Virgil Matei (n. Mărtinești, Vrancea)*Ziarist*

Numele și prenumele: VERGIL MATEI
Data și locul nașterii: 4 decembrie 1953, Mărtinești, Vrancea
Studii: licența în ziaristică, absolvent al Facultății de Jurnalism, promoția 1985.
Ocupația: ziarist
Ca jurnalist și scriitor și-a pus semnătura pe o însemnată serie de articole de presă și creații literare în ziarele „Înainte”, „Libertatea”, „Analele Brăilei”, „Brăila”, „Ancheta” din Brăila, Scânteia tineretului, Luceafărul, precum și în revistele de profil „Litera 13”, „Vocea a treia” și „Casa speranței” din Brăila, „Porto Franco” și „Boema” din Galați, „Sintagme literare” din Dudești, Timiș, „Dor de dor” din Dor Mărunt, „Literadura” din Buzău, „eCreator”, Baia Mare. Este membru al Clubului seniorilor din învățământul brăilean, precum și al cenaclurilor literare „Panait Istrati”, „Casa Speranței – Ana Aslan” și „Poem-caffe”, Brăila. Membru atestat al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, posesor al Cărții Internaționale de Ziarist, redactor – șef adjunct la revistele „Vocea a treia ” și „Casa Speranței”, Brăila.
Cărți publicate:
Acasă, la Fănuș, (Editura Edmunt Brăila, 2014), volum de proză scurtă, reportaj, (premiul I la secțiunea „reportaj” la Festivalul Național de Creație „Vrancea Literară”, ediția 2015).
Referințe critice:
– Vasile Ioan Zbarcea, profesor: „În volumul de reportaje-însemnări „Acasă, la Fănuș”, Vergil Matei redeșteaptă episoade singulare ale copilăriei, care îi gătesc sufletul cu dor mărunt, evocă cu deferență și încărcare afectivă chipuri cu aură de legendă, cu care lasă impresia că până acum a fost în dialog secret, întoarce ceasul istoriei, coboară până în obstinantul deceniu și cu încumetare vorbește amănunțit despre realități ținute până mai ieri sub paza severă a cenzurii”. ( ziarul „Brăila”, mai 2014) .
2. Dincolo de patul armei – diribau, roman, (Editura Torent Press, Brăila 2015), (premiul special al Editurii „Salonul literar” Vrancea – secțiunea „memorialistică” la Festivalul Național de Creație „Vrancea Literară”, ediția 2016).
Referințe critice:
– prof. univ. dr Ion Marin, Universitatea „Hiperion”, București: „Dincolo de patul armei – diribau” este o carte scrisă în dulcele stil clasic, asta nu fiindcă autorul își are obârșia la poale de Moldovă, ci fiindcă are talent de scriitor și plăcerea de a povesti într-un fel atât de captivant încât mi-a adus aminte de Fănuș Neagu și, mai mult, chiar de Panait Istrati, marile spirite ale Brăilei, ale bucății de țară unde s-a stabilit și Vergil Matei, deși sunt aproape convins că nu s-a gândit la asemenea apropieri livrești”. (Ultima oră, decembrie 2015)
– Emilian Marcu, poet și scriitor: „În „Dincolo de patul armei – diribau”, Vergil Matei, cu mult talent de narator, mergând adesea până la nuanțe comportamentale subtile, reușește să reînvie o lume ce părea demult apusă și, mai mult, trecută în uitare. Este un roman-reportaj, tentant la citit, dovedind că autorul are talent reportericesc”. (Convorbiri literare, septembrie 2016)
– Adrian G. Secară, critic literar: (…) „La un moment dat se face un apropo la Sven Hasel și cărțile sale… Vergil Matei are uneori tensiunea danezului care a luptat petru nemți în al doilea război mondial, dar parcă l-aș apropia mai mult de un Henry Charriere, creatorul nemuritorului Papillon. (…) Este un scriitor-martor care merită atenția!” (Litera 13, ianuarie 2017).
– Vasile Datcu, scriitor: „A mărturisi despre timpul tău, este, deopotrivă, un act de cultură și unul de igienă civică. În cartea sa, Vergil Matei povestește despre timpul lui: cu detașare, obiectivat, aspru, cu vădit talent reportericesc. Procedând astfel, recuperează o lume al cărui adevăr ar fi fost pierdut pentru totdeauna. Este exact ce așteaptă de la noi, istoria!”(lansarea cărții, 28 mai 2015, Biblioteca Județeană „Panait Istrati”, Brăila)
3. Acasă, la Mărtinești, volum, editura Lucas, 2016 Brăila
Referințe critice:
– Virginia Chiriac, profesor: „În „Acasă, la Mărtinești”, fantezia peripatetică a lui Vergil Matei desfide rigori și canoane epice restrictive, făcând loc impetuozității revărsărilor aluvionare de mărturii, impresii și experiențe de viață, ordonată de coerența integratoare a unui suflet rămas captiv într-o lume ce-și trăiește gloria de altădată între paginile cărții”. (Porto Franco, octombrie 2016)
NAȘTEREA FÂNTÂNII

De-atâta căldură nimic nu mai mișcă. Doar o prigorie săgetează cerul sticlos în căutarea unei legendare picături de apă. Fata Morgana își face numărul, în timp ce casele, haturile dintre movilă și pădurea Gineralului dansează lasciv, apărând și dispărând, ici, colo, când și când, sub o altă formă.
… „Valea … Capu` … Dealu“… Coșul de nuiele, prin mânerele căruia a fost trecut și legat zdravăn un crucioi de căruță, susținut de un odgon gros de patru dește apare, pentru a câta oară, la rasul pământului. De odgon trag patru, cinci bărbați, goi până-n brâu, de pe care sudoarea curge-n valuri. Unul e chiar stăpânul fântânii, nea Gheorghe a lu` Grimbir, de pe șoseaua ce duce la Gineral, căruia i-a sărit în ajutor mai mulți vecini, pădureni: nea Gheorghe Negru, nea Ștefan Stefănache, Popici, moș Alexandru Mutu, nea Tudorache Matei, nenea Onu. Pădurenii, gospodari ai Mărtineștiului, cărora Râmnicul le-a înghițit casele, iar acum își durau acareturi noi în coasta pădurii Proca Mică făceau clacă, se întrajutorau, asa cum obișnuiau de-o viață. Noi, copiii, pe lângă ei, călăream timpul, jucându-ne pe movila de pământ care, de la coș la coș creștea căpătând o culoare din ce în ce mai spre galben.
„Valea!“, strigă din groapă puțarul, semn că odgonul bine ancorat într-o macara trebuie coborât cu atenție. „Capu`!“, i se răspunse din buza puțului, semn că cel de jos trebuie să fie atent, să nu-i scape coșul în cap. „Dealu ! , e următoarea comandă pe care cei ce sapă în căutarea apei o folosesc, dând de veste celor de sus că trebuie să-și ia treaba în serios. Acum, când cel de jos nu se mai zărește, comunicarea e ceva mai grea. Trebuie să ridici vocea, răspicat, precis, cu urechile pâlnie la ce spune cel care sapă. Nu-l cunosc, dar, după voce ghicesc meseriașul din el. E impunător chiar: ce zice el de-acolo, din adâncuri e sfânt. Ce mai, e deasupra tuturor ! „Dealu`!”. În locul coșului se prinde el. Se trage cu forță, nu glumă. E căldură afară, un august de sfârșenie, dar el umblă acoperit cu pufoaica. Acolo jos e frig. Cere și aprinde o mărășească, îsi dezleagă brâul, aruncă de pe el haina grea și udă și își șterge meticulos sudoarea rece de pe frunte. Între timp, se pregătește schimbul. Să se fi săpat vreo zece metri, dar aici in coasta pădurii apa nu se lasă prinsă cu una, cu două. Ceva mai către nea Vasile Stan e o altă fântână cu cumpănă. Ajutăm și noi aducând de acolo, spetindu-ne, o găleată ochi cu apă rece și limpede. Mă apucă fiorii, gândind la cât mai au de tras oamenii ăștia până la luciul apei. „Hai ! “. Și iar „valea – capu – dealu`“ .
Și iar se schimbă pufoaicele. Numai noi, cei de la suprafață suntem aceiași, îndurând același soare crunt și neiertător .
Amurgește, s-a săpat cam jumătate, mama Sanda pune de mămaligă, în timp ce căutătorii de apă, după ce au astupat gura fântânii să nu dea vreo lighioană în ea, se spală de noroi, ștergându-se cu sârg, în așteptarea unui țoi cu tărie. Așa e de când lumea, așa-i și la noi în sat: o fântână nu se ridică în doi. Vin vecinii, vin neamurile, vine nașu, vine finu`, n-ai încotro, așa e scris. Puțarul, un meseriaș din Bogza e suveran și la suprafață. Dă ordine, face ordine. Îi place, se vede treaba, să fie ascultat, dar și eu mă bucur, atunci când, curios din fire, după ce-l întreb de când sapă în căutarea apei, îmi răspunse că, de-ar pune cap la cap fântânile pe care le-a „înălțat” în ultimii douășcinci de ani, de când s-a apucat de meseria asta, ar ajunge la Bălești, cale de vreo zece kilometri. A săpat fântâni peste tot: aici, la noi în Mărtinești a început pe ulița bisericii la Chinează, apoi, pe șosea, la tata-nașu Bondrea, la moș Andrei Staicu, la nea Dobre Matei, la Pașalău, la Chetreanca, a dat apoi cotu` la ulița morii săpând fântâni la nea Nică Matei, la nea Dumitru Sandu și la moș Stan, la nenea Petrea Matei, la nea Petrea Buzatu, la nea Ion Staicu. Rămâne cu dumicatul în gură atunci când îl întreb despre cum va fi apa aici. Sigur pe el, de parcă-și înfipsese gura în nămol, răspunde încontrat: „Bună, altfel cum. Și limpede!“. „Bine, bine, îl jărăghii eu, dar sunt și fântâni rele ?”. Intrigat de curajul meu îmi răspunse în doi peri, parcă disculpându-se: „Nu e vina mea. E a omului. Dacă omu-i rău pe dinuntru… Dar Gheorghe e om bun. Nici o grijă, are apă bună “.
Lucrul se reia a doua zi, în zori. Din cei de ieri, unii au plecat la rosturile lor. Azi au venit să dea o mână de ajutor nea Goică, văru Gheorghe Gheorghiță, nea Ionică a lu` moș Bădică, cumătru` Vasile, moș Gheorghe Buruiană, ba chiar și Stan Burtosu, contabil la sfatul popular. Forțe proaspete. „Valea – capu – dealu!“. Poruncile se mai succed de câteva zeci de ori, pământul adunat acum e mai mâlos, mai greu. Iar noi suntem tot mai nerăbdători. La un pas de apă, puțarul cere o sticlă cu apă. Îi este sete. I se trimite o sticlă cu vin rece. Și un pahar. Așa e rânduiala. Acum se scoate nămol cu apă, oamenii trag și mai greu la odgon, neluând în seamă bătăturile aspre de la degete. „Valea!”. „Capu`“ – și ne așteptam la comanda următoare, „Dealu`”. În loc de „dealu`” auzim un prelung răstit: „Liniștee!”. Cei care nu știam despre ce-i vorba înghețarăm cu sudoarea pe noi. Cei mai de-o vârstă aplecară urechile, așteptând, calm. În jur, o liniște ca-n biserică la popa Zisu. Dupa câteva secunde, care ni s-au părut o veșnicie, un clipocit înfundat, dar distinct, o prăvălire ușoară de mal, o țâșnire a apei ca o curgere de streașină pe o ploaie bogată și cuminte. Asta și era! „Apă! Am dat de apă!” – răsună din adâncuri . „Ai văzut ? – îmi spune nea Goică, luminat la față – i-a ghicit ogodu`, e ca atunci când fată o vacă sau când un miel vine pe lume, e așa, ca o ușurare“. „Sau, de ce nu, ca atunci când o mamă se liniștește după chinurile facerii, ducându-și pruncul la sân – îmi zic în gând. Un prunc botezat cu apă vie dintr-o fântână care nu va seca niciodată”.
Dar greul facerii nu s-a sfârșit încă. Gălețile iau acum locul coșurilor. În prima, apar, triumfătoare, sticla și paharul. Apa din sticlă e murdară, dar toți o plimbăm de la unul la altul, minunându-ne de bunătatea apei. Puțarul e acum în apă până la brâu, și-a tras cizme pescărești, și-a schimbat pufoaica asudată. E tras și el la suprafață, preț de o țigară. Jos nu prea e aer. Și nici timp. Se coboară tuburile, tuburi din beton care susțin pereții si mențin izvorul curat și nesecat. Patru, cinci tuburi se lasă la apă. Se sapă sub ele și pe lângă ele, fixându-le, mai apoi, cu un meșteșug numai de el știut, dobândit de-a lungul anilor.
„Dealu`!“. E ultimul „deal” pe care-l comandă. E ud până la piele, nădușit, grăbit. Se schimbă repede, să nu-l tragă vreun curent, montează apoi tubul de deasupra, îl cimentuiește, după care, rotindu-și privirea către noi, mă chemă la el și-mi zise de sus: „Tot te văd că dai roată p`aci. Ia pune tu mâna pe cuiul ăsta până nu se întărește cimentuiala și încrustează cu litere mari cât vrabia, să vadă lumea când o veni să-și potolească setea la această „Fântână ridicată prin grija lui Dumnezeu, de noi, Sanda și Gheorghe Ioniță, zis a lu` Grimbir, în prag de Sântămărie, 1960”.

+

DIALOG ÎNTRE CIOCAN ȘI NICOVALĂ

Ațâțat de cântecul de jelanie al nicovalei, lăsam de multe ori joaca, o tăiam pe linia colectivului, coteam la stânga pe lângă treierătoare și mă opream direct în fierărie, fără a scoate o vorbă. Mă uitam năuc cum bucata aia de fier înroșit ajunge ca o plămadă în mâinile butucănoase ale lui nea Silică, fierarul satului. Când dădea cu ochii de mine, scotea o pistelcă mototolită din buzunar , își ștergea fruntea, aprindea o mărășească de la un tăciune prins cu cleștele „gură de pește”, își dezgolea pieptu-i ca de taur, apoi mă lua la scuturat: „Ai venit, nepoate?” „Cum vezi”. „Hai, ia-o de coadă, treci la treabă”. Treaba de care-i vorba era să trag la foale. Îmi știa interesul. Așa pipernicit cum eram, mă opinteam, cu limba scoasă, trăgând de lanțul care acționa burduful. Oboseam repede. Din zgura luminoasă în care eu suflasem aer, scotea un alt fier înroșit. Îl apuca de un capăt cu cleștele, apoi îl altoia, icnind, cu un ciocan, croind o altă potcoavă. Pe mutește, îl așteptam cu cleștele în mână să termine. Apucam potcoava de un colț și o aruncam într-o teică cu apă înnegrită. Gata, îmi făcusem damblaua!…
… Cu toate că au trecut ani mulți de-atunci, de nea Silică Batog mă împiedic de el în amintiri ori de câte ori în nări îmi pătrunde miros de mangal încins. Avea fierăria lui, în curtea ceapeului, unde toată herghelia de cai a Mărtineștiului se lăsa potcovită de mâinile lui aspre și dibace. Conductorii trăgeau căruțele sub nucii uriași dinspre nea Codin Marcu, dihămau caii, îi legau de stanoage și așteptau, în ordine, să le vină rândul. Fierăria – o încăpere întunecoasă, unde nea Silică era și slugă și împărat. Pe un perete, împânzit cu chiroane de doișpe atârnau fel de fel de scule, cărora doar el le știa rostul: cherpedine, cuțitoaie, sfredele, compas, ciocane, dălți. Pe alt perete se înălța vatra cu foalele scârțîind și suflând bătrânește, peste care se așternuse un strat de praf de cărbune, gros de două dește. În mijloc trona o nicovală lucitoare, cu un zăngănit pe care-l recunoșteam tocmai de la poarta ceapeului.
…Peste ani, mulți, sosit într-un concediu acasă la părinți, am trecut și pe la poarta lui nea Silică, cu gând să-i dau binețe. Știam că, acum, mai spre bătrânețe, își trăsese fierăria, cât mai rămăsese din ea, acasă, pe malul gârlei.
…Mi-am aruncat privirea peste gard. Prin ușile larg deschise ale fierăriei zării foalele și vatra – reci, încremenite. Jos, pe pământul sufocat de zgură, trona nicovala. Mi s-a părut mută, ruginită, fără de suflet. Bat în poartă. Poarta este închisă, la trei nasturi, ziua, probabil, doar zăvorul de la mijloc fiind tras. Îmi răspunse un puști, nepot de-al lui nea Silică, bănuii eu. Se duse să-l cheme. Un bătrânel sprijinindu-se într-un toiag de cătină, ce-și aruncase pe umeri o bundă jerpelită, iar pe cap își înfundase o căciulă roasă, cândva brumărie – atât mai rămăsese din nea Silică. După ce-și aprinse o națională, horcăind din toți bojocii, mă luă în primire, cântărindu-mă din priviri. Nici n-apucai să-i spun că sunt băiatul lui Ionel Matei, leatul lui, cu care a făcut premilitara împreună, că mă și repezi. Oi fi fiind de la fisc, de la percepție, gândii eu cu mintea lui. Cum să-i explic că sunt gazetar și că vreau să scriu despre o meserie pe ducă? Degeaba i-am băgat sub nas legitimația mea de ziarist, că el trase și zăvorul de sus, aruncându-mi, în doi peri, că, oi fi fiind eu băiat bun, dar n-am ce scri despre el. Nepoliticos, am insistat, întrebându-l câți ani are. Șapteșcinci, îmi răspunse, ca din pod, dar, n-ai ce scri, că, de la zece ani, tot prin fum și fiare. Ce rost are să-ți spun de unde am furat meseria? De la un moș de-al meu din Gologanu, potcoveam cai, niște armăsari grozavi. Câteodată mă sculam în crucea nopții și aprindeam mangalul, plecau geambașii cu caii după ce le înfășurau copitele în obiele, ce știam eu despre cum se furau caii? Dar, n-ai ce scri. Când m-am însurat, am tras aici, pe malul gârlii. Herghelii de cai am potcovit. Suflau foalele zi și noapte, focul mocnea, iar eu moțăiam pe vatră. Mai reparam o munușă, o osie, un butuc, o roată, Dar, n-ai ce scri, măi băiete, alea erau vremurile, pe oamenii care veneau la ușa mea îi cunoșteam după cai. Acuma, n-ai ce scri, măi, tată, (hopa, s-a mai îmbunat nea Silică!), te văd că ești om bun și cu carte, da n-ai ce scri, zău! Și caii s-au înrăit, nu numai oamenii. Lovesc, mușcă, prind nărav. M-am rablagit, mi-e greu. Vezi, (nu vedeam, n-aveam cum), n-am nici măcar un dram de mangal. (mă așteptam să desferece poarta). Am acolo un fund de sac cu ciocănei de porumb. Foalele sunt vechi, ferfeniță, ca și bojocii mei, le-am furat de la nemți, din gară de la Sihlea, pe când se retrăgeau în pașpatru. Dar, fără mangal, trag din greu la ele. Să-ți spun cât mă miluiește lumea pe o potcoveală? Îți spun, că, și-așa, n-ai ce scri, iau puțin taică, mă mai înțeleg cu oamenii pe-un ciur de mălai sau ceva legumă, nici ei n-au de unde. (Harșt! Deschise zăvorul de jos). Eu n-am de unde cumpăra o bucată de potcoviță. Dacă aici, în Mărtinești mi-a furat vreunul meseria? Păi, ar fi Lică fecioru-miu ăla micu, da tre` să mă țin de capul lui, n-ai ce scri, tăiculiță, fără tragere de inimă și palme bătucite nu scot om din el. Da, băiete, ce stai la poartă (trase și ultimul zăvor), intră, hai, poftește în potcovărie, că, ș-așa, n-ai ce scri…

VEȘNICESC, ȚINÂNDU- SE DE MÂNĂ

Mi-a fost dat să-l întâlnesc pe moș Stan Berbecaru, căci despre el și baba lui e vorba în aceste rânduri, de foarte multe ori, unul din motive fiind și acela că viile noastre, din Valea lui Ostahi erau alăturate. Trecuse binișor de optzecișicinci de ani, și, câteodată, mi-era ciudă pe el când ajungea în vale, pe malul Bălții Amara, înaintea mea, preț de cinci kilometri față de Ibrianu. Întotdeauna mă lua la zor: „Cam târziu, cam târziu, nepoate!”. Dar și eu i-o-ntorceam: „Mai taci, bre, las-o mai moale, că, de nu te-ai fi trezit și matale înaintea rusului, ceva mai de cu zori, nu mai intrai în Țiganca, pe jos, tocmai de la Stalingrad”. Moș Stan făcuse războiul și-ncolo-și-ncoace și-mi povestea, avea timp și har de-așa ceva, de ororile războiului pe care-l înrănițase, vorba lui, șapte ani numai în linia întâi. Dar, astea s-au dus și nu despre războiul – bată-l focul iadului! – lui moș Stan vreau să vorbesc, ci de întâmplarea de viață pe care moș Stan a trăit-o mai acătării.
Mai zăcuse moș Stan de gripă, de, dar ca-n iarna asta parcă niciodată n-a fost țintuit atâta la pat. Am trecut pe la ei, cum îmi era obiceiul. Întinși pe patul din bucătărie, oblojiți de copii. Erau răciți cobză. „Nepoate, gata. Pân` aici mi-a fost. Eu mă duc. Tu, babo, de te-oi înzdrăveni, să aduni copiii și nepoții și să-mi faceți toate cele”. Baba Ștefana, cu glas stins se ținu, totuși, bățoasă, așa cum a fost o viață: „Ba, moșule, cred că eu ți-oi lua-o înainte. Fă bine, Neagule – și împunse aerul cu mâna către un fecior – și cheamă pe popa Neamu de la Maraloiu să ne împărtășească, să pot merge dincolo, la Domnul, cu toate cele împlinite”. Ceea ce și făcu.
Baba Ștefana se stinse a doua zi, pe la prânz. I-au ținut lumânarea fiii și nurorile, dar și moș Stan, și el pe ducă. Au spălat-o creștinește pe tușa Ștefana, timp în care, ce-i veni pe limbă lui moș Stan: „Măi, taică, mai puneți apă la încălzit. Vreau să mă spălați de viu. Simt și eu cum mă duc”. Zis și făcut. L-au spălat pe moș, bătrânul a cerut să fie primenit cu hainele de moarte, s-a lungit pe pat, a cerut un pahar cu vin din care a tras două-trei dușci, a mai cerut și-o lumânare aprinsă și, după ce-și roti privirea înspre sicriul babei sale, închise și el ochii pentru totdeauna.
…Pe o zăpadă și-un ger ca-n stepa calmucă, doi bătrânei, moș Stan și tușa Ștefana Berbecaru…

CADÂNELE (Din carnetul de reporter)

Întâmplarea pe care încerc s-o aștern aici s-a petrecut cu ani buni în urmă, prin preajma unui 23 august. Redacția gazetei la care lucram atunci pregătea un număr special. Eram, cu toții angrenați, la comandă, în căutarea unor brăileni ce avuseseră șansa „istorică” de a se naște fix în acea zi controversată și astăzi, urmând a le „reconstitui biografia” devenirii lor. Detectiv de ocazie, am trecut Dunărea, luând la pas satele de pe drumul Tulcei, în căutarea unui vajnic constructor brăilean ce se încadra perfect comandamentului impus. I-am luat urma dincolo de Măcin, într-un sătuc cosmopolit, unde românii, rușii-lipoveni, italienii, tătarii si turcii vorbeau pe aceeași limbă – a înțelegerii și conviețuirii în bună-pace. „Subiectul” meu se afla în concediu la soacră-sa, o turcoaică blajină, ce-și purta mândră un tulpan alb pe cap, încinsă la brâu cu un sorț îmbogățit cu un buzunar generos, așteptând încrezătoare cumpărători în fața unei stive de pepeni, înaltă cât o redută. Pe ginere nu l-am găsit, era plecat de cu ziuă pe baltă, la pescuit, lăsând vorbă că se întoarce în jurul prânzului. Se făcu două după amiaza iar „eroul” meu încă se lăsa așteptat. Nici eu nu stătui degeaba. Mă încinsei cu un sorț la brâu și, până-ntr-amurg o făcui cu spor, pe vânzătorul de pepeni. Apoi, o ajutai pe bătrână să care stiva de pepeni în curte și s-o acopere cu o pistelcă. Într-un târziu, spre miezul nopții o masină claxonă în dreptul porții. Dintr-un Fiat alb, strălucitor, raritate la acea vreme, coborî un bărbat înalt, cu o alură atletică, bronzat, cu un lănțug de aur la gât ce-i dădea o notă autohtonă de dandy, cu cheile rotindu-le într-un tic nervos pe arătător, semn al siguranței de sine. Am făcut cunoștintă, zâmbind a bună, mulțumindu-mi că eram primul care-l felicită de ziua lui de naștere. Până să intrăm în subiect îmi strecură, așa, printre două vorbe, că fusese pe baltă cu un prieten “acompaniați” de două cadâne. Se citea pe fața lui ce marfă îi trecuse prin mână. Numai să nu afle soacră-sa, altminteri o gospodină pe cinste. O mămăliguță cu brânză, o saramurică și o sticlă cu vin de la groapă s-au asezonat bine cu documentarea. A venit și ora de culcare, am mulțumit pentru masă, gazda pregătindu-mi patul din camera din față, cea destinată oaspeților. Ne-am urat reciproc noapte bună și m-am strecurat sub așternut. Afară, după ce parcă mașina în garaj, auzii cum “eroul” meu ură noapte bună mamei sale soacre, dar și ceva care mă lăsă interzis: „Și vezi cum faci, te descurci matale, alegi două cadâne așa cum am avut și eu azi pe baltă, din cele mai arătoase și le pregătești pentru domnu`”. „Nicio grijă, maică, la atâta lucru m-oi pricepe și eu – veni răspunsul ferm al soacrei – e doar musafirul nostru, azi m-a ajutat toată ziua, o cadână bună o fi meritând și dumnealui. Două îi dau, să mă pomenească, pe amândouă i le aleg, să pârâie. I le strecor pe hol, să le aibe la îndemână“. Până să mă dumiresc despre ce-i vorba, gândurile deja o luară razna, o văzui pe gazdă venind la braț cu două … cadâne: două pepenoaice mari, dungate, cu care probabil mă luptasem și eu când am ajutat-o să le stivuiască în curte, pepeni dulci ca fraga, din care mâncasem cu poftă mai devreme, reținându-le gustul, însă nu și numele …local .
Așa-i că restul întâmplării nu mai are haz ? Mai pot spune, fiindcă tot mi-aduc aminte, că m-am spetit cu cadânele mele până la Brăila, trecându-le Dunărea și, nici nu se putea altfel, amândouă erau coapte – coapte. Avusese dreptate bătrâna: când am înfipt cuțitul în ele, au pârâit, nu glumă …

O INVITAȚIE
…ciudată, dar, totodată, de nerefuzat. I-am dat curs, nici prin gând nu mi-ar fi trecut să n-o iau în seamă, de vreme ce urma să fiu, pentru o zi numai, oaspetele Brăilei anului… 1368. E o dimineață călduță, de început de mai, fără nor și fără vânt, cu o pâclă densă. Însoțitorul meu și-a luat în serios însărcinarea de a mă conduce prin cetate. Mă aștepta la locul cuvenit cu un car tras de doi cai murgi, însă declinai oferta, dându-i de înțeles că mersul pe jos îmi priește. Pornim, așadar, la pas, odată cu urcușul soarelui pe boltă, apucând pe o stradă care, la început, mergea drept printre tufișuri de salcâm și măceș, coborând, mai apoi, către fluviu. Strada e destul de lărguță, pietruită pe unele porțiuni, dușumită pe altele. De-a lungul trotuarelor, nu tocmai late, se înalță case din chirpici, din bârne, dar si din marmură încărcate cu ornamente din ipsos si din aramă. Strada e tixită de lume, bănuiesc că se petrece ceva, nu știu ce anume, cert e că locuitorii lunecă lovindu-se de cai și boi, de hamali încovoiați sub poveri uriașe. O gălăgie confuză dar, totusi, nesupărătoare acoperă strada, neștiind ce să bag mai întâi în seamă : pe pescarul ce mă îmbie cu un crăpuștean abia luat de pe o piatră încinsă și învelit în foi de lipan? Pe vânzătorii de țesături de Damasc ce-și ademenesc clienții bătând în darabanele tejghelelor tocite? Pe țâncii care se împiedică în poalele mamelor cerând de mâncare sau pe cerșetorii și orbii ce-și proslăvesc beteșugurile? Din prăvăliile așezate la rând răzbat glasurile dogite ale vânzătorilor de postav, de mirodenii, de încălțăminte, de harnașamente pentru cai. La gheretele ce blochează trotuarul se vând de-ale gurii, de la tochitură de porc până la covrigi cu susan. Un vlăjgan spilcuit, încins cu un sorț cu buzunare largi își prezintă marfa trăgându-ne de mânecă, doar-doar i-om cumpăra cârnați și plăcinte de pe tavă. Zăbovesc ceva mai mult în fața unei rotării. Aici afacerile merg strună, de vreme ce căruța se poate comanda pe loc. Cât să te plimbi până jos, devale, la gârlă, cât să te tocmești cu un spițer și te-ai și văzut pe loitrea caruței. La o întretăiere, lumea se oprește, se-nghesuie și privește la cercul rămas gol în centru : un hamal tânăr, cu pielea tăbăcită era judecat în public pentru că, în urmă cu o noapte furase două valuri de țesături de pe barcazul unui grec. Din nou ne-am pierdut în labirintul unor ulicioare, până când, coborând o pantă, ne-a apărut, brusc, în fața ochilor, nefiresc de lată, Dunărea. Ne-am urcat într-o barcă ce mirosea a catran, semn că era proaspăt călăfătuită. Am pătruns, nu după multă vreme, într-un luminiș verde din mijlocul unei păduri inundate. Lișițe surii, gâște gălăgioase, lebede ce-și purtau puii în spate zburătăceau stârnind brădișul fraged. Berzele si bâtlanii se roteau deasupra noastră în cercuri amețitoare. Pescari cu lotci pline cu pește trăgeau din răsputeri la rame îndreptându-se către casă după o noapte norocoasă. Într-un sfârșit ieșirăm pe un braț al fluviului ce-l simțirăm după curent și o apucarăm în sus, către vărsare, pe malul celălalt, la Ghecet. După ce acostarăm, urcarăm malul și ne pierdurăm pe ulițe înțesate de bărci reparate și pregătite să plece la pescuit. Copiii se hârjoneau pe la porțile larg deschise, porcii și găinile dormitau sătule pe grămezi de papură, iar berzele, impasibile, plesnind a mulțumire din pliscurile uriașe își vedeau de cuiburile lor de pe acoperișuri. În colibe de stuf își duceau viața oameni cărora le atârnau bărbi până aproape de brâu și care purtau peste cămăși brâuri late, înflorate. De fapt un asemenea pescar trăgea la vâslele bărcii noastre. Am traversat Dunărea ceva mai la vale, prinzându-ne de celălalt mal alături de o puzderie de bărci ancorate la un cheu de lemn. O liniște nefirească acoperea acum întregul port. Aveam să aflu și de ce : era ora când hamalii încetau lucrul, scoțându-și merindele din traiste, aciuându-se la umbră, goi până la brâu, pentru a-și lua, în tihnă, masa. Prilej și pentru mine de a privi mai în liniște portul. La cheu erau ancorate zeci de ambarcațiuni, dar dintre toate una îmi atrase atenția: venise tocmai din Liban, încărcată cu lemn de cedru, mirodenii, tămâie, lucruri fine din metale scumpe, baloturi de țesături. La schimb, burdușeau cala cu grâu. Un șir nesfârșit de căruțe înainta în pas de melc în bătaia soarelui. Hamalii, atletici, cu cefele ca de taur își reluaseră lucrul, descărcând sacii în pântecele nesătul al vasului. Mai la vale, într-o altă corabie se încărcau butii cu vin aduse de departe, de pe drumurile Moldovei și lemn de brad. După vorbă, marinarii păreau a fi greci. Însoțitorul meu îmi spuse că veniseră tocmai din Rodos, parteneri tradiționali, serioși. Aveam să-i revăd seara, în jurul unei mese întinse în fața unui han de pe buza Dunării, înconjurați de lăutari și de fete frumoase, cu ochi tăcuți, ce îi adulau cu o dezinvoltură plină de îndrăzneală. La o altă masă, ceva mai retrasă și cu ștaif, un grup de oameni îmbrăcați mai altfel decât cei ai locului îmi atrase atenția. Sunt negustori brașoveni – mă lămuri însoțitorul. Coborau prin pasul Predealului, luau drumul Buzăului și Râmnicului, deshămând apoi caii în portul Brăilei, deșertând din căruțe sare, lemn de brad și de fag, butoaie cu miere de albine, lăzi cu arme, pulbere, îmbrăcăminte cu fireturi, mărunțișuri din cositor și aramă strălucitoare. Făceau negoț cu brăilenii, în special de cereale. De mare folos le fu însuși privilegiul pe care îl acordase, în iarna ce trecuse domnul Vlaicu, lor, brașovenilor. Acum puteau să încheie afaceri la lumina zilei, să-și caute parteneri serioși și, de ce nu, unii dintre ei să se stabilească și să-și întemeieze familii pe malurile bătrânului fluviu.
Cu invitația în mână, mulțumii însoțitorului meu de-o zi pentru ospitalitate, lăsând în urmă Dunărea cu malurile sale pline de mărfuri, cu tumultul portului, cu imaginea șirului de hamali cu saci în spate, cu marinari înfierbântați de nurii fetelor, gândind că, uneori, închipuirile sunt aievea cu unele realități.

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*