dicteul pentru „muzica” ce avea să urmeze nu mai venea de la ea, ci de la această inopinată comisie.
În timp ce niște militari în termen cotrobăiau prin prăvălie după panglicile roșii, albe și verzi ale doamnei Paula, comisarul i se adresă, răspicat:
-Vezi, madame, ți-am atras atenția, ți-am spus ce ai de făcut și nu m-ai ascultat! Înseamnă că dumneata ai alte scopuri!
-Scopul meu, domnule comisar, este să-mi vând marfa!
-Da, dar ce fel de marfă, de propagandă? Jignirile aduse poporului român nu pot să rămână nepedepsite! Acum vom încheia un proces-verbal care va fi înaintat tribunalului militar. Ți se va deschide acțiune publică sub acuzația de leznațiune! Ești mulțumită?
-Ce treabă are tribunalul militar cu mine, cu moda anului 1937 și cu panglicile mele? Ați înnebunit cu toții?, protesta doamna Paula. Dar în zadar.
I-au fost confiscate toate materialele „compromițătoare” de prin rafturi, din magazie și din vitrină și, la urmă, grefierul a încheiat și promisul proces-verbal de contravenție, ce urma a fi anexat la dosar.
-M-am interesat și nicăieri nu scrie că moda anului 1937 este cu tricolor unguresc!, interveni și procurorul general Lupașcu. Asta este invenția dumitale sau ai fost sfătuită s-o aplici? Dumneata nu știi că România, Slovacia și Iugoslavia suntem în Mica Antantă, tocmai pentru a preîntâmpina iredentismul maghiar? Nu știi că regimul horthyst revendică de la noi Transilvania și Banatul de est, iar Regatul României a interzis afișarea sub orice formă a însemnelor ungurești? Susții că nu ai auzit? Zici că nu știi, dar provoci reacții, dispute… Sau pur și simplu, pe dumneata nu te interesează politica de stat a Regatului României? Ei, află, Paula Lichtenberg, că leznațiunea se pedepsește în țara aceasta nu numai cu amendă, ci și cu închisoare de la 6 luni la 5 ani!
-Dar, domnilor, sunteți în eroare, eu n-am vrut decât să…
Nimeni n-o mai asculta, însă. Și-au strâns repede hârtiile și sacul cu panglici și, până să-și motiveze ea intenția, au și ieșit.
-Ne vedem la tribunalul militar!, mai strigă comisarul, ca și cum i-ar fi dat o întâlnire la cinema.
La 9 august, gălățenii citeau cu stupoare în „Acțiunea”, titrat cu litere de-o șchioapă: „Proprietara magazinului de mode „La Paula” trimisă în judecată pentru lese națiune!” Faptul a fost, după cum scria și la gazetă, „viu comentat în localitate”. Atât de viu, încât s-au creat tabere care s-au mobilizat și au intrat în acțiune.
În final, tot doamnele și domnișoarele de vază ale urbei, clentela ei fidelă, au scăpat-o de necaz. Au intervenit pe lângă soți, amanți, tați, frați, unchi și cumnați, să găsească o chichiță. Până și doamna procuror Janette Lupașcu, care-și comanda pălăriile direct de la Paris, impresionată de atâta solidaritate, a stat la o parolă în fapt de seară cu soțul ei, Nicu, în iatacul lor din Antachi 1 Bis, și se pare că, încet-încet ea ar fi dezamorsat „bomba”. Argumentul hotărâtor a fost că, vezi Doamne, culorile pentru care este incriminată „această doamnă Paula”, dacă nu au stemă, pot fi foarte bine și ale Italiei! Iar noi, cu Italia, nu avem nicio dispută teritorială!… Păi nu?

Violeta Ionescu

1 Comentariu

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*