Valentin Iacob (Bucureşti)*Poet şi jurnalist*

Valentin Iacob

Redactor

Valentin Iacob s-a născut în Bucureşti, pe 12 octombrie 1955. Este poet şi jurnalist. În 1979 a absolvit Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti şi până în 1993 a fost informatician şi profesor de matematică. Ca scriitor, a debutat după decembrie 1989. Poeme, proze, interviuri şi amintiri literare i-au apărut în majoritatea revistelor literare româneşti. A publicat patru cărţi: Petrogradul într-un pahar cu şampanie (poeme, Editura Du Style, 1996), Pianul kamikaze (poeme, Editura Du Style, 1998), Balada Craiului de Tobă (poem, Editura Eminescu, 1998), Clownul lui Hrist (poeme şi proze, Editura Muzeului Literaturii Romane).

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO).

A primit Premiul pentru debut al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, Premiul pentru debut „Poesis”, Premiul pentru poezie al Colecţiei Biblioteca Bucureşti (1998), Premiul pentru literatura pentru copii al Concursului naţional de literatură „Alexandru Odobescu” (1997, Călăraşi) şi a fost nominalizat la premiile pentru debut ale Uniunii Scriitorilor şi ASPRO.

Din 1992 este redactor la „Formula AS”. „O cunoscusem pe doamna Sânziana Pop încă dinainte de 1989, pe căi literare. Dar din clipa în care m-a chemat la „Formula AS”, ea mi-a tăiat luminos destinul, nonşalanţa şi energia. Mai mult, consider că am crescut şi m-am format la şcoala de jurnalistică literară a Sânzienei Pop. În toţi aceşti ani la „AS”, am scris în mai toate genurile şi rubricile revistei. Iar forţa de mentorat a Sânzienei Pop am simţit-o constant ca pe o bucurie a dialogului esenţial şi eficient. Una care te obligă să scrii, să ţinteşti mereu sus. La fel cum este şi bucuria de a călători cu echipa „AS-ului” în căutarea emoţiei şi frumosului din oameni, locuri şi cuvânt”.
valentiniacob2007@yahoo.com
http://www.formula-as.ro

 

ENIGMELE UNIVERSULUI – de vorbă cu fizicianul ANDREI DOROBANŢU (II) –

 

 ENIGMELE UNIVERSULUI - de vorbă cu fizicianul ANDREI DOROBANŢU (II) -

„Prin fizică, mai mult poate decât prin orice altă ştiinţă, ne apropiem de transcendent”

– Cercetător la Institutul de Fizică Atomică, participant la crearea marelui laser de la Măgurele, dar şi mare iubitor de cultură şi artă, Andrei Dorobanţu, ne invită într-o nouă călătorie în lumea fabuloasă a Universului –

Numărul lui Dumnezeu

– Domnule Andrei Dorobanţu, primul nostru interviu a pus o lumină puternică pe provocările Fizicii, dar a deschis şi drumul altor întrebări. Cum explicaţi, de exemplu, cunoştinţele uluitoare din vechile texte, cum sunt Kabbala şi Upanişadele, despre care aţi vorbit şi care sunt confirmate de fizica actuală?

– E, într-adevăr, fascinant că în texte vechi de câteva mii de ani apar idei şi chiar scenarii care îşi au echivalente senzaţionale în Fizica cât se poate de modernă. Cum se pot explica toate acestea? Este o realitate stranie, cu un răspuns delicat. Există lucruri aflate foarte adânc în subconştientul nostru, şi la care avem uneori neaşteptat şi fără vreo pregătire prea­labilă, acces temporar şi limitat. Spun asta, pentru că în vechile texte sacre despre care vorbim, nu avem de-a face cu nişte deducţii. Nu sunt deducţii pornite de la observaţii astronomice (ca la astronomii şi astrologii Antichităţii şi ai Evului Mediu) şi nici de la expe­ri­mente de chimie (ca la vechii alchi­mişti). Sunt lucruri în noi care, în lipsa termenilor ştiinţei ac­tuale, au fost con­ştientizate şi au primit o haină de legendă, me­taforică şi mistică în urmă cu mii de ani… Sau, mai corect, cred, una esoterică. O haină „confecţionată” aşa, cu bună ştiinţă, pentru a nu dăuna celor din vre­mea lor. Se pare că au­torii vechilor texte sacre nu îşi considerau contemporanii pregă­tiţi pentru a primi di­rect o asemenea cu­noaş­tere. Să luăm drept exemplu mistica extrem orientală. Pen­tru apropierea de ea, în secolul 20, au existat doi ani decisivi în şti­inţa occidentală: 1923 şi 1975. În 1923, Ri­chard Wilhelm publică în germană, traducerea excepţională a Cărţii Schimbărilor, I Ching. Apoi, în 1975, fizicia­nul Fritjof Capra pu­bli­că The Tao of Physics, oferind comunităţii ştiinţifice, şi nu numai ei, primul contact avizat cu esoterismul oriental. Dar să amintim puţin cronologia textelor fun­damentale, ca să ne fixăm mai bine discuţia. Vedele au fost scrise între 1500 şi 500 î.H. Veda înseamnă cunoaştere, înţelepciune. Sunt printre cele mai vechi texte sacre (Rig Veda conţine „Imnul Creaţiei”, rein­terpretat inegalabil de Eminescu în Scrisoarea I). I Ching a fost scris între 1000 şi 400 î. H. Dacă marile texte chineze de dinaintea sa nu conţin referiri la cosmologie, în I Ching, care e folosită cel mai des ca o carte de divinaţie, se pot găsi extraor­dinare le­gături şi un complex simbolism cosmic; Upanişa­dele, scrise între 700 şi 500 î.H., sunt texte revelate des­pre natura ultimă a realităţii (brahman) şi salvarea fiinţei umane. În Upanişada Chandogya se găseşte un text incredibil! Iată un fragment: „Am cunoscut cum­plita dispariţie a universului. Am văzut totul pierind, din nou şi din nou, la finalul fiecărui ciclu. În acel mo­ment teribil, fiecare atom se dizolvă în apele pri­mare, pure, ale eternităţii, de unde la început a apărut totul… Dincolo de cele mai înde­păr­tate viziuni, îngră­mădindu-se în spaţiul de din afară, universurile vin şi pleacă (…) Ca nişte bărci delicate, ele plutesc dea­supra adâncimii nemăsurate a apelor pure ale eter­nităţii, care formează corpul lui Vishnu. Şi, din fie­ca­re por al corpului lui Vishnu, bolboroseşte şi se rupe un univers…”.

– O descriere uluitoare a universurilor mul­tiple…

ENIGMELE UNIVERSULUI - de vorbă cu fizicianul ANDREI DOROBANŢU (II) -

 

Marele laser de la Măgurele (ELI-NP)

– Da, şi gândiţi-vă: ipoteza „multiversului”, a lumilor multiple a lui Hugh Everett, datează de-abia de la jumătatea ani­lor ’50, după două milenii şi jumătate de la Upanişade.

– În primul in­terviu aţi vorbit ex­trem de incitant şi despre fizică şi mis­terul Kabbalei…

– Am să vă spun nişte lucruri în pre­mieră absolută, şi mă bucur că ele a­par în „Formula AS”. Ca să încep întâi dinspre fizică, trebuie să ştiţi că abia în anii ’70 ai secolului XX s-a cristalizat Modelul Standard, cea mai cuprinzătoare şi „ve­rificată” teorie a struc­turii lumii noas­tre (confir­ma­rea sa finală, venind la 4 iulie 2012, oda­tă cu anunţul des­coperirii Boso­nului Higgs). Şi tot în anii ’70, a fost defini­ti­vată şi Teoria Su­per­­stringurilor. Mari fi­zicieni o socotesc foar­te aproape de vi­sata Teorie a Totului (Theory of Everything). Aceas­ta ar fi o Teorie Finală (sau uni­versală), care să poată explica tot Universul, în acelaşi cadru. Totul, de la scara subatomică a mecanicii cuan­tice şi până la scara cosmică a Relativităţii Generale. Dacă această teorie conţine doar bosoni, adică par­ti­culele care transmit forţele cunoscute de noi în Natură, ea ne oferă un univers cu… 26 de dimensiuni! Dacă ea conţine şi fermionii, particulele de materie din care suntem toţi făcuţi, are 10 dimensiuni! Dar dacă vom răsfoi Kabbala, vom regăsi şi acolo aceste două numere extrem de importante în fizica de azi: 10 este numărul sefiroţilor din Arborele Vieţii, care însu­mează Creaţia, structura şi evoluţia Universului, iar 26 este chiar „numărul lui Dumnezeu”; adică suma valorilor celor patru litere care formează Numele Sfânt YHWH (Yahve). Patru litere, adică tot atâtea câte sunt forţele fundamentale din fizică. În sens des­cres­cător al energiei lor: forţa tare (ea asigură stabilitatea nucleului atomic), forţa electromagnetică, forţa slabă (se manifestă în dezintegrarea radioactivă) şi gravi­taţia. Patru, din care două, electromagnetismul şi gra­vitaţia, „seamănă” între ele, guvernate fiind de aceeaşi lege. Iar cele două sunt desemnate în Numele Sfânt, cu aceeaşi literă, şi sunt puse acolo în ordinea corectă. Şi revelaţiile stranii continuă, dar mă opresc aici.

Ploaia şi peştişorii japonezi

ENIGMELE UNIVERSULUI - de vorbă cu fizicianul ANDREI DOROBANŢU (II) -

Lângă Geneva, LHC este pregătit

– Din câte ipoteze există, care este varianta ofi­cială de azi, pentru facerea lumii? Ce înseamnă, de fapt, „Big Bang-ul”?

– Termenul a fost inventat „live”, la 28 martie 1949, într-o emi­siune radio BBC, de Sir Fred Hoyle, ma­re cosmolog britanic. Azi, după mai bine de 65 de ani, el a devenit Cosmogonia acceptată de fizicieni. În esenţă, spune că acum aproape 14 miliarde de ani, s-a întâmplat „ceva”, care a dus la apariţia unei… „struc­turi”, pe care o numim Univers şi, odată cu ea, au apărut încă trei lucruri: spaţiul, timpul şi Legile Universului (legile Naturii). Începând cu precădere din anii 1970, fizicienii au reconstituit pas cu pas, mergând înapoi, întrea­ga istorie. Nu însă chiar până la „momentul zero”! De el ne va despărţi totdeauna o câtime de timp şi de spaţiu. Căci începutul „absolut” este „ascuns” după ceea ce numim „zidul Planck”. Din­­colo de secunda 10-43 (adică o zecime de mi­lio­ni­me de trilionime de trilionime de secundă) şi în inte­riorul unei raze de 10-33 cm a Universului de început, nimeni nu poate pătrunde. Asta ne-o spun ecuaţiile fizicii. Şi tocmai în acel „acolo” şi „atunci” de neatins pentru noi, se pare că a existat o singură forţă, asemănătoare gravitaţiei. Numai că intensitatea ei era aşa mare, că „îndoia” totul, inclusiv spaţiul şi timpul.

– Astăzi, în fizică, se vorbeşte de mai multe uni­versuri. Prea puţin cunoscută de lumea „pro­fană”, din afara ştiinţei, ipoteza „Multiversului” este fas­cinantă. Vom cunoaşte vreodată aceste universuri care ne înconjoară, măcar pe cel mai apropiat dintre ele?

– Unul dintre marii povestitori şi „explicatori” de ştiinţă de astăzi, Michio Kaku, profesor la University College, Washington, are o poveste minunată. Japonez de origine, îi plăcea, atunci când avea nevoie să „se adune” singur, să meargă într-un parc în care era un bazin cu peşti japonezi. Atât de plaţi, încât părea că au doar două dimensiuni. Îi privea înotând fără nicio gra­bă, aproape de suprafaţă şi paralel cu ea. Şi se gân­dea la mica dramă a unor posibile fiinţe bidimen­sio­nale, care nu au cum să ştie că „dincolo” de ele există mi­nunile unei a treia dimensiuni. Despre care, se întreba el, cum ar putea, în ce fel, să aibă chiar şi cea mai neînsemnată informaţie? Asta, până când, aşezat ca de obicei lângă bazin, a început să plouă. Şi pe su­prafaţa apei s-au format mici valuri, care au fost sim­ţite de peştii aurii, japonezi, de fiinţele ce populau lumea bidimensională. Aşa şi noi. Trebuie să fim pre­gătiţi. Cândva, va veni şi peste noi o „ploaie” dintr-o altă dimensiune, care ne va lămuri.

Găurile negre şi găurile de vierme

ENIGMELE UNIVERSULUI - de vorbă cu fizicianul ANDREI DOROBANŢU (II) -

Cum ne imaginăm noi Multiversul

– S-ar părea că enigmele din literatura SF încep să treacă în cărţile de fizică. Aşa sunt găurile negre şi găurile de vierme, de pildă. Care sunt poveştile lor?

– Universul arată prin unele locuri ca o grădină zoologică, plină de tot felul de animale ciudate: de la pul­sari şi quasari, la nuclee galactice active şi su­perno­ve. Cele mai stranii „animale” cosmice sunt însă, fără îndoială, găurile negre şi rudele lor apro­piate, găurile de vierme. Primele au fost prezise încă de acum vreo 200 de ani, de un englez, John Michell, şi de un francez celebru, marchizul de Laplace. Gă­urile negre sunt corpuri cereşti care, cândva, au fost stele. Dar care, terminându-şi combustibilul nuclear ca­re echilibra gravitaţia, implodează, se prăbuşesc în ele însele, concentrând mase formidabile în doar câţi­va metri cubi. Aşa ajung să dezvolte o atracţie gra­vi­taţională atât de puternică, încât nimic, nici măcar lumina, nu mai poate părăsi suprafaţa lor. Aşa că nu le mai putem vedea; devin „negre”. O navă cosmică, care peste 2-300 de ani, ar putea să se apro­pie peri­culos de o zonă critică din jurul găurilor negre, zonă nu­mită „orizontul evenimentelor”, riscă să intre pe un drum fără întoarcere, plonjând spre un „punct cen­tral”, care se numeşte singularitate. Acolo, Legile Uni­versului sunt suspendate! E anihilarea finală! Vreţi să vă faceţi o imagine? De curând a fost confirmată cea mai mare gaură neagră din Univers: NGC 4889, la peste 300 de milioane de ani-lumină de noi. Este de peste 20 de miliarde de ori mai grea ca Soarele nostru. Şi dacă ea ar fi în locul Soa­relui, chiar la o distanţă atât de mare de gaura neagră, aproa­pe că nu vei simţi când, în câteva ore, dispari în sin­gu­laritate. În privinţa gău­ri­lor de vierme (nume su­ges­tiv, dat în 1957 de un alt celebru fizician, ameri­ca­nul John Wheeler) sunt un fel de… scurtături în spaţiu-timp. Ele s-au născut ca so­luţii la ecuaţiie lui Einstein, ale Re­lativităţii Generale. Gă­urile de vierme sunt ade­vă­rate ca­na­le de comunicare deschise între două puncte din Univers. Sau, poa­te, între Universul nostru şi un altul, care fiinţează paralel cu noi. La un capăt au o gaură neagră, iar la celălalt, o pereche a ei – o gaură albă. Dacă aţi văzut filmul „Inter­stellar” sau serialul „Stargate”, v-aţi putut face o imagine a lor. În ultima vreme, se discută cu in­teres dacă nu cum­va tocmai găurile de vierme vor putea fi utilizate ca maşini ale timpului. Asta, atunci când vom fi ca­pabili să construim ase­menea maşini. Atunci ne vom putea duce „unde avem treabă”, în viitor sau chiar în trecut.

– Dar la plimbări mai apropiate, prin gala­xia noastră, putem spera?

ENIGMELE UNIVERSULUI - de vorbă cu fizicianul ANDREI DOROBANŢU (II) -

Gaură de vierme – imaginea lui Kip Thorne pentru filmul „Interstellar”

 

– Posibilitatea reală a unor deplasări interga­lac­tice, în care, fără a încălca legile fizicii, să putem ajun­ge să acoperim distanţe de mii şi mii de ani-lumină, în aşa fel încât la întoarcerea din mi­siune, pe Pământ să nu fi trecut milioane de ani şi să-i găsim bine sănătoşi şi pe sponsorii misiunii, este un subiect tot mai des dezbătut. Fără să intru în detalii, singura metodă efectivă este cea pe care prefer s-o numesc, după ine­galabilul Asimov: salt în hiperspaţiu. Acest salt în hiperspaţiu ar fi posibilitatea de a „îndoi” (ca la în­ceputul Universului!) spaţiu-timpul ca pe o foaie de hâr­tie, ajungând „in no time”, de la punctul meu de plecare, la unul situat la distanţe pe care nicio navă actuală nu le-ar putea parcurge în mai puţin de mii şi mii de ani. Începând de acum vreo doi ani, NASA a anunţat că a început finanţarea unui viitor motor warp-drive, (n.r. warp, în engleză, înseamnă a defor­ma), după ideea unui fizician mexican, Miguel Alcubierre. În jurul navei se va construi un balon de spaţiu-timp care, cu cuvinte brutal de banale, să poată fi „împins” de la spate, expandând spaţiu-timpul, şi „tras” înainte, comprimând în faţa navei acelaşi spa­ţiu-timp. Ne aşteaptă, aşadar, un viitor tare agitat. Aceas­tă formidabilă poveste numită Univers ne va ofe­ri emoţii pe măsura speranţelor noastre. Şi mult dincolo de ceea ce ne permitem să visăm.

Al doilea Exod

– Deşi între­ba­rea care ur­mea­ză se pla­sează în zona bio­logiei, to­tuşi v-o adresez. Exis­tă viaţă pe al­te planete?

ENIGMELE UNIVERSULUI - de vorbă cu fizicianul ANDREI DOROBANŢU (II) -

Galaxia în care se află cea mai mare gaură neagră din Univers

– Răspunsul e relativ uşor. Există viaţă pe alte pla­nete! Asta, ţinând seama de rezul­ta­tele obţinute de ob­servatorul spa­ţial Kepler, misi­u­ne care are drept scop declarat toc­mai identificarea exo­planetelor (pla­­ne­tele din afara sistemului nostru solar) care prezintă şanse semnificative de a găzdui forme de viaţă. Fără prea multe amănunte, datele actuale oferite de Kepler sunt: peste 60 de planete în zona locuibilă, din care peste 10 confirmate; posibil 11 miliarde de planete care orbitează în jurul unor stele quasi-solare (cea mai apropiată, la vreo 12 ani-lumină de noi). La începutul acestui an, Kepler a confirmat exoplaneta cu numărul 1000. Deci, vom avea de unde alege!… Fie prin verificare „directă”, adică trimiţând echipaje robotice care să furnizeze date definitive, fie, ceea ce este aproape şi mai posibil, să ajungem la un moment dat la nevoia absolută de a recurge la al doilea Exod: Exodul în Spaţiu.

– Tocmai se pregăteşte prima colonie umană pe Marte. (Vezi rep. din pag. 28-29 ale revistei.) Vor exis­ta, oare, şi întâlniri cu extratereştrii?

– Aici, răspunsul e mai delicat. Când noi pregă­team acest interviu, tocmai a apărut un articol în „Washington Post”, intitulat „Do we really want to know if we’re not alone in the universe?” („Chiar ne dorim să ştim dacă nu suntem singuri în Univers?”). O asemenea întrebare e considerată de foarte multă lume ca fiind unul dintre cele mai mari „mistere ale ştiinţei”. Dar eu nu văd un motiv solid, ca să nu spun de nerespins, pentru a afirma încă o dată „uni­citatea” noastră în Univers! Am crezut că totul se ro­tea în jurul nostru, şi n-a fost aşa. Am afirmat că suntem centrul galaxiei, şi nici asta n-a fost să fie. În fine, nici Uni­versul nostru însuşi nu pare să fie singurul. Aşa că, de ce am respinge din start ideea existenţei şi a altor fiinţe inteligente? Cum arată ele, unde se află, de ce nu găsim nicio dovadă directă a existenţei lor, de ce nu se fac cunoscute, ce interes ar putea avea faţă de noi (în afară de unul „pur ştiinţific”), cum să reuşim să stabilim prima linie de comunicare directă, care ar fi atitudinea lor la o întâlnire cu noi?… Acestea sunt întrebări pe care le putem formula, fără a ne teme că facem pseudo-ştiinţă. Şi nici măcar SF. (Deşi, de la Jules Verne până la Star Trek, SF-ul s-a dovedit un motor formidabil al Erei Descoperirilor.) Ei bine, există şi un Institut, SETI se numeşte, adică „Search for Extraterrestrial Intelligence”(Căutarea Inteli­gen­ţei Extraterestre), care primeşte chiar şi finanţare pentru a studia această problemă. De curând, în 2015, reuniunea anuală a AAAS (Ame­rican Association for the Advancement of Science) a luat în discuţie in­clusiv posibilele protocoale de comunicare cu extra­tereştrii. Ca să nu mai spun că, periodic, se publică în reviste sau pe agenţii de presă de ştiinţă serioase, avalanşe de articole pe acest su­biect. Inclusiv despre aspectele psiho-sociale privind „Primul Contact”. Dacă şi când se va realiza el va re­prezenta cel mai mare şoc pentru omenire. Com­­parabil cu cele două căutări ale fizicii (care primesc un impuls formidabil, odată cu repornirea LHC la CERN, Geneva): găsirea „sem­năturii” univer­surilor pa­ralele şi ale dimensiunilor supli­mentare ale Univer­sului nostru.

Dumnezeu ne bate în poartă

ENIGMELE UNIVERSULUI - de vorbă cu fizicianul ANDREI DOROBANŢU (II) -

Vehiculul lui Alcubierre – primul pas spre Star Trek devine realitate

 – Universul nostru uman, deşi necercetat de matematici şi fizică, este la fel de misterios pre­cum universul care ne încon­joa­ră. În sensul acesta, v-am fi recunoscători dacă ne-aţi permite o „incur­siu­ne” în viaţa dvs. obiş­nu­ită, cea din spatele fi­zi­cii… Cum trăieşte pe pă­mânt un om care priveşte, mai degrabă, spre cer?…

– Fac parte dintre oamenii privilegiaţi (tot­dea­una aşa i-am considerat pe fizicieni) pentru că mun­ca noastră este aceeaşi cu pasiunea noastră care „arde fără să ne consume”. Ziua mea de lucru în­cepe dis de dimineaţă, cu plecarea la Institut (pe ni­ciunul dintre noi nu l-am auzit vreodată spunând că merge „la serviciu” şi nici folosind noua mons­truo­zitate de limbă română: „la job”) şi se încheie mult dincolo de miezul nopţii. Puterea mi-o iau simplu: de la familia mea, de la colegii mei, de la bucuria de a povesti despre fizică, de la mulţumirea de a vedea Institutul crescând şi, sursă inepuizabilă, de la ceea ce au însemnat pentru mine părinţii mei şi pro­fesorii pe care i-am avut şi de la care am învăţat.

– Dar credinţa? Ocupă şi ea un loc în viaţa dvs.? Un fizician care crede în Bing Bang poate să crea­dă şi-n Dumnezeu?

– Da, sunt credincios, dar de ce cred în Dumnezeu nu aş vrea să răspund aici. Ar însemna fie că nu cred, fie că e slabă credinţa mea şi am nevoie de argumente exterioare ca să o justific. Şi atunci, credinţa nu ar fi adevărată. Dar fiindcă aţi pomenit de Bing Bang, aş vrea să ştiţi că prin fizică, mai mult, poate, decât prin orice altă ştiinţă, ne apropiem cel mai mult de trans­cendent, „zona” existenţei noastre la frontiera căreia putem ajunge. Şi, poate, unii, foarte puţini dintre noi, chiar ajungem să aruncăm o privire sau să încercăm un pas dincolo de ea. Dar nici cu simţurile noastre, nici cu mintea noastră nu avem cum să ştim că am făcut-o. Şi în niciun caz nu avem cuvinte ca să putem povesti ce se află „acolo”. Dumnezeu este permanent aici şi tot bate la poarta minţii şi a sufletului nostru. Important e să ne pregătim pentru a-L auzi când bate. Şi să-I deschidem.

 

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca – Marile prietenii: NICHIFOR CRAINIC

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Marile prietenii: NICHIFOR CRAINIC

Nichifor Crainic

 Discipolul şi maestrul

Suntem la jumătatea anilor treizeci ai secolului 20. România Mare îşi trăieşte cu intensitate şi eleganţă miracolul înfloririi, în clipe ce par poleite cu eternitate. Bucureş­tiul iradiază prin luminile elitelor sale intelectuale care atrag la studii tineri din toată ţara. Printre ei se numără şi Zian Boca Vălean, un moţ chi­peş, cu ochi albaştri, student la Facultatea de Belle Arte. Însuşi Mi­tropolitul Ardea­lului, Nicolae Bălan, îl trimisese la Bucureşti, în 1933, cu o bursă, după ce îi remarcase în anii de teologie de la Sibiu, talentul neo­biş­nuit în ale pic­turii şi desenului. Mânat de febrilitatea inteligenţei şi a nesa­ţului său cul­tu­­ral, Zian nu se mulţu­meşte însă numai cu dascălii săi de la Arte Frumoase, ci frec­ventează şi cursu­rile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, celebre în vre­me, pe care le ţinea marele om de cul­tură Nichifor Crai­nic. Preocupat de teologia misti­că, prelegerile sale „îi înălţau pe au­ditori la ceruri”, după cum scria presa vre­mii. Pentru tânărul Zian, proas­păt ieşit din şcoala de teologie a Sibiului, prezenţa înflăcărată a lui Crainic va fi întâlnirea decisivă a destinului său. E momentul în care viito­rul Arsenie Boca se hotă­reşte să devină călugăr. De acum înainte, dru­murile acestor două perso­nalităţi uriaşe ale României se vor intersecta într-o prie­tenie spi­rituală, dusă până spre finalul vieţii lor.

Ştiinţa sfinţilor

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Marile prietenii: NICHIFOR CRAINIC

Zian Boca, în anii studenţiei la Bucureşti

 Nichifor Crainic descoperise mistica ortodoxă în 1920, la Viena, prin „anticării”, cum avea să măr­­tu­­risească mai târziu. „Strălucitoarea mistică or­todoxă”, pe care o descoperă acolo, răsărită din câteva cărţi vechi şi prăfuite ale unor mistici orien­tali, îl va transforma definitiv. „Teologia mistică e ştiinţa îndumnezeirii omului”; ştiinţa sfinţilor – o definea Crainic. „Ea este comoara cea mai de preţ a vieţii ortodoxe”. Întors în ţară, Nichifor Crainic e hotărât să reabi­liteze teologia mistică, ignorată în Facultăţi.

De altfel, Părintele Stăniloae îl considera „re­stau­ratorul ortodoxiei româneşti pe temeliile ei auten­tice”. Nichifor Crainic îşi va ţine cursurile sale mai întâi la Chişinău, iar din 1932, la Facul­tatea de Teologie din Bucureşti. În 1940, Crainic este primit în Academia Română, moment isto­ric, când marele poet Lucian Blaga va ţine un dis­curs excepţional. „Odată cu Nichifor Crainic, în Aca­demia Română intră şi marii mistici bizan­tini”, a spus poetul clujean. Exact în acest moment, când steaua lui Crainic strălucea din plin, iar la pres­tigioasa revistă „Gân­direa”, înfiinţată de el, co­laborau toţi marii scriitori interbelici, s-a apro­piat de el şi Părintele Arsenie. Cel care le-a mijlocit întâlnirea a fost Părintele Dumitru Stă­niloae. În 1934, Crainic venise la Sibiu să ţină o conferinţă, după care a fost invitat la masă de Mitropolitul Ni­colae Bălan, împreună cu Părin­tele Stăniloae şi Părintele Arsenie. Împrietenirea s-a produs pe loc, Crai­nic invitându-l pe pă­rintele Stăniloae să scrie la „Gândirea”, revista pe care o patrona. Şi pentru ca lucrurile să se lege şi mai bine, în pri­mul an de facultate la Bucureşti, Părintele Arse­nie stă în gazdă la Gheorghe Stă­niloae, fratele Părin­telui. Acum începe el să meargă la cursurile de la Facultatea de Teo­logie, unde profesorul Crai­nic preda mistică ortodoxă şi mistică ger­mană. Aceste cursuri i-au deschis calea către desăvârşire tânărului Zian Boca şi l-au con­vins să se călu­gă­­rească; „Aveam legă­turi de cunoştinţă şi pri­e­tenie, cunoscându-l ca pe un profesor foarte bun”, va mărturisi peste ani Părintele Arsenie. Crainic a influenţat şi miş­­carea Rugului Aprins, începând cu primul arti­col despre Rugăciunea Inimii, scris chiar de el. San­du Tudor, întemeietorul Rugului Aprins, i-a audiat şi el cursul şi a scris la „Gândirea”. La fel, Părintele Galeriu şi Sofian Boghiu i-au audiat cursurile cu sfinţenie, ultimul, pe când era şi el student la Belle Arte.

Marile proiecte: Filocalia

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Marile prietenii: NICHIFOR CRAINIC

Mânăstirea Sâmbăta, transformată în ascunzătoare

Părintele Stăniloae şi Părin­tele Arsenie Boca i-au fost lui Crainic discipoli direcţi. S-au maturizat teologic la umbra lui. Sub influenţa lui Crainic, Pă­rintele Stăniloae a publicat şi o carte plină de pro­funzimi, despre Sf. Grigorie Palama, şi toţi trei, Crainic şi discipolii săi, părinţii Arsenie Boca şi Dumitru Stă­niloae, au fost ctitorii de frunte ai Filo­caliei ro­mâneşti din sec. al XX-lea, o serie de vo­lume care vorbesc despre curăţire, iluminare şi îndumnezeirea omului. Adică despre esenţa orto­doxiei. Filocalie înseamnă iubire de frumos şi fru­museţe duhov­nicească. Erau texte ale scriitorilor bizantini mistici. O adevărată bază de date, cu ex­pe­rienţe ale Sfinţilor Părinţi. Între ele, cartea Sfân­tului Ioan Scărarul a fost tradusă din franceză chiar de Părintele Arsenie. În 1938, Nichifor Crainic cere spri­jinul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru publicarea Filo­ca­liei. Mitropolitul Bălan se anga­jea­ză să o tipărească. Ba mai mult, diaconul Zian Boca este trimis în primăvara anu­lui ur­mător cu bur­să la Muntele Athos, ca să înveţe toa­tă rânduiala duhov­nicească şi meş­teşugul artei bi­zan­tine, dar de unde să aducă şi scrieri ale Filoca­liei. Şi Părintele Arsenie pleacă pe Athos, şi la în­toar­cere adu­ce manu­scrisele găsite de el la schi­tul ro­mânesc Pro­dromul.
Dar poate cea mai tulburătoare influenţă a lui Nichifor Crainic s-a regăsit în activitatea părintelui Ar­senie de la Sâmbăta. „Fără o mâ­năs­­tire care să reînvieze, într-ade­văr, şi să pună în circulaţie, din nou, ima­ginea pură a lui Iisus Hristos, e mai greu să ajun­gem la o re­naştere a so­cietăţii noastre”, spusese Crai­nic, când­va. Un gând pe care părin­tele Arsenie l-a trans­format în crez, atunci când miilor de pelerini veniţi să îl vadă şi să-l asculte, le ridica în faţa ochilor, cu glas de tunet, vălul curăţiei lui Hris­tos.

FLORIN DUŢU, cercetător
„Un posmag, slănină şi brânză”

Călugărul misterios de la Sâmbăta

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Marile prietenii: NICHIFOR CRAINIC

Florin Duţu

În timp ce Părintele Arsenie era la Sâmbăta, la zenitul drumului său duhovnicesc, pentru mentorul său, Nichifor Crainic, se anunţau zile grele. După 23 august 1944, marele profesor şi om de cultură îşi începe anii pribegiei. Cum s-a întâmplat?

– Imediat după 23 august, Crainic a răcit grav şi a fost dus la Sibiu, la doc­to­rul Haţieganu. Şi pe când era în spital, află din ziare că a fost prins şi că e judecat, deşi el se afla în libertate! Atunci şi-a dat seama că noua putere roşie i-a pus gând rău. Şi s-a gândit să stea ascuns, până se vor mai limpezi ape­le. Între timp, e dat în urmă­rire şi condam­nat în contu­macie, în Proce­sul Ziariştilor.

– Pentru ce era acuzat?

– L-au acuzat, între altele, şi că făcuse parte din guvernele Antonescu şi Carol al II-ea. Dar Crainic fusese pus ministru pentru că era o personalitate a timpului său. Acuzator public în procesul lui Crai­nic a fost Alexandrina Sidorovici, soţia lui Silviu Brucan. Ea a cerut ca Ni­chifor Crainic „să sufere pedeapsa detenţiunii grele pe viaţă şi degradaţiune civică timp de 10 ani”.

– Care a fost traseul lui Crainic?

Ioan Nichifor Crainic, soţia, Aglaia, şi fiica, Furtuna Ioana

 

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca – Marile prietenii: NICHIFOR CRAINIC

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Marile prietenii: NICHIFOR CRAINIC

Nichifor Crainic

Discipolul şi maestrul

Suntem la jumătatea anilor treizeci ai secolului 20. România Mare îşi trăieşte cu intensitate şi eleganţă miracolul înfloririi, în clipe ce par poleite cu eternitate. Bucureş­tiul iradiază prin luminile elitelor sale intelectuale care atrag la studii tineri din toată ţara. Printre ei se numără şi Zian Boca Vălean, un moţ chi­peş, cu ochi albaştri, student la Facultatea de Belle Arte. Însuşi Mi­tropolitul Ardea­lului, Nicolae Bălan, îl trimisese la Bucureşti, în 1933, cu o bursă, după ce îi remarcase în anii de teologie de la Sibiu, talentul neo­biş­nuit în ale pic­turii şi desenului. Mânat de febrilitatea inteligenţei şi a nesa­ţului său cul­tu­­ral, Zian nu se mulţu­meşte însă numai cu dascălii săi de la Arte Frumoase, ci frec­ventează şi cursu­rile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, celebre în vre­me, pe care le ţinea marele om de cul­tură Nichifor Crai­nic. Preocupat de teologia misti­că, prelegerile sale „îi înălţau pe au­ditori la ceruri”, după cum scria presa vre­mii. Pentru tânărul Zian, proas­păt ieşit din şcoala de teologie a Sibiului, prezenţa înflăcărată a lui Crainic va fi întâlnirea decisivă a destinului său. E momentul în care viito­rul Arsenie Boca se hotă­reşte să devină călugăr. De acum înainte, dru­murile acestor două perso­nalităţi uriaşe ale României se vor intersecta într-o prie­tenie spi­rituală, dusă până spre finalul vieţii lor.

Nichifor Crainic descoperise mistica ortodoxă în 1920, la Viena, prin „anticării”, cum avea să măr­­tu­­risească mai târziu. „Strălucitoarea mistică or­todoxă”, pe care o descoperă acolo, răsărită din câteva cărţi vechi şi prăfuite ale unor mistici orien­tali, îl va transforma definitiv. „Teologia mistică e ştiinţa îndumnezeirii omului”; ştiinţa sfinţilor – o definea Crainic. „Ea este comoara cea mai de preţ a vieţii ortodoxe”. Întors în ţară, Nichifor Crainic e hotărât să reabi­liteze teologia mistică, ignorată în Facultăţi.

De altfel, Părintele Stăniloae îl considera „re­stau­ratorul ortodoxiei româneşti pe temeliile ei auten­tice”. Nichifor Crainic îşi va ţine cursurile sale mai întâi la Chişinău, iar din 1932, la Facul­tatea de Teologie din Bucureşti. În 1940, Crainic este primit în Academia Română, moment isto­ric, când marele poet Lucian Blaga va ţine un dis­curs excepţional. „Odată cu Nichifor Crainic, în Aca­demia Română intră şi marii mistici bizan­tini”, a spus poetul clujean. Exact în acest moment, când steaua lui Crainic strălucea din plin, iar la pres­tigioasa revistă „Gân­direa”, înfiinţată de el, co­laborau toţi marii scriitori interbelici, s-a apro­piat de el şi Părintele Arsenie. Cel care le-a mijlocit întâlnirea a fost Părintele Dumitru Stă­niloae. În 1934, Crainic venise la Sibiu să ţină o conferinţă, după care a fost invitat la masă de Mitropolitul Ni­colae Bălan, împreună cu Părin­tele Stăniloae şi Părintele Arsenie. Împrietenirea s-a produs pe loc, Crai­nic invitându-l pe pă­rintele Stăniloae să scrie la „Gândirea”, revista pe care o patrona. Şi pentru ca lucrurile să se lege şi mai bine, în pri­mul an de facultate la Bucureşti, Părintele Arse­nie stă în gazdă la Gheorghe Stă­niloae, fratele Părin­telui. Acum începe el să meargă la cursurile de la Facultatea de Teo­logie, unde profesorul Crai­nic preda mistică ortodoxă şi mistică ger­mană. Aceste cursuri i-au deschis calea către desăvârşire tânărului Zian Boca şi l-au con­vins să se călu­gă­­rească; „Aveam legă­turi de cunoştinţă şi pri­e­tenie, cunoscându-l ca pe un profesor foarte bun”, va mărturisi peste ani Părintele Arsenie. Crainic a influenţat şi miş­­carea Rugului Aprins, începând cu primul arti­col despre Rugăciunea Inimii, scris chiar de el. San­du Tudor, întemeietorul Rugului Aprins, i-a audiat şi el cursul şi a scris la „Gândirea”. La fel, Părintele Galeriu şi Sofian Boghiu i-au audiat cursurile cu sfinţenie, ultimul, pe când era şi el student la Belle Arte.

Marile proiecte: Filocalia

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Marile prietenii: NICHIFOR CRAINIC

Mânăstirea Sâmbăta, transformată în ascunzătoare

 

Părintele Stăniloae şi Părin­tele Arsenie Boca i-au fost lui Crainic discipoli direcţi. S-au maturizat teologic la umbra lui. Sub influenţa lui Crainic, Pă­rintele Stăniloae a publicat şi o carte plină de pro­funzimi, despre Sf. Grigorie Palama, şi toţi trei, Crainic şi discipolii săi, părinţii Arsenie Boca şi Dumitru Stă­niloae, au fost ctitorii de frunte ai Filo­caliei ro­mâneşti din sec. al XX-lea, o serie de vo­lume care vorbesc despre curăţire, iluminare şi îndumnezeirea omului. Adică despre esenţa orto­doxiei. Filocalie înseamnă iubire de frumos şi fru­museţe duhov­nicească. Erau texte ale scriitorilor bizantini mistici. O adevărată bază de date, cu ex­pe­rienţe ale Sfinţilor Părinţi. Între ele, cartea Sfân­tului Ioan Scărarul a fost tradusă din franceză chiar de Părintele Arsenie. În 1938, Nichifor Crainic cere spri­jinul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru publicarea Filo­ca­liei. Mitropolitul Bălan se anga­jea­ză să o tipărească. Ba mai mult, diaconul Zian Boca este trimis în primăvara anu­lui ur­mător cu bur­să la Muntele Athos, ca să înveţe toa­tă rânduiala duhov­nicească şi meş­teşugul artei bi­zan­tine, dar de unde să aducă şi scrieri ale Filoca­liei. Şi Părintele Arsenie pleacă pe Athos, şi la în­toar­cere adu­ce manu­scrisele găsite de el la schi­tul ro­mânesc Pro­dromul.
Dar poate cea mai tulburătoare influenţă a lui Nichifor Crainic s-a regăsit în activitatea părintelui Ar­senie de la Sâmbăta. „Fără o mâ­năs­­tire care să reînvieze, într-ade­văr, şi să pună în circulaţie, din nou, ima­ginea pură a lui Iisus Hristos, e mai greu să ajun­gem la o re­naştere a so­cietăţii noastre”, spusese Crai­nic, când­va. Un gând pe care părin­tele Arsenie l-a trans­format în crez, atunci când miilor de pelerini veniţi să îl vadă şi să-l asculte, le ridica în faţa ochilor, cu glas de tunet, vălul curăţiei lui Hris­tos.

 

 – În timp ce Părintele Arsenie era la Sâmbăta, la zenitul drumului său duhovnicesc, pentru mentorul său, Nichifor Crainic, se anunţau zile grele. După 23 august 1944, marele profesor şi om de cultură îşi începe anii pribegiei. Cum s-a întâmplat?

– Imediat după 23 august, Crainic a răcit grav şi a fost dus la Sibiu, la doc­to­rul Haţieganu. Şi pe când era în spital, află din ziare că a fost prins şi că e judecat, deşi el se afla în libertate! Atunci şi-a dat seama că noua putere roşie i-a pus gând rău. Şi s-a gândit să stea ascuns, până se vor mai limpezi ape­le. Între timp, e dat în urmă­rire şi condam­nat în contu­macie, în Proce­sul Ziariştilor.

– Pentru ce era acuzat?

– L-au acuzat, între altele, şi că făcuse parte din guvernele Antonescu şi Carol al II-ea. Dar Crainic fusese pus ministru pentru că era o personalitate a timpului său. Acuzator public în procesul lui Crai­nic a fost Alexandrina Sidorovici, soţia lui Silviu Brucan. Ea a cerut ca Ni­chifor Crainic „să sufere pedeapsa detenţiunii grele pe viaţă şi degradaţiune civică timp de 10 ani”.

– Care a fost traseul lui Crainic?

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Marile prietenii: NICHIFOR CRAINIC

Ioan Nichifor Crainic, soţia, Aglaia, şi fiica, Furtuna Ioana

– S-a ascuns mai întâi în Sibiu, unde un primar refugiat din Bucovina îi confecţionează un buletin fals, pe numele de Ion Vla­dimir Spânu, negustor de cherestea. Eu l-am des­coperit, în arhive. Crainic şi-a lăsat barbă şi purta ochelari de sticlă groasă, ca să nu fie recunoscut. Între timp, Părinţii Arsenie şi Stăniloae îi duceau ali­mente în ascunzătoare. Dar în curând, Crainic înţelege că nu mai poate sta în Sibiu. Raziile ro­mâno-sovietice erau tot mai dese, din casă în casă. Şi atunci, Părintele Arsenie l-a scos din oraş. Vă voi povesti această evada­re de film, cu amănunte suplimentare celor pe care le-am relatat într-un număr trecut al revistei. Crainic şi Arsenie au fugit as­cunşi amândoi într-un camion cu brânză. Cu ei era şi o ţărancă dintr-un sat din apropiere, Lena Parascheva, care s-a rugat tot drumul la Dumnezeu. Fugarii reuşesc să treacă de raziile de la graniţa Sibiului. Îi oprise totuşi o patrulă: un român şi un rus. Soldatul nostru a simţit că e ceva în neregulă, dar i-a spus rusului: „Gata, merge!”. „E un suflu care la vreme de primejdie ne aduce aminte că suntem fraţi”, a spus Părintele Arsenie. Au coborât din camion şi au ajuns teferi la Sâmbăta de Sus, la mânăs­tire. Acolo, Ni­chifor Crainic s-a deghizat în călugăr. Purta barbă şi avea rasă călugă­reas­că. Părintele Arsenie l-a prezentat celor­lalţi călugări ca pe un doritor de viaţă sihăs­treas­că. Şi toţi îi spuneau „fratele Ioan”. Doar Părintele Ar­senie şi Părintele Serafim Po­pes­cu au ştiut cine e. Călugării însă erau foarte uimiţi că noul venit fumează. Părin­tele Arsenie l-a adăpostit în casa mitropo­litului Bă­lan, fără ştirea acestuia. Crainic scria poezii, corecta literar primele părţi traduse ale Filocaliei, şi îşi scria memoriile: „Zile albe, zile negre”, manu­scri­sul ce va fi salvat apoi de Părintele Arsenie, după ce Crai­nic s-a pre­dat. Celelalte ma­nuscrise ale lui Crainic din peri­oada de la Sâmbata au avut o soartă cruntă. Crainic ascun­sese o valiză cu manuscrise în podul casei mitro­politului. Descoperită de comu­nişti, au fost toate arse.

– Din datele pe care le-aţi aflat în cercetările dvs., există şi informaţii legate de viaţa la Sâm­băta a celor doi cărturari?

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Marile prietenii: NICHIFOR CRAINIC

Nichifor Crainic la intrarea în Academia Română – 22 mai 1940 (coperta cărţii manuscrisului salvat de Părintele Arsenie Boca)

 – Când nu veneau pelerini la mânăstire, Pă­rintele Arsenie şi Nichifor Crainic se plimbau prin zăpadă, bucurându-se de frumuseţea peisajului şi de urmele lăsate de sălbăticiunile care se apropia­seră noaptea de mânăstire. Iepuri, cerbi, lupi, că­prioare – Părintele Arsenie le ştia pe toate, iar asta îl uimea şi îl încânta pe Crainic. Iarna aceea de la Sâmbăta, a lui 1944-1945, a fost cea mai liniştită şi binecuvântată pentru maestrul hăituit. Dar mâ­năstirea era „un loc imens de pelerinaj”, „sute şi mii de oameni venind să-l asculte pe părintele Arse­nie”, după cum spune chiar Crainic. Aşa că pribeagul e nevoit să plece. Crainic se îndreaptă spre Hune­doara şi apoi mai departe, spre Ţara Moţilor.

– A fost prins de comunişti?

– În 1946, pe când se ascundea în satul Lepin­dea, nu departe de Târgu Mureş, a aflat că i-a murit soţia. O iubise nespus de mult. Compune, sfâşiat de durere, poezia „Rugăciune sub cruce”… „Dacă mi-ai dat şi mie o pâine de femeie/ Nu ştiu nici groa­­­pa unde sortit i-a fost să steie./ O singură odras­lă, de două ori orfană,/ Visează de la mila călăilor po­mană”. Se duce în cimitirul satului, ia o Psaltire, merge lângă un mormânt proaspăt şi începe să ci­tească rugăciuni. De parcă mormântul ar fi fost al soţiei sale. Câţiva săteni îi recunosc vocea. O auzi­seră la radio. Notorietatea îi juca feste. Pleacă mai departe, pe drumul durerii, însoţit de un căţel cre­din­cios, Grigri, care se ţinuse de el. Apoi, în mai 1947, Crainic se predă. E închis ime­diat la Văcăreşti. Am găsit un bilet impresionant în arhive. În el, Crainic îi cere Părintelui Arsenie să-l ajute cu „pos­mag, slă­nină şi brânză”. Biletul a fost înhăţat de securitate.

Iadul din spatele gratiilor

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Marile prietenii: NICHIFOR CRAINIC

Nichifor Crainic avea 58 de ani când a fost con­damnat şi aruncat în temniţă la Aiud. A stat acolo 15 ani. „Am cunoscut iadul!” – va scrie mai târ­ziu. În aceiaşi neno­rociţi ani ’50, sufla­rea iadului îl va încerca şi pe Părin­tele Arsenie Boca: persecutat, ares­tat, închis la Canal, alungat din mânăstire. De parcă destinele lor trebuiau să îşi păstreze balansul, Nichifor Crainic este şi el batjo­co­rit, bătut şi înfometat în temniţă. Dar scrie poezii cutre­mură­toare. „Cântecul potiru­lui” este o capo­doperă. Părintele Stăniloae con­sidera această poezie a lui Crainic ca fiind „poe­zia care ar merita să fie învăţată de fiecare ro­mân”. Poeziile scrise în temniţele Aiudu­lui şi trimise prin ţeavă, între ce­lule, prin ciocănituri în alfabetul Morse şi, odată cu ele, cursurile de mis­tică ortodoxă predate acolo de Crainic au con­stituit hrană duhov­nicească şi le-au dat putere să reziste, oropsiţilor înlănţuiţi. „Duminica dimineaţa, nu terciul era aş­teptat, ci predica lui Nichifor Crainic. Spusă în şoaptă, ca să nu audă gardianul, ea ne-a suplinit antibioticele şi vitaminele, ne-a ţinut de foame”, spune Nicolae Enescu, unul dintre cei care au stat în aceeaşi celulă cu Crainic.

Ultima întâlnire

În anii ’60, Părintele Arsenie şi Nichifor Crainic se vor întâlni pentru ultima oară. Amândoi aveau des­tinele frânte. Nichifor Crainic, după ani de tem­niţă, iar Părintele Arsenie, alungat de la Prislop şi interzis în altar, fără dreptul de a mai sluji.

– Cum s-au reîntâlnit „maestrul” şi „ucenicul” în Bucureşti?

– Cât a locuit în Bucureşti şi a pictat la Drăgă­nescu, Părintele Arsenie Boca a reluat legătura cu Nichifor Crainic. În 1971, Crainic îi face o vizită Pă­rintelui la Drăgănescu. Acum îi dă Crainic fai­moa­sa scrisoare, cu acel adagio sublim şi cutremu­rător: „Iubite Părinte Arsenie, a fost o vreme când te-am ştiut pictor de suflete, după modelul Domnu­lui nostru Iisus Hristos. Ce vreme înălţătoare, când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voevodului martir!… Ceea ce am ad­mirat la Sfinţia Ta e că nu te-ai lăsat. Din zugrav de suflete, fericite să se modeleze după Domnul tuturor, iată-te zugrav de biserici, adică al celor ce poartă pe chipurile cuvioase reflexul desăvârşirii Fiului lui Dumnezeu…”. A fost, poate, printre ulti­mele scânteieri ale harului său, pe care Crainic ni le-a lăsat în scris. O mărturie de credinţă până la capăt, în cel care a fost cel mai iubit şi mai dăruit discipol al său: Părintele Arsenie Boca, sfântul şi lumina ţăranilor din Ardeal.

– S-a ascuns mai întâi în Sibiu, unde un primar refugiat din Bucovina îi confecţionează un buletin fals, pe numele de Ion Vla­dimir Spânu, negustor de cherestea. Eu l-am des­coperit, în arhive. Crainic şi-a lăsat barbă şi purta ochelari de sticlă groasă, ca să nu fie recunoscut. Între timp, Părinţii Arsenie şi Stăniloae îi duceau ali­mente în ascunzătoare. Dar în curând, Crainic înţelege că nu mai poate sta în Sibiu. Raziile ro­mâno-sovietice erau tot mai dese, din casă în casă. Şi atunci, Părintele Arsenie l-a scos din oraş. Vă voi povesti această evada­re de film, cu amănunte suplimentare celor pe care le-am relatat într-un număr trecut al revistei. Crainic şi Arsenie au fugit as­cunşi amândoi într-un camion cu brânză. Cu ei era şi o ţărancă dintr-un sat din apropiere, Lena Parascheva, care s-a rugat tot drumul la Dumnezeu. Fugarii reuşesc să treacă de raziile de la graniţa Sibiului. Îi oprise totuşi o patrulă: un român şi un rus. Soldatul nostru a simţit că e ceva în neregulă, dar i-a spus rusului: „Gata, merge!”. „E un suflu care la vreme de primejdie ne aduce aminte că suntem fraţi”, a spus Părintele Arsenie. Au coborât din camion şi au ajuns teferi la Sâmbăta de Sus, la mânăs­tire. Acolo, Ni­chifor Crainic s-a deghizat în călugăr. Purta barbă şi avea rasă călugă­reas­că. Părintele Arsenie l-a prezentat celor­lalţi călugări ca pe un doritor de viaţă sihăs­treas­că. Şi toţi îi spuneau „fratele Ioan”. Doar Părintele Ar­senie şi Părintele Serafim Po­pes­cu au ştiut cine e. Călugării însă erau foarte uimiţi că noul venit fumează. Părin­tele Arsenie l-a adăpostit în casa mitropo­litului Bă­lan, fără ştirea acestuia. Crainic scria poezii, corecta literar primele părţi traduse ale Filocaliei, şi îşi scria memoriile: „Zile albe, zile negre”, manu­scri­sul ce va fi salvat apoi de Părintele Arsenie, după ce Crai­nic s-a pre­dat. Celelalte ma­nuscrise ale lui Crainic din peri­oada de la Sâmbata au avut o soartă cruntă. Crainic ascun­sese o valiză cu manuscrise în podul casei mitro­politului. Descoperită de comu­nişti, au fost toate arse.

– Din datele pe care le-aţi aflat în cercetările dvs., există şi informaţii legate de viaţa la Sâm­băta a celor doi cărturari?

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Marile prietenii: NICHIFOR CRAINIC

Nichifor Crainic la intrarea în Academia Română – 22 mai 1940 (coperta cărţii manuscrisului salvat de Părintele Arsenie Boca)

 

– Când nu veneau pelerini la mânăstire, Pă­rintele Arsenie şi Nichifor Crainic se plimbau prin zăpadă, bucurându-se de frumuseţea peisajului şi de urmele lăsate de sălbăticiunile care se apropia­seră noaptea de mânăstire. Iepuri, cerbi, lupi, că­prioare – Părintele Arsenie le ştia pe toate, iar asta îl uimea şi îl încânta pe Crainic. Iarna aceea de la Sâmbăta, a lui 1944-1945, a fost cea mai liniştită şi binecuvântată pentru maestrul hăituit. Dar mâ­năstirea era „un loc imens de pelerinaj”, „sute şi mii de oameni venind să-l asculte pe părintele Arse­nie”, după cum spune chiar Crainic. Aşa că pribeagul e nevoit să plece. Crainic se îndreaptă spre Hune­doara şi apoi mai departe, spre Ţara Moţilor.

– A fost prins de comunişti?

– În 1946, pe când se ascundea în satul Lepin­dea, nu departe de Târgu Mureş, a aflat că i-a murit soţia. O iubise nespus de mult. Compune, sfâşiat de durere, poezia „Rugăciune sub cruce”… „Dacă mi-ai dat şi mie o pâine de femeie/ Nu ştiu nici groa­­­pa unde sortit i-a fost să steie./ O singură odras­lă, de două ori orfană,/ Visează de la mila călăilor po­mană”. Se duce în cimitirul satului, ia o Psaltire, merge lângă un mormânt proaspăt şi începe să ci­tească rugăciuni. De parcă mormântul ar fi fost al soţiei sale. Câţiva săteni îi recunosc vocea. O auzi­seră la radio. Notorietatea îi juca feste. Pleacă mai departe, pe drumul durerii, însoţit de un căţel cre­din­cios, Grigri, care se ţinuse de el. Apoi, în mai 1947, Crainic se predă. E închis ime­diat la Văcăreşti. Am găsit un bilet impresionant în arhive. În el, Crainic îi cere Părintelui Arsenie să-l ajute cu „pos­mag, slă­nină şi brânză”. Biletul a fost înhăţat de securitate.

Iadul din spatele gratiilor

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Marile prietenii: NICHIFOR CRAINIC

Nichifor Crainic avea 58 de ani când a fost con­damnat şi aruncat în temniţă la Aiud. A stat acolo 15 ani. „Am cunoscut iadul!” – va scrie mai târ­ziu. În aceiaşi neno­rociţi ani ’50, sufla­rea iadului îl va încerca şi pe Părin­tele Arsenie Boca: persecutat, ares­tat, închis la Canal, alungat din mânăstire. De parcă destinele lor trebuiau să îşi păstreze balansul, Nichifor Crainic este şi el batjo­co­rit, bătut şi înfometat în temniţă. Dar scrie poezii cutre­mură­toare. „Cântecul potiru­lui” este o capo­doperă. Părintele Stăniloae con­sidera această poezie a lui Crainic ca fiind „poe­zia care ar merita să fie învăţată de fiecare ro­mân”. Poeziile scrise în temniţele Aiudu­lui şi trimise prin ţeavă, între ce­lule, prin ciocănituri în alfabetul Morse şi, odată cu ele, cursurile de mis­tică ortodoxă predate acolo de Crainic au con­stituit hrană duhov­nicească şi le-au dat putere să reziste, oropsiţilor înlănţuiţi. „Duminica dimineaţa, nu terciul era aş­teptat, ci predica lui Nichifor Crainic. Spusă în şoaptă, ca să nu audă gardianul, ea ne-a suplinit antibioticele şi vitaminele, ne-a ţinut de foame”, spune Nicolae Enescu, unul dintre cei care au stat în aceeaşi celulă cu Crainic.

Ultima întâlnire

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Marile prietenii: NICHIFOR CRAINIC

Nichifor Crainic, „deghizat” cu barbă şi ochelari

 În anii ’60, Părintele Arsenie şi Nichifor Crainic se vor întâlni pentru ultima oară. Amândoi aveau des­tinele frânte. Nichifor Crainic, după ani de tem­niţă, iar Părintele Arsenie, alungat de la Prislop şi interzis în altar, fără dreptul de a mai sluji.

– Cum s-au reîntâlnit „maestrul” şi „ucenicul” în Bucureşti?

– Cât a locuit în Bucureşti şi a pictat la Drăgă­nescu, Părintele Arsenie Boca a reluat legătura cu Nichifor Crainic. În 1971, Crainic îi face o vizită Pă­rintelui la Drăgănescu. Acum îi dă Crainic fai­moa­sa scrisoare, cu acel adagio sublim şi cutremu­rător: „Iubite Părinte Arsenie, a fost o vreme când te-am ştiut pictor de suflete, după modelul Domnu­lui nostru Iisus Hristos. Ce vreme înălţătoare, când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voevodului martir!… Ceea ce am ad­mirat la Sfinţia Ta e că nu te-ai lăsat. Din zugrav de suflete, fericite să se modeleze după Domnul tuturor, iată-te zugrav de biserici, adică al celor ce poartă pe chipurile cuvioase reflexul desăvârşirii Fiului lui Dumnezeu…”. A fost, poate, printre ulti­mele scânteieri ale harului său, pe care Crainic ni le-a lăsat în scris. O mărturie de credinţă până la capăt, în cel care a fost cel mai iubit şi mai dăruit discipol al său: Părintele Arsenie Boca, sfântul şi lumina ţăranilor din Ardeal.

 

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*