Ion Ionescu-Bucovu (Râca-Argeş)

UN TRIUNGHI AL DRAGOSTEI OTRĂVIT- ST. O. IOSIF- NATALIA NEGRU SI DIMITRIE ANGHEL.
Există în istoria noastră literară poveşti de dragoste incredibile ce au rămas să fie repovestite şi pentru generaţiile actuale. O astfel de poveste este şi iubirea dintre St. O. Iosif, Natalia Negru şi Dimitrie Anghel.
ST. O. Iosif se întâlneşte cu Natalia Negru prin 1885 pe coridoarele Faculţăţii de litere din Bucureşti şi se îndrăgosteşte de ea nebuneşte. Pentru ea frecventează cursurile Facultăţii de litere şi se prezintă cu Natalia Negru cu teza ,,Influenţe străine asupra literaturii române- foloasele si relele lor” la examenul de licenţă. Lucrarea este notată cu ,,bilă neagră”, un semn divin al dramei ce avea să vină în viaţa lor.
Mesajele lui Steo către domniţa de la Tecuceni-Buciumeni, Ly, Lia, Lilian- cum o mângâia el, converg într-un patetic epitaf:,,În cuibul tău de la Tecuceni visez eu să muncesc alâturi de tine…” Nunta lor a fost o feerie în podgoria de la Tecuceni, cuibul lor de nebunii, unde au participat :N. Iorga, D. Anghel, Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, etc. După nuntă, Lyly îi dăruieşte poetului şi o fiică, care şi ea, ca un făcut, moare în 1916.
Pâna aici toate bune şi la locul lor. Numai că St. O. Iosif si-a ales ca prieten pe Dimintrie Anghel, ,,poetul florilor” –cum a fost catalogat de critici. Stând zilnic în casa lui Steo şi scriind literatură, Anghel se îndrăgosteşte de Natalia, o seduce, şi după un timp, femeia îşi părăseşte soţul şi se mută la Dimitrie Anghel.
Faptul acesta a avut efectul unei lovituri distrugătoare.
Prin 1910 dezastrul moral se agravează. Lirismul patetic din ,,Cântece” reflectând etapa în care Helianta ( Natalia) devine soţia lui Anghel, relevă un suflet devastat.
Pierzând-o pe Natalia, pe care o cântase în atâtea poezii, divinizând-o, blândul Steo, a cărei constituţie nervoasă nu a putut să suporte şocul, cade greu la boala şi pe 22 iunie 1913 moare, în urma unei congestii cerebrale.
Nici Dimitrie Anghel n-a fost fericit cu ea.
Ca om, Dimitrie Anghel era din toate punctele de vedere opusul lui Iosif, ceea ce dovedeşte că… extremele se atrag. În timp ce Iosif era blând, sfios, delicat, Anghel era un om incomod, deprins cu zeflemeaua, maliţios şi irascibil, căruia îi sărea ţandăra din orice şi care, nu rareori ameninţa cu revolverul.
Dar trădarea prietenului s-a răzbunat.
În urma unei scene violente cu Natalia Negru, nemulţumit de noua mezalianţă, la 13 noiembrie 1914 şi-a descărcat un foc în piept şi, după două săptămâni de chinuri, a murit în spital.
În ziua înmormântării, la cimitir, o necunoscută i-ar fi strigat Nataliei, care participa la înmormqntare:
,, Mizerabilo, care omori pe toţi oamenii mari ai ţării!”
Prietenul lui Topârceanu povesteşte:
,, Înmormântarea lui a fost una din cele mai triste pe care le-am văzut. Lume puţină l-a urmat până la cimitirul din marginea Iaşului. Doi-trei prieteni mai de-aproape, câteva rude, câţiva admiratori necunoscuţi. În faţa sicriului descoperit pentru ultima oară am ascultat cu fruntile plecate improvizaţia vibrantă a d-lui Sadoveanu care-şi saluta prietenul în pragul veşniciei. Pe faţa şi mâinile crispate ale mortului cădeau fulgi de zăpadă…”
După moartea celor doi, Natalia Negru a trăit până la adânci bătrâneţe, fără regrete, povestind scene din viaţa celor doi poeţi.

PRINȚESA ȘI PATEFONUL

Era prin anul 1946, primăvara, pe timpul foametei…O zi caldă de primăvară. Noi, copiii, ne jucam desculți prin curtea casei părăsită decurând. Ne mutasem în pomostul din partea tatei și aici casa rămăsese pustie. Din când în când veneam cu vacile prin grădină și ne jucam toată ziua prin acareturile părăsite.
Într-o zi ne pomenim cu o căruță la poartă în care erau niște oameni străini. Strigară la mine:
-Măi, băiatule, ia vino până în drum să discutăm ceva! Tu mă cunoști pe mine?
-Nu vă cunosc!
-Eu sunt primarul satului, mă! Unde e tac’to?
-E sergent de stradă la București!
-Și mă-ta?
-E cu unchiul Stancu la plug…
-Dă-te, domnule Nardie, jos din căruță!- se adresă primarul celui ce mâna caii.
Și se dădu jos din căruță o matahală de om cu o față pătrată de bandit, cu părul lăieț care-i atârna pe ceafă și cu niște haine largi care-i stau pe el de împrumut. Fără să mai zică nimic, deschiseră porțile cele mari și traseră căruța în curte. Privii la ei. Era o căruță mocănească cu coviltir. În câteva clipe umplu curtea pustie cu copii, nevastă-sa aruncă jos tot calabalâcul, dezlegă caii și-i băgă în grajd. Apoi veni la mine:
-Tu ești proprietarul?
-Da, zic eu, dar ce vreți să faceți?
Primarul se dădu mai lângă mine și-mi șopti la ureche:
-Mă, zice el încet să nu-l audă nimeni, ăștia sunt jidani moldoveni, îi bag în casă la voi pentru un timp, avem ordin de la stăpânire…au fugit și ei de seceta asta din Moldova…
Femeia, înzorzonztă cu ii și cu panglici, era pe măsura bărbatului, oacheșă, dălângă, cu picioare rotofeie, grasă și înaltă.
-Ce să facem?- vine ea la mine. Că ne-a blestemat Dumnezeu cu nenorocirea asta care a căzut pe capul nostru…
-Unde-i cheia?-veni namila de om la mine.
-E la mama!
-Du-te și spune-i mă-tii c-o cheamă primarul până aici!
-Și vacilor ce le fac?
-Lasă că avem noi grijă de ele!
Dar namila de om nu mai așteptă nicio cheie. Se duse la căruță, luă un baros și dintr-o lovitură rupse lacătul și intră în casă. Între timp droaia de copii se răspândiseră prin curte ca furnicile, șapte, opt, nu putui la început să-mi dau seama câți sunt, toți frumoși, cu părul cârlionțat, blonzi, ca nemul lui Izrael, jumuleau ceapa ciorii crescută pe lângă gard și-o băgau în gură și-o mestecau ca leșinații…Apoi se urcară în niște salcâmi și începură să culeagă flori albe, îmbobocite. Doi dintre ei se dădură lângă gard și-și scoseseră puțele lor mici să urineze. N-aveau pantaloni, erau îmbrăcați în cămăși albe, largi, probabil din ciolofibră sau din americă, care le-atârnau până la călcâie.
-Bă, veni un vecin la mine, un flăcău făcut războiul, care trăsese cu coada ochiului în căruță, ia privește și tu ce-i în șușleț!
Mă dădui mai aproape de căruță și privii pe sub coada ochiului.
-E o fată, zise ăla, să fiu al dracului dac-am mai văzut așa ceva! E zâna-zânelor căzută din cer!
Privii și eu mai insistent, era o fată, să fi avut cam cinspre zece ani, strălucea de frumusețe ca nălucile din închipuirea mea…ținea în brațe un mare buchet de flori și era îmbrăcată ca o arăpoaică din haremul sultanului din Stambul cu o rochie înflorată cu toate florile câmpului pe ea. ținea în poală un cățel și privea la noi nepăsătoare. Îi cădeau bucle blonde peste față și peste obrajii ei roșii, iar din piepții rochiei prea sumară îi ieșeau niște țurloaie de țâțe ca două delușoare rotunde și cu moț în sfârc. Deasupra capului peste părul ei cârlionțat își pusese o coroniță de flori culese de pe câmp, amestecând toate culorie din lume ca în cusăturile iilor oltenești. Piele nărânzată, nici albă, nici brună, mirosind a mirt și-a levănțică, lucea-n sclipiri de aramă și de argint cu forme rotunde, pârguite; mâini, coapse, gât, piept, pulpe, doldora defrumusețe ca iluminările Sulamitei din Biblie…
-Scoală, Prințeso, zise bulibașa, ce mai stai, scoal’ și ajut-o pe mă-ta la cărat țoalele-n cas’ că v-ajunge atâta zdroncăneală timp de o săptămână!
Când se sculă Prințesa și se lungi, vecinul meu, făcu ochii mari și rămăsese ca prostul încremenit, înlemnit, zăpăcit, cu mintea rătăcită; tăcea ca bolângul cu ochii holbați la ea.
Fata sări ca o căprioară din căruță și de-abia acum își dezvălui adevăratul farmec, avea totul în ea la locul lui, și mâini, și cap, și picioare, proporții și rotunjimi care te uimesc și te fac să faci o mie de crime pentru ea, chit că vei sta în temniță șapte vieți!
-Bă, zise vecinul meu, Ioniță, eu simt că de la asta mi se trage ori martea, ori fericirea! Am făcut război, am scăpat de la Cotul Donului șI din Tatra, m-am tăvălit ca un tâmpit pe lunca Mureșului în lupta cu nemții, am umblat și-n răsărit și-n apus da’ să fiu eu al dracului dac-am mai întâlnit așa făptură! Eu mă duc s-o întreb cum o cheamă!
Fata se uită cu ochi de felină la noi, își legănă trupul ei de trestie și-o luă spre maică-sa c-o găleată în mână călcând rar, arcuindu-și șoldurile cu o nepăsare rară.
Fără să ne dăm seama, soarele căzuse peste deal ca un zeu înjunghiat la beregăți, împroșcând tot cerul la apus cu un sânge de purpură. Ziua cu duhorile ei trecuse pe nesimțite, căldurile se ostoiseră și se lăsase cu aripile ei nevăzute pânza albastră a înserării cu mângâieri de vânt răcoros prin salcâmii proaspăt înfloriți, cu parfum de zambile și busuioc crud. Se ivise spre Cornul Caprei printre salcâmi o lună șuie și se-aprinsese paraclisierul cerului cu o mie și una de luminițe care se jucau ca licuricii pe sus, dor din dorul nostru de-a ajunge la ele cu aripi sau fără aripi și de a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru bucuria ce ne-o făcuse cu această Prințesă care căzuse colac peste noi și ne furase mințile. Toată valea Bucovului cânta ca o orgă acompaniată de scârțâitul fântânii și de glasul brotăceilor cu corul lor pe mai mute voci.
-Ionițăăă!- se-auzi peste sat glasul pițigăiat al maică-sii- hai acasăăăă, pe unde dracului umbli, că nu vă mai săturați de umblat…tu nu vezi că găinile s-au culcat nemâncate?
Ioniță plecă acasă supărat foc și eu îmi luai vacile și o luai pe vale spre casă cu ele.

Trecură câteva săptămâni bune de la venirea lor…
Mama, când auzi se supără rău și-i scrise lui tata la București să vină acasă că Dinu, primarul, ne-a băgat beleaua în casă. Și chiar belea era căci brandabură ăla repară gardurile, ară mândrețea de țelină pe unde pășteam vacile, își aliniase droaia de copii și-i puse la sapă și o semănă cu pepeni. Nouă, tuturor, ai casei, ne interzise să mai dăm pe acolo; dacă avem ceva de luat, să cerem la el, altfel o pățim!
Într-una din seri mă chemă la gard Ioniță, vecinul, și-mi spuse:
-Băăă, la ăștia nu e lucru curat, babornița aia citește toată noaptea Tora, legea lui Moise, e jidani, ăla citește o ditamai cărțoaia de Marx, e comunist; Prințesa dansează la patefon de-o găsesc dracii, despuiată ca o naiadă…e balerină…și ăia micii joacă pocăr pe bețe de chibrite!
-Cum ai aflat, nea Ioniță?- îl întreb eu curios.
-Am furat pâinea mamei de pe corlată, făcuse pâine în țest să plece la plug și eu am luat-o și-am dezmierdat pe flocos, adică pe câine: na, la tata,na! până a tăcut…și așa mi-am pus în gând să-l termin, să-i bag ace cu ghemotoace de câlți în mămăligă să se ducă dracului…
-Tu ești nebun! Te prinde ăsta și te spânzură de limbă…
-Îl bag în aia mă-sii! Până n-oi pune mâna pe Prințesă nu mă las, ori eu cu Prințesa în brațe, ori el, mort!
-Și cum faci?
-Păi asta e, că nu știu cum să fac! Fură tu cheia de la pătul și dă-mi-o mie!
-Cheia de la pătul e la noi acasă! Vreai s-o duci în pătul?
-Cam așa ceva…
-Și dacă ea nu vrea?
-Nu se poate să nu vrea! Tu nu înțelegi că eu nu mai am somn și odihnă până n-oi pune gheara pe ea? O îmbăt…îi fac eu ceva…
Într-una din seri trecui pe la prunii din grădină și-o găsii pe Prințesă întinsă pe-o pătură pe iarba verde, citea o carte.
-Suntem oaspeți buni, zise ea, nu furăm prune! Dacă ne trebuie îți vom cere ție! Cum te cheamă pe tine?- mă întrebă ea cu un glas fin, de clopoțel.
Îi spusei cum mă cheamă, îmi repetă de vreo câteva ori numele și tăcu, rușinată de privirile mele insistente. Se juca în mâini cu vreo patru pietricele, le arunca pe rând în aer și le prindea.
-Auzi, mai zise ea, n-ai vrea să-mi spui și mie cum îl cheamă pe prietenul tău?
-Nu mi-e prieten, mi-e vecin! De ce întrebi?
-Nu știu de unde-l cunosc!
-N-ai de unde, acum câtva timp a venit acasă din război!
-Zăuuuu?- făcu ea ochii mari. Și ochii îi jucară ca două mărgele legate pe o ață și rămaseră cu luminile albastre întoarse spre mine ca doi tâlhari prinși asupra faptei.
-Pe tine cum te cheamă?- o întrebai eu emoționat de atâta îndrăzneală.
– Frida!- zice și tace.
Tac și eu și ne privim lung unul pe altul; prin pruni jucau umbrele înserării, de undeva o cață sparse cu glasul ei înțepat liniștea serii, acea liniște stânjenitoare care se așezase între noi.
-Și ce faci aici?- o întreb eu.
-Păzesc bostănăria!- repetă ea de câteva ori și râse dezvelindu-și mărgelele albe ale dinților.
În acel semiîntuneric, fața ei căpătase străluciri de opal.
-Și unde sunt ai tăi de te-au lăsat singură?
-Cum, zice, nu știi?
-Ce să știu?
-Că nu sunt ai mei! Și se uită la mine curioasă că o astfel de știre banală n-a ajuns până la mine. Aaaa, adică nu știi, că ăștia- și arătă spre casa lor-nu vor să spună!
Tăcui. N-o mai întrebai nimic. O văzui că se întunecă la față. Citii pe fața ei și-n glasul ei o umbră de nefericire și nu vrusei s-o mai întreb nimic. De ce să-i mai umblu prin micul ei trecut care poate era tragic?
Plecai acasă și nu dormii toată noaptea. O visai crăiasă prin pădurea Bucovului și eu o duceam în brațe, îi culesesem flori și-o împodobisem ca pe-o zână și pluteam cu ea pe valea Bucovului, prin poienițele de pe malul râului, într-o nespusă fericire; o sărutam și-o strângeam la piept și ea mă săruta și-mi mângâia cu mâinile ei fața mea de copil. Trupul ei cald se lipise de mine și dulcele ei alint mă făcuse să mă simt în al noulea cer; senzații negustate mă stăpâneau și mă amețeau ca pe un nebun exaltat de închipuirile lui. Undeva, peste râu, în pădure, am dat de tatăl lui Ioniță care înnebunise din cauza altuli copil, mort în război, pe nume Gheorghe, care se făcuse țăndări la Cotul Donului. Sărise cu căruța în aer și din el rămăsese, povesteau camarazii lui, numai câteva bucăți de carne. Tatăl își făcuse un pătuiag, se urcase în el și da să mănânce boabe la păsările cerului. Când ne văzuse pe noi începuse să strige tare: Era parcă un patriarh cu barba albă și lungă până-n pământ, purta o cămașă albă cu niște pantaloni de aba, rupți, aproape zdrențuiți, citea Biblia, Facerea lumii, și din când în când, ca la un ritual, își striga copilul pierdut în luptele de la Cotul Donului…<Bufff!- făcea- așa a murit băiatul meu!, sfârtecat în mii de bucăți de catușele bolșevicilor…Stați aici, copii, ne-a invitat el, vă cunun eu>, și-a plecat, zicea că se duce să ia patrafirul și cădelnița de tămâie. Eu cu Frida ne-am suit în pătuiag și ne-am culcat pe fân, fân dulce și moale care mirosea a aglice și-a viorele și-a parfum de fân și-a răcoare de luncă, și-a fericire, o dulce și dureroasă fericire…Frida se aciuase în sufletul meu și-o dulce sărutam pe față și pe gâtul ei alb, îi desfăcusem cămașa și-i luam corpul milimetru cu milimetru la sărutat, pe gât, pe coapse, pe sâni, dulcile ei rodii, pântecul, picioarele…Lună beată, abur dulce, noapte feerică, plină de gâze, păsări peste tot, cântau într-o nuntire celestă, stelele pluteau printre noi, roiuri-roiuri, urcam încet pe scări de mătase spre infinit…
<Gata, veni umbra nebunului, trezi-ți-vă c-am sosit!>
Și m-am trezit cu imaginea lui pe retină.
M-a cuprins o gelozie și-o ură, vecine cu moartea, față de Ioniță. O iubeam pe Frida, o iubeam atât de mult încât aș fi făcut acum ceea ce zicea că face Ioneță pentru ea, adică moarte de om!
Când m-am întâlnit cu Ioniță peste vreo săptămână i-am spus:
-Știi că prințesa te cunoște?
-De unde?
-De unde, de neunde, dar te cunoște! M-a întrebat pe mine despre tine! Zice: nu știu de unde-l cunosc…
-Mi-ai făcut rost de cheia de la pătul?
-N-o mai găsesc!- i-am răspuns, deși o aveam în buzunar. Am luat altă vorbă, ce eram prost să-i dau eu cheia de la pătul să se iubească el cu Frida acolo?
Ioniță s-a chiorât ce s-a chiorât la mine, văzând că bat în retragere, și m-a amenințat:
-Măăă, nu fi prost, tot pun eu gheara pe ea! Am aflat cum o cheamă. Frida o cheamă, nume de orient, din Șeherezada, eu nababul, împăratul, și ea cadâna, o iau și plec cu ea la București, ce dacă nu-mi dă mama și tata voie, ăla ce-a făcut dacă țineau atâta de mult la el, s-a dus, săracu, nevinovat pe lumea cealaltă, I-au sfârtecat celovecii corpul îm mii de bucăți…Are să urle tata în pădurea Bucovului după el cât o putea…Frida, auzi, tu, i-am mătrășit câinele și acum mă ascund pe sală la voi, după scândurile podului ca s-aud ce vorbesc ei în casă… Sunt de prin părțile Tecuciului, ea a fost prin Ardeal, pe Valea Mureșului, nu știu cu ce ocazie că povestește și plânge și gesticulează și se ceartă cu bulibașa ăla…
Într-o zi ne-am luat inima-n dinți șI ne-am dus cu Ioniță la ea în grădină. Legase un preș de doi pruni și-și făcuse un fel de șezlong aerian în care se da huța toată ziulica cât e de mare la umbra prunilor.
-Bună, Frida!- îi zic eu ca mai apropiat.
-Bună băieți!- răspunde ea, foarte prietenos, cam rar dați pe-aici! Vă e frică de ăsta- și arătă către casă- să nu vă apropiați că trage nebunul în voi! Să vă feriți că nu știe multe! Stați jos pe iarbă la o gură de vorbă că m-am plictisit singură…Eu, domnule Ioniță, nu știu de unde te cunosc pe dumneata…
-Îmi pare bine, domnișoară, zise el, privind-o pe sub sprâncene, lumea e mare!
-Nu ești dumneata cel din Târgu Mureș?
Ioniță săltă din umeri.
-…soldatul din Târgu Mureș care… Și zicând < care>,se uită la noi într-un fel anume, închizând un ochi din cauza razelor solare care-o împiedicau să ne privească în față și tăcu.
-Băăăă, sări el și se bătu cu palma peste față, dumneata ești?
-Îhîîî!- îngână fata, zâmbindu-i complice.
Într-o clipă își reaminti întregul film.
Plecase în misiune cu încă doi soldați de la infanteria motorizată să rețină un tren la marginea orașului. Stătuseră prin porumburi pe rambliul căii ferate o zi întregă tot așteptând să treacă trenul. Pe seară reușiseră să desfacă două traverse și să scoată liniile din șuruburi. Trenul era încărcat cu jidani, direcția Germania, în față un vagon era plin cu nemți înarmați care trebuia să-l păzească; era ultimul tren care mai putea trece… Ei primiseră o misiune precisă: să oprească trenul, să imibilizeze pe nemți și să elibereze deținuții…Oamenii trebuia să fugă în pădure peste linia fierată. Erau șase vagoane și locomotiva…Aveau la dispoziție zece minute…Totul mersese bine până al un punct. Trenul deraiase și se oprise, cei doi îi imobilizase pe nemți în vagoane, el dăduse drumul vagoanelor cu deținuți și oamenii, copii, bătrâni, femei, săreau și fugeau care încotro vedeau cu ochii. , îi îndemna Ioniță, supraveghind această acțiune. De undeva de deasupra trenului se auzi un foc automat de armă. Privi îngrozit. Era un neamț. Nici el nu-și explica cum ajunsese acolo. Secera mulțimea care fugea, unii cădeau, alții o luau aiurea cu sângele târâș, îngroziți de măcel. Din mulțime se desprinsese o pereche de oameni, un om și o femeie cu o fetiță între ei pe care o strângeau la piepturile lor. Cade întâi mama, apoi tatăl, fetița se apleacă să-i salveze, trăgea de ei și nu putea să-i mai ridice. Soldatul o vede, fuge la ea, o ia în brațe și fuge cu ea prin mărăciniș spre poalele pădurii…Fata striga îngrozită: < Mama meaaaa…tatăl meuuuu…> <Taci!- strigase soldatul la ea și-o privise în ochi- taci din gură și zi mersi c-ai scăpat tu!> și zicându-i scoase batista și-i șterse lacrimile și praful de pe obraz și-i descoperi o gropiță sub batista umezită de lacrimi. Tremura toată, Ioniță și-a desfăcut mantaua și a înfășurat-o, a strâns-o în ea și apoi în brațe. – striga el zadarnic.
Ascultă ca un iepure la pândă.
Mitraliera încetase. Se-auzeau strigăte, vaiete, țipete și gemete. De undeva de la Canton un cocoș cântă un cucurigu lung. Apoi vocea camaradului:
Tăcuse. Voia să salveze fata cu orice chip. Aștepta să se lase seara și să se strecoare cu ea la Canton. – o întrebase soldatul. – răspunsese fata.
Scena aceasta trecu prin fața lui ca un film.
Acum îi privi zâmbetul și descoperi gropița din obrazul drept. Când fata termină acel <îhîîî> lung, Ioniță nu se mai putu abține, se repezi la ea, o luă în brațe șI începură să se sărute ca nebunii. Pe fața fetei apăruseră lacrimile, plânge în hohote:
-Acolo mi-au rămas ultimele amintiri, îngâna ea printre lacrimi. Și vin e a ta…Dacă mă lăsai să mor, făceai cea mai minunată faptă din viața ta…Poate azi nu mă mai chinuiam pe-aici…Dacă te-npușcau și pe tine?
-Nu știu, Frida, poate așa a fost să fie! Eu știu că te-am lăsat la Canton în grija unor oameni; eu am plecat la unitate…Ce s-a mai întâmplat cu tine de la Canton?
-Am stat șase luni la orfelinat la Cluj, apoi a veni o mătușă de la Tecuci și m-a luat. Între timp a murit și mătușa și am rămas la ăștia!- și arătă spre curtea plină de puradei.
-Cine sunt ei?
-O șatră de lăieți…
Cu toată seceta care venise pe capul nostru , pepenii acelui om se copseseră. Ioniță vine la mine și mă ia la furat pepeni. Erau niște lubenițe mari, ca purceii, printre vrejuri. Îi udase întruna, zi și noapte, cărând apă de la fântâna cu ciutură din vale de la Coșerii.
-Știi ce, zice Ioniță, Frida, deși s-a făcut frumoasă, nu mă mai interesează!
Noaptea pe lângă cimitir îmi era tare urât și locul cu pricina era așezat răzor cu morții. Luna strălucea ca fața unei fecioare și arunca razele ei galbene pe pământ. O javră de câine lătra în sat și fântâna încă mai scârțâia din cauza , probabil, a unei femei rătăcite. Mirosea a fum de paie în aerul rece al nopții.
-De ce?- îl descos eu bucuros.
-Pentru că-i știu trecutul, îi stiu chinurile și viața ei atât de tristă; Frida nu mai are acel mister al fetelor de care să te îndrăgoastești! Poate-mi fi cel mult o soră, dar nu iubită, răspunse Ioniță trist și îngândurat. Atunci când unei femei I-ai desfăcut toate sertărașele șI-ai văzut ce are în ele, nu te mai interesează…
Eu m-am bucurat mult în sufletul meu: Frida era deci liberă pentru mine…
Am stat cam o oră printre mărăciniș să se întunece bine, timp în care el mi-a povestit cu de-amănuntul toate scenele groaznice prin care trecuse în acea misiune. Îmi derulase întregul film, scenă cu scenă, filă cu filă…
Apoi am plecat tip-til spre grădina cu pepeni. Am sărit gardul de nuiele și am ascultat. Nu se auzea nici țipenie de om. Tăcerile se așternuseră peste sat ca-ntr-un pustiu. Niște cârpe de nori alburii alunecau pe cer închizând și deschizând ca o imensă perdea de mătase întrega fereastră a cerului. Un foc de armă de undeva de lângă noi veni ca un adevărat trăznet. Avusese dreptate Frida, nenorocitul trăgea de-abinelea în cine-i ieșea în cale.
Am fugit.
În graba cu care sărisem gardul înapoi, Ioniță scăpase într-o imensă groapă și nu putea să mai iasă. Îl așteptai cu sufletul la gură lângă umrele crucilor din cimitir. Veni la mine gâfâind:
-Bă, ia privește, să fiu al dracului, am descoperit o comoară!
Îmi întinse un pumn de giuvaieruri care străluceau fantastic în diferite culori sub lumina pală a lunii.
-Unde le-ai găsit?
-În groapa în care-am căzut! S-a rupt un lemn cu mine și-am alunecat peste ele…
Tăcurăm și împărțirăm marfa.
A doua zi mă întâlnii cu Frida și-o invitai prin pădurea Bucovului. Fata primi bucuroasă invitația mea, se-mbrăcă ușor cu o rochie de vară cu toate florile câmpului pe ea, voalată și decoltată, și plecarăm pe un colnic aproape de sat. Frumusețea ei mă robise, voiam să-i intru în grații și luasem la mine toate giuvaierurile să i le fac ei cadou. Mersesem într-un ochi de pădure pe malul apei, ne așezasem jos în iarba mare și acolo am îndrăznit să-i spun:
-Frida, eu te iubesc!
n acea clipă am simțit cum totul stătuse în loc, și vânt, și apele Bucovului, și soarele, și pământul din marea lui rotație…Numai inima mea bătea ca ieșită din baieri.
-Și eu, dragul meu!- îmi șoptește ea, încet la ureche, și eu, repetă ea și se apropie de mine și ne-mpreunarăm într-un sărut mistuitor. După ce ne dezlipirăm din acel sărut, urmară câteva clipe de tăceri. Apoi îi șoptiitot la ureche:
-Închide ochii!
-De ce?
-Ai să vezi!
Îi închise. Scosei bijuteriile din buzunar și începui s-o împodobesc cu ele. Șiruri-șiruri de mărgele i le prindeam de după gât, strălucind peste pielea ei roză, pe mâini îi puneam brățări șI inele de aur și de argint, în piept i-am prins un colan mare de aur, i-am atârnat în urechi cercei de safire și topaze, o diademă i-o prinsesem pe cap, peste părul ei auriu. Apoi am privit la ea, o gătisem ca pe-o regină, cea mai bogată regină din lume!
Se sculă și se privi și ea în oglinda apei, veni la mine bucuroasă, râzând; închise iară ochii și-mi șopti:
-Sărută-mă!
O sărutai, o cuprinsei pe după mijlocelul ei subțire și o dusei în brațe pe iarbă. Ne uitarăm clipe întregi unul la altul electrizați de puterea dumnezeiască a dragostei. Toată ziua am stat cu ea în pădure și mi-a povestit viața ei.
-De unde le ai?- mă întrebă ea într-un târziu, cu ochii aprinșI de fericire.
I-am spus de unde le am și i-am povestit întâmplarea. Ea a rămas câteva clipe pe gânduri, s-a ridicat și a început să plângă. Își smulgea mărgean cu mărgean și le arunca pe oglinda apei.
-Astea sunt lucruri spurcate!- a mai apucat ea să mai zică și s-a ridicat și a plecat.
Supărat, eu am luat-o încet după ea. Nu știam ce s-a întâmplat. Am condus-o acasă și-am tot insistat să-mi spună și mie ce s-a întâmplat cu gestul ei. N-a vrut să mai deschidă o vorbă. Acasă la ea am găsit zarvă mare. Șeful postului de jandarmi cu doi soldați îi legase butuc pe balaoacheș și pe soție și-i arestase, încărcaseră copiii într-o mașină să-i ducă la orfelinat, iar Fridei i-au spus:
-Mâine pleci cu primul tren la București! O organizație evreiască internațională s-a interesat de soarta ta și te-a dat în custodie unei rude din Cluj.
Se strânsese tot satul pe ei. Lumea vorbea că Ioniță povestise prin sat întâmplarea cu bijuteriile și, după declarația dată de el la post, șeful de post, care era pe urmele lor, , i-a arestat, deoarece aveau legături cu o bandă de hoți din pădurea țandăra care spărsese conacul moșiei de la Mozăceni și furaseră toate bijuteriile.
După ce au plecat toți, a rămas numai Frida singură. Și-a făcut bagajul și a doua zi s-a dus la gară la tren. Cineva o văzuse pe o bancă la umbra unor castani cu patefonul în brațe, așteptând trenul. Mie mi-a lăsat un bilet de adio. < Dragul meu, te-am iubit cum n-am mai iubit pe nimeni în viața mea! Dar iubirea noastră n-are viitor, tu ești încă un copil nevinovat…Adio!>
Am rămas cu biletul în mână căutând-o pe Frida ca pe-o nălucă prin amintirile mele.
Râca, 5.03.1986

 

Din iubirile lui Octavian Goga

Pe 7 mai 2017 se împlinesc 79 de ani de la moartea lui Octavian Goga, prilej de a ne aduce aminte cu nostalgie de “poetul pătimirii noastre”.
Era o splendidă lună de primăvară. Începutul lunii mai 1938. Poetul, care se întorsese decurând din străinătate, împreună cu soferul pleacă cu maşina de la Bucureşti la Ciucea. Pe 4 mai poetul este în mare vervă, avea o buna dispozitie şi o sănătate de invidiat. Spre prânzul acelei zile fatidice a plecat împreuna cu Alexandru Hodos la Cluj să ia masa cu prietenul lor comun, avocatul Laurian Gabor. La întoarcere pe la orele17, poetul era foarte vesel, interesându-se de masa pentru a doua zi, când trebuia să sosească într-o vizită un principe de Bourbon. Pe când însoţitorul său, vorbea la telefon cu staţiunea piscicolă Poeni, de la care trebuia sa ia nişte păstrăvi pentru masă, a auzit din salonul vecin o chemare insistenta şi neobişnuită. A alergat repede spre salon şi l-a văzut pe poet cum alunecase pe covor la ieşirea din salon spre baie. Ultimele lui cuvinte au fost: cu mine aţi terminat!
A încercat să-l ridice şi a constatat că partea dreapta a corpului îi era paralizată. Era palid şi încerca să vorbească incoerent. Pare-se că o chema pe soţie, pe Vetura Goga, şi pe medici. Toată această drama a durat cam 10 minute.
Au sosit în grabă prietenii Alexandru Hodos şi Laurian Gabor, care se plimbau prin grădină. A venit urgent de la Bucureşti în mare grabă cu avionul soţia şi profesorii dr. Iuliu Haţeganu şi I. Minea de la Cluj, iar de la Bucureşti prof. Bazil Teodorescu, medicul curant al poetului. Tot ce s-a încercat a fost zadarnic. Congestia celebrala era gravă şi ireparabilă. În ziua de 6 mai lucrurile s-au complicat: s-a ivit şi o congestie pulmonară. Permanent cu mâna stângă strângea uşor coltul pernei iar cea draptă era paralizată.
Agonia a durat două zile.
În ziua de 7 mai 1938, la orele 14 şi un sfert poetul s-a stins din viaţă. Avea numai 57 de ani. ( relatare făcuta de Victor ŢINCU).
Răşinarii este o localitate veche, în Mărginimea Sibiului. Când am ajuns aici, un soare strălucitor cuprindea toată zarea. Voiam neapărat să vizitez aceste meleaguri încărcate de istorie. La popa Bratu poposise şi adolescentul Eminescu în peregrinările lui prin ţară şi apelase la preot să-i fie înlesnită trecera graniţei spre Muntenia. Şi tot aici se născuseră doi mari oameni de cultură ai României. Este vorba de Octavian Goga şi Emil Cioran.
Ca profesor de limba română voiam neapărat să vizitez casa în care se născuse şi copilărise Octavian Goga. Am străbătut cu piciorul satul pe lângă firişorul de apă care curgea paralel cu o străduţă îngustă până aproape de Uliţa Popilor. Am urcat dealul încet până la casa cu numărul 778, am intrat în curte şi am descoperit o lume apusă, o curte mare străjuită de arbori seculari şi o casă veche, păstrată ca muzeu de pe timpul lui Popa Bratu. Am avut norocul să întâlnesc aici o rudă de-a poetului, venită proaspăt de la Bucureşti, care ne-a purtat prin toate încăperile, povestindu-ne din viaţa şi activitatea poetului, văzându-i obiectele personale, camera de lucru, biblioteca, biblia etc.Nu voi insista asupra poetului şi a politicianului. Mă voi referi la iubirile lui Octavian Goga care au rămas ca nişte poveşti frumoase pentru viitorime.
Octavian Goga s-a născut aici la 1 aprilie 1881ca fiu al preotului ortodox Iosif Goga şi al Aureliei, învăţătoare în sat. Aici « a cunoscut păsurile satului » şi s-a contopit cu durerile şi suferinţele lui. La « cârciuma din Dealu-Mare » va fi cântat cândva « Niculae, Laie Chioru,/ cântăreţ din patru strune pe care-bată-l Domnu !- El nu vede toate cele ; Din lăută două ştie : Una-i dor şi alta-i jale. »
Aici s-a întors poetul din vâltorile politice ale timpului care i-au « smuls nervi şi multă cerneală » să ia o gură de aer curat şi să se odihnească. El avea să spună mai târziu, despre aceste meleaguri :
« Îmi tremură durerea-n gene
Cum calc pe vechiul drum bătut… »
Natura aceea proaspătă în care a deschis ochii poetul, Goga n-a încetat niciodată s-o dorească, s-o iubească, regretând permanent plecarea de lângă părinţi, din satul natal :
« De ce m-aţi dus de lângă voi,
De ce m-aţi dus de-acasă ?
Să fi rămas fecior la plug,
Să fi rămas la coasă.
Atunci eu nu mai rătăceam
Pe-atâtea căi răzleţe
Şi-aţi fi avut şi voi acum
Un stâlp la bătrâneţe… »
Proaspăt absolvent de liceu, Octavian Goga în anul 1900 trăieşte prima iubire adolescentină. Participând la o nuntă în comuna Tohanu Vechi o va cunoaşte pe Aurelia Roşu, o tânără în devenire învăţătoare, timidă şi plină de delicateţe, care era şi domnişoară de onoare la nunta fratelui ei. Idila lor de dragoste a început la 18 şi respectiv 19 ani, ea încă elevă la Seminarul Pedagogic din Blaj. « În acele zile am hotărât să ne căsătorim. Hotărâsem să facem facultatea împreună şi după căsătorie să călătorim, el ca poet, eu ca pictoriţă. Ne-am înţeles să ne întânim la Budapesta. Părinţii nu m-au lăsat să plec şi eu la Budapesta să-mi fac studiile » avea să povestească mai târziu Aurelia, regretând pentru toată viaţa acestă hotărâre absurdă a părinţilor.
În toamna anului 1904 Goga va pleca student la Budapesta, dar legăturile lor vor fi tot mai strânse, dovadă cele 50 de cărţi poştale pe care i le-a trimis poetul tinerei învăţătoare. În ele erau şi versuri delicate închinate iubitei. O lovitură groaznică dă peste el. În ajunul Crăciunului moare tatăl său. « Am îndurat o lovitură grea şi neaşteptată…Eu am fost supus fără nicio pregătire la acestă rupere bruscă… ». Ca să-şi termine studiile Goga a trebuit să se căsătorească cu Hortensia Cosma, fiica politicianului şi bancherului Partenie Cosma, directorul băncii Albina, cel mai bogat român din Ardeal. Vă închipuiţi ce a fost în sufletul lui de adolescent, renunţând la Aurelia ?La acestă veste tristă, dăscăliţa Aurelia Rusu s-a retras la o mânăstire din Sibiu şi nu s-a mai căsătorit toată viaţa. În 1904, Goga, participând la serbările jubiliare ale revistei Familia la Oradea, a căutat-o pe tânăra învăţătoare la mânăstire dar tânăra învăţătoare a refuzat să-l mai vadă, conştientă fiind de imposibilitatea continuării relaţiei lor. Îndurerat poetul îi dedică o poezie pe care o şi publică în Revista ilustrată de la Şoimuş, revistă citită şi de învăţătoare :
Răsună toaca de utrină,
În pacea unei nopţi târzii
Şi, rând pe rând, câte-un opaiţ
S-aprinde-n multele chilii…
Te văd în colţul vechi de strană
Cum stai răpusă de răstrişti
Şi-atâta jale pare scrisă
În ochii tăi curaţi şi trişti…
Şi cum te-nchini la rugăciune
Eu mă gândesc înduioşat
Nemilostiva toac-a nopţii
Ce vis frumos ţi-a tulburat?
Aurelia a ieşit din mânăstire târziu şi s-a încadrat la o şcoală din Negria, din judeţul Maramureş, apoi s-a mutat la şcoala din Bătnăieni, profesând apreoape 35 de ani. Deşi curtată de mulţi tineri, femeia a ales să nu se mai căsătorească niciodatră.
Goga a încercat şi mai târziu să ia legătura cu ea. Revenit în Maramureş la prietenul său Vasile Lucaciu, pe motiv că vrea să organizeze o cină, a invitat-o şi pe ea. Deşi a trimis vesela penteru masă, Aurelia a refuzat să participle. În acestă perioadă (1900-1903), inspirit din această idilă tragică, poetul scrie poezia “Dăscăliţa”, în care se regăsesc acordurile unei iubiri pierdute definitiv, deşi criticii literari o pun pe seama morţii surorii lui. Cu certitudine însă poezia “Rămâi” a fost scrisă pentru Aurelia:
“Rămâi pe veci departe
Să nu cobori la mine,
Rămâi în adumbrirea
Poveştilor senine

Şi uită-ncet povestea
De-un cântăreţ pribeag,
Biet precupeţ de lacrimi
Ce ţi-a zâmbit în prag.”
Aurelia Rusu a muril la 93 de ani, plânsă de întregul sat, având pe mormânt gravate versurile lui Octavian Goga:
“Iar vântul spune crengilor plecate
Povestea ta, frumoasă domnişoară…”
Octavia Goga s-a căsătorit cu Hortensia Cosma la 14 octombrie 1906. Femeia era o fiinţă senină, plină de delicateţe şi sensibilitate, de o nespusă frumuseţe fizică şi morală. Se alintau şi se desmierdau cu diminutivele Vişca şi Vişcu sau Tani. Poetul i-a închinat în revista Luceafărul poezia “O rază” Căsătoria lor s-a oficiat la Sibiu având ca naşi pe Alexandrina şi Alexandru Vlahuţă. Mai tot timpul soţii au stat despărţiţi. El făcea dese drumuri la Bucureşti, o vreme a fost condamnat şi închis la Szegedpe motive politice. Dragostea lor s-a răcit repede. Deja la 11 februarie 1912, Hortensia îi scria că “ dacă tu m-ai cunoaşte, dacă ai şti ce e în sufletul meu, poate că ar fi altfel viaţa noastră. Eu nu sunt supărată, sunt tristă, nespus de tristă când văd că toată viaţa mea n-are niciun rost, că sunt chiar o piedică acolo unde mi-aş da şi sufletul pentru fericirea ta” Care fericire? Goga era deja un nefericit. Singurătatea, nemulţumirile, frustările, cotidianul toate au erodat fragila lor dragoste.
Acum Tavi se apropiase foarte mult de o prietenă din copilărie, anume Veturia Triteanu, care era mereu prezentă în familia lui. Veturia Triteanu, fiică de preot, se căsătorise la 18 ani cu o faţă bisericească puţin agreată de femeie, Lazăr Triteanu, la rugămintea părinţilor. Octavian Goga face marea greşeală să se îndrăgostească de ea şi, sub pretextul că a rămas însărcinată cu poetul, o ia în căsătorie. Se cunoscuseră încă de copii la Sibiu, în prezenţa părinţilor, ea elevă de pension de 13 ani, el liceean la 15 ani. Încă de la acestă vârstă îşi trimiteau bilete de dragoste, femeia, chir şi căsătorită fiind, nepăsându-i de ironiile prietenilor sau de prejudecăţile celor din jur.
Provenită dintr-o veche familie românească, Veturia a urmat pensionul săsesc la Sibiu, vorbea fluent germana, franceza, maghiara şi româna şi se pregătea de o carieră strălucită, avea un glas frumos şi voia să devină soprană. A debutat la Sibiu în 1903 cu piesa „Răsunetul de la Crişana” de Ion Vidu, fiind numită „ privighetoarea Ardealului” În 1909 cântă pe scene din Budapesta. În 1909 pe 14 noiembrie, regele Carol o decorează cu medalia Bene Merenti pentru realizările în cultura muzicală româneasc, iar pe 28 decembrie 1909 cântă la Ateneul Român acompaniată de George Enescu şi T. Fucs A interpretat cântece de Tiberiu Brediceanu, piese de Bach, Dvorak şi Stauss. În 1912 acompaniată de George Enescu şi Cella Delavrancea interpretează roluri din Cavalleria rusticană de Mascani şi Secretul Susanei de E. Wolff.
În 1909 şi 1912 Goga este acuzat de propagandaă naţionalistă şi este închis. Din închisoare iată ce-i scrie Veturiei: „Duţă dragă…mi-am adus aminte că şi pe cel mai prost aşternut se poate visa frumos…” S-au căsătorit în anul 1921, pe 15 ianuarie, ziua de naştere a lui Eminescu, aleasă special. Goga, fiind Ministru al Instrucţiunii şi Cultelor, a făcut un târg cu Lazăr Triteanu, soţul Veturiei. Să i-o dea pe Vetura în schimbul mitrei de episcop ortodox al României. Triteanu a acceptat târgul şi a lăsat-o în pace pe vetura.
Nepotul poetului, Mircea Goga, povesteşte că familia lui Goga, în special mama poetului, n-a acceptat-o niciodată pe Veturia. Noră în casă a rămas Hortensia… Iată cum o descrie Lucian Blaga în „Hronicul şi Cântecul vârstelor”: „Veturia era în zenitul fiinţei. Cei treizeci de ani ai ei înfloreau în frumuseţea ei matură, fascinantă, al cărei secret consistă mai ales în expresie şi mimică. Ea îşi trăia viaţa într-un fel degajat, artistic, în izbitor contrast cu modul provincial şi cuprins de comălexe al celor mai multe dintre femeile cetăţii. Vioiciunea spirituală, sănătoasă, plină de nerv, infelxiunile conştient cultivate ale glasului, priceperea în chestiuni artistice… au rotunjit în jurul ei un nimb ce aşază în penumbrăpe toate semenele ei din aceste ţinuturi” Acum urcă pe scene din Berlin, îl cunoaşte pe Wagner, cântând în tetralogia lui.
Pentru a nu alimenta gelozia soţului promite că se lasă de muzică, acceptând exilul transilvan la Ciucea, în Castelul pe care-l cumpărase poetul în 1919 de la văduva lui Ady Endre. Vetura se întâlneşte cu Brâncuş şi îi solicită acestuia să realizeze un mausoleu, dar împrejurări necunoscute, au făcut să nu se realizeze visul. Veturia îl angajază pe George Matei Cantacuzino, care va realiza planul mausoleului, decorurile fiind proiectate de Nora Steriade. Construcţia lui a durat aproape 20 de ani. Octavian Goga nu a apucat să vadă Mausoleul finalizat. Moartea lui la 57 de ani a ridicat şi mai ridică multe semne de întrebare. Deşi a fost înmormântat la Cimitirul Bellu, după construirea Mausoleului trupul lui a fost mutat la Ciucea.
Veturia Goga i-a supravieţuit încă 41 de ani poetului. Nepotul lui ,Mircea Goga, profesor de limba rămână la Sorbona, afirmă că „mariajul Veturiei cu Octavian Goga n-a fost pentru ea altceva decât împlinirea unei misiuni încredinţate ei de către Serviciile secrete germane, a căror agentă recrutată încă din 1914 a fost, la Bayereuth…” „Privighetoarea României” a fost metamorfozată în eminenţa cenuşie a lui Carol al doilea în „privighetoarea lui Carol al doilea”.Marea Doamnă a dictaturii antonesciene, care l-a slujit pe Hitler cu ardoare, „ciripindu-şi” propriul soţ, pe Octavian Goga, dar şi pe Carol al doilea, pe Mareşalul Antonescu, ca de altfel pe mai toţi cei din stafful celui de al treilea Reich, conducându-i la pierzanie. Marii muzicieni ai timpului i-au aşternut pe frunte laurii gloriei muzicale, capetele încoronate ale Europei, marii bărbaţi de stat ai lumii s-au înclinat în faţa ei, iar uşile palatelor s-au deschis larg în intrări triumfale. Dar, în loc să urce în lumină, a preferat să uneltească din umbră. A trădat doi soţi, şi propria ţară, apoi pe rând, puterile străine, în a căror soldă s-a aflat, Germania şi Anglia, şi cu siguranţă ar fi trădat-o şi pe a treia, Uniunea Sovietică, al cărei agent devenise după 1944. Mircea Goga o acuză pe Veturia că ar fi grăbit şi moartea soţului ei. „Tavi a fost otrăvit!”-i-a declarat el lui Iuliu Haţeganu. Dan Brudaşcu, cel mai apropiat om al Veturiei, în articolul „Otrăvit din ordinul lui Carol al doilea”, scrie: „Goga a fost ucis din cauză că devenise indezirabil şi periculos pentru intenţiile dictatoriale ale lui Carol al doilea, iar asasinarea lui a fost realizată prin concursul lui Mihail Moruzov, şeful serviciilor secrete” Ce să credem? Multe detalii nu se cunosc. S-a descoperit în arhivele germane un memoriu al Veturiei Goga. Textul redactat în germană din anul 1938 cuprinde dovezile privind otrăvirea lui Octavian Goga.
Au rămas până azi doar teorii, ipoteze şi legende despre moartea lui. Dar se pune întrebarea, cum în plină vârstă, plecat de la Bucureşti la Ciucea, având o sănătate de invidiat şi o bună dispoziţie, fiind foarte vesel, trecând pe la Poeni să cumpere nişte peşte pentru o masă festivă,în Salonul Staţiunii piscicole, Laurian Gabor, care îl însoţea, a auzit o chemare înăbuşită. Ducându-se repede l-a găsit pe poet trântit pe podea la ieşirea din salon. Ultimele lui cuvinte au fost: „Cu mine aţi terminat!” Ultima lui dorinţă a fost să fie înmormântat la Cicea, aici unde s-au împletit dragoste cu bucuria, dorinţele cu suferinţele. Din păcate la moartea lui Mausoleul nu era gata. A fost înmormântat la cimitirul Bellu, apoi adus şi depus în „Mausoleul Iubirii”, la Ciucea, unde îşi vor duce somnul de veci cei doi soţi.
Ca epitaf, Veturia a transcris în mozaic, o strofă din poemul lui „Din larg”:
„Jur-împrejur e largul care cântă,
E sore-n cer, e sărbătoare sfântă,
Şi-n vreme ce mi-a amuţit pământul
Fiorul păcii-n suflet mi se lasă,
Eternităţi îmi flutură veşmântul;
Simt Dumnezeu cum mă primeşte-acasă…”
Sic tranzit gloria mundi…

Bibliografie:
-Ion Dodu Bălan- Octavian Goga, Monografie, ed. Minerva, 1975;
-Ioan Scurtu şi colab. Enciclopedia de istorie a României, Ed. Memoria, Bucureşti 2002;
-Dan Brudaşcu, Octavian goga otrăvit…Pro Seculum Nr. 4.
-Mircea Goga, Vetura Goga „Privighetoarea lui Hitler” Ed. RAO, Bucureşti, „2007;
-Suciu Sebastian, Octavian goga, Iubiri din tinereţe. Istorie şi cultură, 2010M.

Îmi placeVezi mai multe reacţii

Comentează

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*