Ştefan Minica (Pseudonim Gabriel Ştefan -Moisei-Maramureş)*Poet,domiciliul Germania*

Nume autor
Ştefan Minica
Pseudonim
Gabriel Ştefan
Data și locul nașterii
26.08.1974
Și-a petrecut copilăria în Moisei, Maramures, a urmat Scoala generala nr. 4 Moisei, Liceul teoretic “Bogdan Voda” Viseu de Sus, Facultatea de Drept, Universitatea Hyperion Bucuresti
Poeți preferați: Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Mihai Eminescu, Lucian Blaga
Debut in Amprentele sufletului, nr. 2 din 2015

Mamei mele

Of, Doamne cât de tristă-i şi luna
Atunci când dorul în noapte îl încui
Şi nu mai poate revedea lumina
Nici dacă a nopţii poartă o descui.

Mi-e aşa un dor de tine, mamă !
Să-ţi mai ascult o şoaptă aş vrea,
Să te privesc, dar nu într-o ramă!
Să mă alinti şi să mă cerţi aş vrea…

Pe cer e noapte-n dorul meu aprins,
În suflet o prăpastie şi nişte stele…
În blânde depărtări zăresc nestins
Frumosul chip al mamei mele.

Timpul

Timpul nu vindecă
nicio rană adâncă,
cel mult cu împrumut
o dăruieşte uitării;
uneori
îmi întind braţul istovit
de atâta prezent
peste anotimpul uitării
şi simt cum mă dor
toate încheieturile rănii…
Timpul nu judecă
gingăşii fulgi de nea în cădere,
nici arşiţa verii,
nici ploaia măruntă
ori păcatul plăcerii…
Timpul nu risipeşte
nici clipele dulci, nici clipă amară
pe toate le adună
şi mai apoi le separă…

Arborele

Vezi acel arbore sfios cu frunzele-n cădere
jumătate umbrit – jumătate uitat în soare
cu o rădăcină zveltă, descătuşată de pământ
şi-o simfonie de toamnă de magică culoare?

Mâine poate va fi o simplă coală de poezie
pe care aşterne clipa universu-i de poveste
sau poate că va fi un magic lemn de foc
dintr-o casă, unde un batrân se încălzeşte.

Acel arbore sfios cu frunzele-n cădere
mi s-a prelins în suflet, în sânge şi în gând,
te rog să nu mi-l tai înainte de vreme
să pot să-i văd, să-i simt mlădiţele crescând…

Iubirea se conjugă în noi doi…

Iubirea se conjugă în doi câte doi,
tristeţea de unul singur dintre noi;
iubirea-i suavă flacără aprinsă-n doi,
tristeţea e ghiară ce sfâşie din noi.
Noi suntem lutul în care arde aievea
iubirea aprinsă
şi tristeţea neînvinsă
deopotrivă,
suntem şi soarele şi luna,
adiere blândă ori furtuna.
Noi suntem unul celuilalt
speranţă adoptivă,
credinţă primitivă
ori darul Celui Preaînalt.
Iubirea se conjugă în noi doi…

Aripi de lumină

În clipe de tristeţe, tu ai fost mângâierea mea…
Eu- un pedestru înfumurat, în vise înaripat
Ce nu-ţi simţeam iubirea şi nu-ţi trăiam tristeţea,
Nici strălucirea-ţi tandră nu am remarcat.
Eu trăiam în alt vis
unul prea departe de mine…
de pe înaltele stânci
mă aruncăm în abis;
tu ştiai că oamenii
n-au asemeni vulturilor aripi
şi mă ţineai strâns
la pieptul dorinţei, la al suspinului piept
şi-mi zâmbeai după orişice plâns…
eu- copil fără minte, îmi făceam aripi
din umbrele nopţilor clandestine,
aripi de întuneric care în lumina se frâng…
tu încă mă mai iubeai printre suspine
până într-o zi fără soare
când m-am desprins
din dulcea-ţi strânsoare…
În clipe de tristeţe, te caut.. şi nu mai eşti
Te-am pierdut în ziua de dinainte de zori…
Mă plimb însingurat pe alei.. şi de mă mai iubeşti
Nu mai contează, ai aripi de lumina şi zbori…

Aveai

Aveai lacrimi la ochiul stâng,
cu cel drept, în taină, ai zâmbit,
când la poarta-ţi încuiată
am îngenunchiat, şoptindu-ţi:
te iubesc!
Aveai sărutul încuiat în suspin
când mi te-ai daruit;
eram secunda întrupată în sublim,
o pauză, un început şi-o încetare
dintr-un petic de poveste
despre o zână care a iubit
un val ce plutea pe-o mare…
Aveai la inima legate centuri
prin care să te prinzi de cer;
eram la momentul nepotrivit,
tu aveai lacrimi la ochiul stâng,
cu cel drept, în taină, îmi zâmbeai,
când m-am îndrăgostit…

Doar scrie-mi

Scrie-mi ce vrei, doar scrie-mi,
voi citi noaptea în stele,
dimineaţa în picăturile de rouă,
doar scrie-mi !
Clepsidră îşi macină nisipul
cu uitătură de lupă,
norii se zbat pe cer nemişcaţi de soare,
doar scrie-mi şi-mi va fi iar sărbătoare !
Negândurile-ţi mă înfioară
oare-ai să mă mai iubeşti şi a doua oară?
Se mişcă zăpezile pe versanţi,
e primăvară, e mare alungită la soare
şi păsări; da, păsările-mi ciripesc
la urechea dorului unde mi-ai scris ultimul rând.
Voi citi în frunzele copacilor înverziţi,
voi citi în zâmbetul fiecărui copil,
în privirile bătrânilor înţelepţiţi,
voi citi în cântecul ploii…
Scrie-mi ce vrei, doar scrie-mi

Copacii din livadă

Copacii se plimbau desculţi
cu rădăcinile scoase din pământ
îmbătrîniţi de anii prea mulţi
în care au crezut în al tău cuvânt.
Copacii se plimbau însetaţi
cu crengile veştejite timpuriu
de magia din iubire înşelaţi
şi de necuvantu-ţi din pustiu.
Copacii acum sunt foi de carte
şi în locul lor puieţi am sădit;
foile grăiesc că tu ai fost aparte
şi iubirea din livada n-a murit…

Doi actori

Şi dacă era să fiu al tău
şi dacă era să fii a mea
nu ni se-ncurcau în amurg-
în lumina stinsă- curcubeiele…
Eram un suflet încă tânăr,
tu-mi păreai un suflet neînceput
de frământări de noapte;
doi rătăciţi într-o poveste,
unul căutându-şi rolul,
iar celălalt actorul…
Zorii au luminat târziu
în inima mea cea plină de riduri,
în inima ta au luminat tranşee;
între mine şi tine se ridică ziduri
ce nu pot fi sparte de cuvinte-clişee…
Şi dacă era să fii a mea
şi dacă era să fiu al tău…

Ca să înţeleg

Ca să înţeleg mai bine marea
mi-am dorit să fiu val
ce mângâie în vise zarea
şi mai apoi se frânge-n într-un mal.
Că să înţeleg mai bine valul
mi-am dorit să fiu fior de mare
căruia i se aruncă zarul
din trecutul mort şi până-n depărtare.
Că să înţeleg mai bine fiorul de mare
mi-am dorit să mă scufund şi să zbor…
Şi aşa mi-am rătăcit prin gânduri chemarea
de-oi fi corabie sau un simplu călător…
Sunt zile în care mă îmbrac în cuvinte
de Gabriel Stefan
Sunt zile în care mă îmbrac în cuvinte
şi tac întreaga zi, nerostindu-le,
şi asemeni fluturilor, în mii de culori,
pe ceruri de veşnicie zbor,
şi tac şi mă prefac în fluturi
şi zbor, spre tine zbor
în zilele în care mă îmbrac în cuvinte,
nerostindu-le, şi de tine rostindu-te, mi-e dor.
Sunt zile în care mă îmbrac în culori,
asemeni unui curcubeu mă îmbrac,
sperând să mă vezi,
printre fluturi, cum zbor…

 

Mă înlăcrimasem de tot

 

Mă înlăcrimasem de tot,
ca-ntr-o haină croită de sorţi
mă simţeam îmbrăcat,
vedeam doar ziduri, nu porţi
într-o cetate străină
în care-am fost aruncat
de o putere haină
că pe-o ceaşcă fără torţi
şi fierbinte,
atât de fierbinte încât
topeam orice prietenie
dintre mine şi sorţi…

Când mi-e linişte-n suflet

Când mi-e linişte-n suflet
iubesc,
încep să învăţ nemuririrea,
trăiesc,
atunci când mi-e linişte-n suflet
zidesc
cetăţi de speranţa, de vise ce întemeiază
neclintiri
de siguranţă că mi-e in suflet Cer…
Domnule Doctor,
când mi-e linişte în suflet
nu mai simt nicio boală,
oi fi eu aşa de imperfect
sau doar e tratamentul perfect?
Când mi-e linişte-n suflet
mă mai dor din când în când
oasele, doar oasele dintr-un gând
că sunt parte şi doar parte
din acest pământ.
Când mi-e linişte-n suflet,
de viaţă şi de tine, iubire,
prind avânt..

Acasă

Acasă îmi trăiesc veşnicia!
Acasă e singura insulă
care nu e ameninţată de ploi
şi nici de ape,
Acasă e singurul pământ
pe care l-am visat într-o dimineaţă
pe când eram mai tânăr,
şi mă simţeam fără graniţe
de cer, de clipă ori cuvânt,
singurul loc
care tremură-n mine
fără teamă
în imensul meu şi nesfârşit pământ…

Când plec la drum

Când plec la drum,
oriunde şi oricând, te iau cu mine
în buzunarul de la piept,
acolo unde-mi ţin inima
şi când vreau să-mi trăiesc iubirea
e deajuns să-mi azvârl gândul
în buzunarul de la piept…

În seara asta

În seara asta o să adorm cu tine-n gând
la braţ cu fericirea,
fluturii vor zbura iar-
nostalgicii fluturi încuiaţi în dor-
şi voi visa că iarăşi zbor !
Vezi tu, dragă mea,
sufletul meu, uneori, are nevoie
să se desprindă de mine,
de acest porţelan prea fragil
şi închis şi umil
cu speranţe şi vise
desprinse
din banal-idolatrizat;
uneori nu am nevoie de mine,
am nevoie de tine
să adorm, să mă trezesc,
să zbor, să trăiesc
fiindcă te iubesc…

Să crezi în steaua ta

Să crezi în steaua ta
atunci când viaţă da cu tine de pământ
e lecţia cea mai grea,
dar şi momentul când îţi poţi lua avânt.
Să crezi în steaua ta
poate fi cea mai periculoasă aventură-
viaţă este prea grea,
dar şi cu Dumnezeu singura legătură.
Să crezi în steaua ta
e o obligaţie, nu o opţiune în mister,
calea e adesea grea,
dar şi cea mai curată legătură-n cer.

Înviază şi în mine, Doamne !

Înviază şi în mine, Doamne !
sunt Lazăr cel rătăcit de Tine,
Doamne, în mine, înviază !
O, Mamă, la căpătâiul sufletului
veghează
când somnul de trup fi-va-mi,
să nu rătăcesc,
Lumină să caut şi să nu găsesc.
O, Doamne, în mine înviază !
să pot să rătăcesc
spre vecie, fiorul pământesc…

 

În mine s-au născut alţi oameni

 

În mine s-au născut alţi oameni
Care ştiu să fredoneze alt cânt,
Eu nu-mi recunosc nici fericirea
Şi nici tristeţea pe acest pământ.

În mine s-au născut şi au murit
Eroi şi monştri, lacrimi şi iubiri
Eu sunt abia un fraged templu
De binecuvântări şi amăgiri.

În mine îşi are cuib şi viaţă
Şi moartea dintr-un lut banal.
Eu reprezint în sine-mi viaţă
Şi visul vieţii unui ideal.

In sufletul meu taci

Răstitu-te-ai ieri, răstitu-te-ai azi
inimii mele
şi sentimentului meu
tremurat
de ceara vărsată fierbinte,
de tunetu-ţi surd
şi nimicirea-n surdină
a sentimentului trăit împreună…
Pe câmpul iubirii de luptă
mai trăieşte un soldat neînvins,
dar rănit,
ce nu-ţi urăşte
nici instanţa-ţi-n gândire,
nici cuvântu-ţi-n vorbire
şi nici penumbra soldaţilor
ce-au triumfat.
Răstitu-te-ai ieri
şi mâine în sufletul meu taci
chiar de-ar fi să îmi placi…

Diminețile s-au răzvrătit in mine

Diminețile s-au răzvrătit in mine
de când serile s-au pustiit;
chiar și stelele par triste fără tine,
parcă sunt romanticul nefericit…
Apus-au oare razele-n vecie
ori frânta a fost eternitatea
atunci când m-am îndrăgostit
si sentimentele-mi sopteau- o mie –
că sunt de pe pământ
cel mai fericit?
Apele ce ne despart
sunt doar mici pâraie
ce se transformă in fluviile
mării din amurg
din care valuri mici
pe fruntea-mi curg
în seri de dor,
în seri de tine dor…

Lumina ce o vedem uneori

Lumina ce o vedem uneori
poate fi călăuză spre iad
atunci când în suflet vâltori
din drumul credinţei ne abat…
A vedea e un dar,
şi totuşi ochii nostri pot fi îmbătrâniţi
de anotimpul umblării printre spini,
ochii nostri pot fi de noi înşine străini…
În drumul credinţei
sunt mii de vâltori si doi călători:
lumina din suflet
şi ochii ca un întreg, de noi purtători…

Am pus sufletul pe masă

Am pus sufletul pe masă
şi le-am spus
îngerilor din oameni:
Luaţi-l ,
dacă va este spre folos!
Şi s-au înfruptat pe rând,
prietenii înfometaţi,
duşmanii după rost
şi toţi nesocotiţii…

Rătăcind in fulgi de nea

Iubirea s-a sinucis în inima ta
prin subnutriţie,
de plictiseală
şi din pricini ale gândurilor tale
intuiţie.
În inima ta s-a sinucis iubirea
şi acum e prelung prohod
la care vin doar
muzici străine aduse din interes
de falsul inorog.
S-a sinucis în inima ta iubirea
sufocată de iubirea mea
prea discretă şi de neinteres
pentru gându-ţi tacit
şi prea rătăcit în fulgi de nea.

De-ai şti

De-ai şti cum mi te preling
în fiecare gând,
în fiecare vis,
în fiecare aer ce-l respir şi inspir,
nu mi-ai tăinui iubirea
şi mi te-ai dărui speranţei
ingenunghiate azi.
De-ai şti …

Răsărit dintr-un zor de zi

Strigă-n mine fericirea
Şi tristeţea
Şi lacrimi curg…
Nemăsurat e timpul în care tu-mi vorbeşti,
Măsură ce o simt într-un amurg.
Cu lacrimi de iubire eu îmi alint
Şi inima-mi ce zburdă şi glasul ce mă minte
Într-un răsărit dintr-un zor de zi.
În lacrimi de iubire îşi au locaşul
Şi viitorul nostru şi apusul unei lacrimi sfinte.

Notiţele din suflet

Iţi faci notiţe în suflet
de fiecare dată când greşesti
şi le corectezi cu altele
atunci când iar te îndrăgosteşti
de spiritul lor
ce dansează în tine
în mod întâmplator…

Tristeţe maturizată

În suflet eu îmi port durerea
Şi nimeni nu o simte precum o simt eu,
Şi de-aş expune în piaţă publică
Sentimentul
Nu e ceea ce se vede;
Nici eu nu aş simţi de aş vedea
Durerea-mi expusă
Aşa cum în suflet o simt eu.
Durerea mea s-a maturizat
Şi au încolţit muguri albi de fericire,
De înţelepciune ori
Muguri ai sentimentului de viaţă.
În jurul meu tristeţi capătă măşti
Şi măştile se înţelepţesc prin darul trecerii timpului.
În sufletul meu e o bucurie tristă,
În piaţă publică sentimente expozate;
Tristeţea o transform în bucuria
De a există
Şi a avea un suflet prin care-mi port tristeţea
Maturizată

Viaţa ne mai răsfaţă

Viaţa ne mai pune virgulă,
viaţa ne mai răsfaţă cu câte un punct
şi o luăm de la un capăt de suflet
până la o virgulă de gând
căutăndu-ne, pierzându-ne
şi regăsindu-ne la capăt de sens
dintr-un vers
nocturn…

E simplu

E simplu să crezi, e simplu să visezi
atât de simplu
încât ţi se întinde o punte
peste lacrimi şi dezamăgiri
între dorinţe şi împliniri
E simplu să mori, e simplu să trăieşti
atât de simplu
încât universul e nemărginit
în clipă în care crezi,
în clipă în care visezi.
E simplu să creezi lumină în suflet
dacă-ţi doreşti
şi porţile încifrate renunţă la cifru,
e atât de simplu
să trăieşti…

N-avem ochi pentru a ne privi în ochi

N-avem ochi pentru a ne privi în ochi,
e parcă prea pustiu de noi
între tine şi mine
şi timpul se scurge prea grăbit
printre degetul grijilor, al viselor
şi degetele îndoielii de mâine.
N-avem ochi nici pentru soare
şi-am inventat ochelarii
pe care noaptea-i ascundem în noi.
N-avem ochi nici pentru noi…

Iubirea nu are vârstă şi nici sfârşit

Iubirea nu are vârstă şi nici sfârşit,
iubirea e un dar
ce-l nesocotim uneori
şi cel mai adesea
adăugăm un nou strat de var
din când în când
peste pereţii goi
-zidiţi în noi-
din vechea casă.
Iubirea e un fior ce străpunge ceruri
atât de lăuntrică-i iubirea
încât
şi demonii se automutilează
când noi iubim…

Sentiment imperfect

Mi-ai fost aproape şi atunci când toţi mi-au fost străini
În clipe de-ntuneric ai luminat speranţa-mi în adormire
Cu preţ de sânge nepreţuit rupt-ai şi fragezi colţi de spini
În inima-mi zidind cu milostenie castel de mulţumire.
E în clipă un pământ ce înţelepţii din veac îl studiază
Un vechi hotar şi nou pământ ce are vechime-n clipă
Mai presus de timp lumina neîncetat intens veghează
Că noi neluminaţii profund să ne iubim în orice clipă.
Mi-ai fost aproape şi atunci când pamantu-mi era străin
Eu construindu-mi sentimente după amăgirea unui plan
Un vechi castel perfect, în fapt un sentiment deloc hain;
Dar tu-ntrebi în lacrimi: iubirii îi foloseşte iubirea-n van?

Sunt

Sunt semne de întrebare
la care noi toţi dorim răspuns
sunt semne de întrebare
la care avem răspuns ascuns,
sunt vieţi ce-şi au destinul
în ruga
şi vieţi ce-şi au declinul
în glugă,
sunt aripi ce se frâng
la primul zbor
şi aripi care plâng
la primul nor,
sunt clipe care nu mor
şi clipe care dor;
Sunt gânduri şi trăiri
speranţe şi-mpliniri
semne şi însemne
sunt copaci şi lemne..

Viu este graiul luminii dinspre cer

Viu este graiul luminii dinspre cer
ce ne veghează noaptea
şi ziua în tainic sfânt mister.
Cuvintele din şoapte
ades nu le auzim
căci se închid în noapte
şi ziua asurzim.
Neclară-i depărtarea
din depărtate zări
şi zbuciumată-i marea
ce spumeaga prin nări.
Noi ne închidem în clipă
şi clipa ne e culcuş,
de teamă şi în pripă
punem gurii, ades, căluş.
Viu este graiul luminii dinspre cer
şi surd ne este auzul
când patimi şi dorinţe,
alt grai ne cer…

M-am născut să fiu

M-am născut să fiu vânt,
să fiu ploaie,
m-am născut că să fiu nor,
să fiu dor
şi dorul să mă doară,
m-am născut să fiu gând
şi gândul să nu moară
gândul să fie suflare
din marea suflare
dintr-o clipă din zare
m-am născut să fiu
o rază de soare,
să fiu mare
ce apele-şi poartă destinul,
m-am născut să fiu clipă
în care-mi ascund
răsăritul şi inserarea,
m-am născut să fiu zi,
să fiu noapte
şi poate, într-o bună zi,
neuitate şoapte…

Vreau un destin

Vreau un destin
neînchis
în chin,
vreau un surâs
neinundat
în plâns,
vreau o iubire
şi mai vreau
o fericire
într-o nouă viaţă
dintr-o dimineaţă
de luni
cu îngeri necazuti
şi imuni…

Lacrimile au o zestre

Lacrimile au o zestre
de sfânt, de om simplu ori de actor,
lacrimile din întâmplări terestre
sunt sfinte, profunde ori din decor.
Lacrimile au fost înfiinţate de suflet
atunci când profund a înţeles
că poate să vorbească prin om
în nemărginirea secundei
unui trup trecător…

Îngerii n-au aripi

Îngerii n-au aripi
când tristeţea sfâşie din noi,
îngerii n-au patimi
ori planuri de război;
suferinzi
ne sunt alături
şi atunci când suntem
însetaţi, flămânzi
ori de speranţe goi,
îngerii n-au vise,
ei sunt doar îngeri
binecuvântaţi în noi…

Tristeţea

Tristeţea e o pătură cu care-mi acoper uneori sufletul vesel
un soi de trăire , un soi de mâhnire şi un soi de neputinţă.
Tristeţea e ploaia dinaintea soarelui
corelată cu anotimpul
precum anotimpul se colorează cu noi în trăiri
în simţiri şi gândiri.
Tristeţea e doar o emblemă cu adânci rădăcini în suflet
ce poate fi răzuită
ce poate fi înlocuită
şi cel mai adesea interpretată de filozofi.
Tristeţea nu-i un sens şi nici în sine o povara,
e o unitate în clipă ce sentimentu-l măsoară.
Tristeţea e o pătură cu care-mi acoper uneori sufletul vesel…

Iubirea e un dar

Iubirea e un dar
Iubirea e un foc
Iubirea e un har
Iubirea nu-i un joc…
Lacrimi de bucurie ori tristeţe curg pe acelaşi obraz
şi acelaşi ochi deschidem trişti ori bucuroşi.
Din iubire îşi trag seva
şi a mea lacrimă şi al tău surâs
ca-ntr-un firesc sens al vieţii.
Ne târguim cu sentimentele
ades involuntar
ca şi cum ar ţine loc de noi înşine
şi ele inevitabil ne răspund barbar
aproape rănindu-ne, iubindu-ne
în ignoranţa noastră de a fi înţelepţi…

1 Comentariu

  1. În poezia” Acasa” se simte o sete nepotollită pentru tărâmul în care au rămas rădăcinile.Un trunchi de copac plecat în lume dar fără a-si fi putu lua în bagaj și radăcinile.O insula a speranței unde e soare și e bine,așa cum la sănul mamei un prunc se simte în siguranță.Emoționant!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*