Romeo Tarhon *Confesiuni*despre arta de a face artă (lirică)…*

Dacă poezia ajunge la inima cititorului, nu contează dacă este scrisă în vers clasic sau în vers „alb”… Doar că, a fi scrisă în vers alb și să fie, totuși, poezie, este mult mai greu de realizat și mai aproape de eșec decât a scris în rime, fiindcă versul alb trebuie să fie un extract de metafore, un izvor din care să curgă aurul liric de la sine, gata topit ca să umple formele fără a fi nevoie de minerit, în vreme ce aurul din filonul poeziei în scriere clasică se extrage greu, prin minerit anevoios și trebuie topit și turnat în forme cu mari eforturi și multă combustie.
Cadența și rima imprimă cantabilitate care place minții și simțurilor. Poezia modernistă și post-modernistă lipsită de cantabilitate este foarte puțin poezie, este mai degrabă… zicere, înșiruire cugetativă de cuvinte seci și reci care rar izbutesc să formuleze metafore sublime, esențe… Dar și poezia în versificație clasică, dacă nu izbutește cu măiestrie împletirea melodică a cuvintelor lin curgătoare în figuri de stil, riscă să fie tot un fel de zicere ca la plugușor și strigăturile populare.
Subiectul este delicat și necesită opinia exegeților, a criticilor literari autentici, pentru a stabili de unde începe și unde se sfârșește poezia de la text la text, de la autor la autor. Dacă un poet consacrat versificării clasice preia un text formulat sec, steril în versuri albe, sigura îl va transforma, prin rimă, cadență și metrică, în poezie încântătoare și cântătoare. Dar, dacă un creator de versuri albe preia o creație cu ritm și rimă și o aduce în maniera de versuri libere, anulând rimele, metrica și cadența, în mod cert distruge poezia.
Am eu o vorbă: nu veți auzi în veci un Tudor Gheorghe cântând melodii pe versuri albe emise de către „poeți” incapabili să se exprime cu rafinament și meșteșug în forma clasică. Poezia în versuri albe, cu adevărat reușită, este cea care urmează unui lung travaliu de ucenicie și perfecționare a scrisului în versuri clasice, și nu invers, fiindcă trebuie să fie esență de poezie, sublimat de metaforă, aur nobil extras direct din miezul filonului magmatic.
Eu sunt un poet eminulescian (!). Să explic… Am obișnuit cititorii cu versuri în stil eminescian, bacovian, topârcenian, păunescian… și mai puțin minulescian, stănescian, sorescian… în care muzicalitatea interioară dă ritm și rimă versificației și obligă la… poezie. După un deceniu de versificări în metru clasic, la prima tinerețe ( 10- 17 ani) am trecut și eu la versul alb care contaminase poeții (pre-)optzeciști și post-optzeciști (aflați în căutarea unor exprimări libere dar codificate până la a fi excesiv de sofiste și sofisticate. A fost perioada marilor mele revelații. Nichita Stănescu s-a detașat de departe adumbrind teribilismul unui Geo Dumitrescu a-talentat dar politrucizat, al unui Mircea Dinescu aparent rebel, indisciplinat, dar cu limbaj sec, epuizat, atipic și al altor scormonitori în gunoaiele comunismului, găsitori de noi arpegii lirice dedicate conducătorului și patriei după încă un sfert de veac de siluire a limbii lirice românești, de epuizare a limbajului de lemn de acum uscat, butucănos și prin care poeții de toaletă, de budoar omagiau ceaușismul deșănțat, demagogic, propagandistic încât ajunseseră să se limiteze la circa 100 de cuvinte admise în „lirica epocală”, altminteri nu treceau de cenzură pentru emisiuni radio-TVR și spectacole cenacliste grandios de jenante adesea…
Am satisfacția de a recunoaște public faptul că pe mine m-a recuperat și m-a întors la versul clasic, rimat, ritmat și cultivat, până să mă risipesc în ne-undele incantabilității, un poet uriaș despre care s-a vorbit prea puțin și în șoaptă și despre care nu se știe mai nimic după un sfert de veac de non-cultură, de impostură, de mono-coloratură și plagiatură(!), fiindcă nu a fost proletcultist și pupincurist precum Vadim, Dan Fruntelată, Păunescu, Dinescu și alți… escu, și a scuipat pe acești lingăi cu sputa forței, inventicii lingvistice și a detunăturii lirice în iambi, trohei și dactile, rămânând, chiar și rejectat de scriitorimea comunistă infectă, un titan, un semizeu al versificației: TUDOR GEORGE (zis Ahoe).
Așadar, dragi confrați care vă depărtați de muzicalitatea pe care o dau ritmul și rima în poezia care conține poezie și care vă amăgiți că vă va cânta vreodată versurile albe vreun Tudor Gheorghe sau alt rapsod ori cantautor modernist (și lălăist…), am un sfat: orice ați scrie și descrie, faceți să sune a ritm și rimă versurile voastre, faceți să pară că silabele cântă spre a încânta, chiar dacă scrieți din nepricepere cu ruperi de ritm fără de rimă. Citiți Lucian Blaga, apoi Nichita Stănescu, pe urmă Marin Sorescu și, cel mai la urmă, recitiți Nichita Stănescu… Dar abia la urma ultimei urme, spre a nu vă rătăci în desiș imitativ, citiți și alți poeți ai versului alb, așa-zis modernist, prespălat, stors, gol de metafore și mesaje suave, curgătoare, refrenice, elegiace… Și abia apoi scrieți iar și iar ceea ați vrut să sugerați în primele încercări, în primele stihuiri încropite în format de versuri.
Nu aș vrea să vă fac o demonstrație matematică a liricii, dar, cu nici 500 de cuvinte uzuale și cumva culte din limbajul liricii românești clasice și contemporane se pot alcătui milioane de combinații lingvistice cu aură lirică, inedite și inefabile. Cum se știe (sau nu se știe), cuvântul DOR, fără echivalent în vreo limbă sau dialect, poate alcătui, în consonanță cu alte câteva cuvinte din aceeași familie lirică și lingvistică, adevărate capodopere poetice și poemice care așteaptă să fie spuse, scrise, cântate, compuse spre a desfunda izvoarele adevăratei poezii românești care, din doine, balade, cimilituri, zicători, bocete, blesteme, psalmi, versete își trag limpezile și inepuizabilele izvoare de limbă românească care încă adapă poezia mioritică autentică. Uneori este bine să știm că și noi avem o datorie de onoare față de Limba Eminească, nu doar libertatea de a o mulge ca pe o vacă dătătoare de colastru oricărui aventurier avid după glorie fără a fi stăpân măcar pe cultura strămoșească. Mă uit uneori cu spaimă la copiii care scriu, cică, poezie, dar habar nu au cine a fost și ce a scris Eminescul nostru cel fără de prihană. Imitatorii lui nu ar fi fost decât penibili mimi din seriale pamfletiste tele-imbecilizante prin care este subminată, inferiorizată, penibilizată, sclavagizată, spălată pe creier românitatea aflată, de fapt, într-o fază istorică de rezistență la pauperizare programată, materială și spirituală, împinsă să își piardă cultura și cultul culturii, esențele esenței naționale și naționaliste, prin stoparea perversă a accesului mediatic și livresc la valorile perene românești: locul de invidiat în religia culturii, artelor, științelor, inventicii, gândirii și aplicațiilor în toate domeniile de vârf care determină progresul. Sunt atât de român, încât dezavuez a-poezia, a-ritmia non-lirică și non-metaforică, încât prefer să citesc și să ascult de o sumedenie de ori pe an ”Seara pe deal” în lectura la radio a lui Mihail Sadoveanu decât să citesc seară de seară poezii fără seară, fără tei, fără deal și sat în rezonanță, să rezonez, de fapt, cu duhul lui Eminescu…

Înger, ca într-un bolero

E noapte și în cuibul tău de vise călătoare
De nicăieri, în zbor, sosește-un porumbel
Purtând în cioc un fir de foc din foc de soare:
Când va sosi să-l îndrăgești, căci eu sunt el…
Privirea ta sclipind a diademe de sărut
Se pierde-n bezna nopții-adânc sub pleoape
Când trece-un fulg în zbor… Ți s-a părut,
E porumbelul însetat ce vine să se-adape…
Și de pe buzele-ți secate de dor nesărutat
Ființa-porumbel din visul tău candid, rebel
Îți fură un sărut aproape umed de uscat
Ca într-un bolero cu îngeri, de Ravel…
Tu dormi somn zbuciumat de zână inocentă
Când eu, o umbră albă m-apropii, mă aplec
Și-abia te-atinge umbra-mi… Fii atentă,
Acum chiar te sărut și nu mai vreau să plec!
Dar dormi, ești înger, visezi în vis că mă visezi…
Și poate chiar e-un vis sau amintire poate…
Ce poate ști un porumbel pe care nu îl vezi
Decât pe cer, zburând sub rătăciri de pleoape…?

 

E primăvară

E primăvară, pe crengi cresc
Mieluți de puf din urdă,
Ca floricelele plesnesc
Și inima îmi zburdă.

E primăvară și gătesc
Borș strașnic de leurdă,
Păcat că trebui să postesc:
Trec fetele în ciurdă…

E primăvară și gonesc
În cavalcada surdă
În mine mânjii, mă feresc
Dar teama e absurdă…

E primăvară și privesc
O domnișoară durdă,
Ea îmi zâmbește, amețesc,
Eter de crini în jur dă…

E primăvară și pălesc:
Cu nurii-i mă îmburdă,
Dar trei salvări chem și sosesc
Cu doctori, să mă smurdă.

E primăvară și tânjesc
Cu mina mea pliurdă,
Cu tine-o vară să trăiesc
În vechea noastră Turdă…

E primăvară, pe crengi cresc
Mieluți de puf din urdă,
Ca floricelele plesnesc
Și inima îmi zburdă.

primește-mă în sufletu-ți

primește-mă în sufletu-ți
sunt miel cu spaima de cuțit
abia mă-nlân și îl ascuți
și deja morții m-ai sortit
primește-mă în sufletu-ți
sunt mânz cu spaima de biciuști
abia mă-nalț printre murguți
și mă-mpoveri, mă-nșei, mă-mpuști
primește-mă în sufletu-ți
sunt șoim cu spaima de juvăț
abia mă-narip și mă muți
în cușca ta pe-un vârf de băț
primește-mă în sufletu-ți
sunt făt cu spaima de avort
abia mă-ncuib și mă recruți
drept înger nenăscut și mort
primește-mă în sufletu-ți
sunt clean cu spaima de năvod
abia mă-nsolz și îmi dezpruți
apa din mal în mal sub pod

Azi, speranța – pentru Irina Binder

Azi, speranța reînvie
Inima să-ți lumineze,
Serile de nostalgie
După tristele amieze…
Azi, speranța-ți iar surâde
Ca un înger de aproape
Care plânsul ți-l aude
Și te mângâie pe pleoape…
Azi, speranța-ți nu mai moare
Ca în fiecare zi, ucisă,
Ușa dorului ce doare
Va fi în sfârșit înschisă.
Azi, speranța-ți dă avântul
Să zbori printre flori și fluturi
Și să simți în aripi vântul,
Bucură-te că te bucuri!
Azi, speranța-ți reclădește
Vise noi de zbor și vise,
Tristă zână, hai, zâmbește,
Viața, totuși, paradis e!
Azi speranța-i primăvară…!
Nu mai plouă, nu mai doare
Întristarea cea amară,
Dorul de răsfăț la soare…

4 Comments

  1. Mă bucur să citesc texte care dau prestigiu acestei reviste online! Cu fiecare semănător măiastru, câmpul literar se îmbogățește continuu. Am citit cu îndreptățită plăcere aceste Confesiuni și această poezie. „Să simți în aripi vântul”,Romeo Tarhon, acest „răsfăț de soare” și acest primăvăratic vânt care te „smurdă”…, fiindcă „quod erat demonstrandum”. Porumbelul „pe care nu-l vezi”, te vede…

    • Pe a douamea soție o chema și o mai cheamă Violeta Ionescu. Să fiți chiar ea? Vă mulțumesc pentru lectură și aprecieri. Să fiți „porumbelul pe care nu îl văd, dar mă vede…?”

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*