Scriitorul Marin Toma*Să nu uităm trecutul*

fotografie făcută în dimineaţa deportării

Cumplita noapte de Rusalii – 60 de ani de la deportarea în Bărăgan.

18/19 iunie 1951, trei judeţe ale României, 12.791 de familii, 40.230 de persoane, 2.656 de vagoane de tren şi 6.211 de autocamioane; destinaţia – câmpia stearpă a Bărăganului. Acestea sunt coordonatele celei mai cumplite pribegii a satului românesc. „Historia“ recompune, după şase decenii, teribila noapte de Rusalii aşa cum a fost trăită de românii condamnaţi la inexistenţă, care s-au întors din iad.

Ileana Mateescu şi Silviu Sarafolean au fost purtaţi pe braţele unei ideologii comuniste absurde a exterminării programate. Au fost duşi, din Banatul lor de acasă, în câmp, între mărăcini, fără apă, fără nimic, în satele fără nume din deşertul Bărăganului. Erau copii, le jucau ochii în cap de voie bună şi de prospeţime şi nu ştiau că sunt duşmani ai poporului. Astăzi, după şaizeci de ani, povestesc despre deportări, despre labirintul câmpiei şi despre întâmplările zilelor din pustiu fără patimă aproape, dar cu o luciditate înspăimântătoare. Au fruntea brăzdată, dar senină. Are şi memoria uitările ei.
Închisoarea în aer liber din Câmpia Bărăganului
„Bărăganul a fost Siberia noastră“, spune Ileana Mateescu şi e greu să descrii, pe cât de succint, pe atât de complet, o viaţă în care te recomandă doar ştampila „D.O.“ (Domiciliu Obligatoriu) din acte. În Bărăgan au murit oameni fără să se fi eliberat de frică, altora durerea încă le tulbură instinctul şi toţi au trăit absurdul unei închisori în aer liber. Impulsul e normal şi nobil: „deportarea, înstrăinarea forţată şi ruperea legăturii sfinte cu pământul sunt nedreptăţi şi umilinţe care nu trebuie uitate niciodată“ – aşa cere Silviu Sarafolean, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deportaţi în Bărăgan, filiala Timişoara.

 

(Primele adăposturi ale familiilor de deportaţi în Bărăgan, înjghebate din te miri ce)

Aritmetica dictatorilor e însă mereu simplă: Iugoslavia anului 1948, transformată – după „teoria“ lui Gheorghe Gheorghiu-Dej – de „fascistul“ Tito într-o „semicolonie a imperialismului anglo-american“, nu putea sta în calea sovietizării fireşti a României. Marea schismă dintre Iosif Tito şi Iosif Stalin însemna curăţarea oricăror urme de „titoism“ din ţară. Dar pe teren, când orgoliile ideologiilor stabilesc destine, matematica nu mai funcţionează ca în fotoliile Kremlinului. Ascunsă de eufemismele limbii de lemn, soarta a 40.230 de persoane începea să fie scrisă brutal: la Plenara C.C. al P.M.R. din 3-5 martie 1949, consacrată procesului de transformare socialistă a agriculturii, Gheorghe Gheorghiu-Dej reclama detaşat necesitatea „îngrădirii şi lichidării elementelor capitaliste din agricultură, a rezolvării problemei ţărăniste, ca sarcină a dictaturii proletariatului.“

Drum liber strămutărilor
Într-un an şi jumătate, era deja finalizat „recensământul“ fermierilor, proprietarilor de pământ, industriaşilor, hangiilor, refugiaţilor basarabeni sau aromâni, foştilor membri în forţele armate germane, cetăţenilor străini, simpatizanţilor lui Tito, cadrelor militare, oficialităţilor demise sau contra-revoluţionarilor care puteau pune în pericol socialismul românesc. La 26 octombrie 1950, prin HCM 1154/1950, era aprobat planul de deportare sau internare în domiciliu obligatoriu a tuturor acestor „elemente duşmănoase cu factor ridicat de risc“ – „elemente“, aşa li se spunea oamenilor. Totul, pentru „curăţarea“ zonei de influenţă cu Iugoslavia titoistă. Comisia Centrală ce trebuia să coordoneze acţiunea era formată din Alexandru Drăghici (ministru adjunct la Interne), Marin Jianu (ministru adjunct la Interne), Mihail Burcă (general-maior la Interne), Pavel Cristescu (general-locotenent de poliţie) şi Vladimir Mazuru (general-maior de securitate).

(Lăsaţi în mijlocul câmpiei, deportaţii şi-au construit la început bordeie, locuinţe ale sărăciei)

Forma legală, verdictul, fără noimă ori judecată, a venit, scurt şi tăios, abia la 15 martie 1951. Teohari Georgescu, ministru al Afacerilor Interne, propunea modificarea art. 6 al HCM 1154/1950. Acest text nu mai poate lăsa loc de comentarii: „Ministrul Afacerilor Interne va putea pe cale de decizie să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în aceste centre, precum şi mutarea din orice localitate a persoanelor care prin manifestările faţă de poporul muncitor dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor mutaţi li se va stabili domiciliu obligator în orice localitate.“ S-au îngrămădit să semneze Iosif Chişinevschi, Vasile Luca, Ana Pauker, Dumitru Coliu şi Gheorghe Gheorghiu-Dej.
O listă a păcatelor care transformă un om obişnuit într-un „element“ e greu de întocmit. Raţiunea „omului nou“ nu se poate explica în cuvinte, iar singurele unelte rămân cifrele, cele care supravieţuiesc mai mult decât amintirile. 258 de localităţi din apropierea frontierei cu „imperialismul“, 12.791 de familii, 40.230 de persoane au căzut pradă celei mai dureroase zile a satului şi au fost trimise să trăiască acolo unde nu se poate trăi. În câmpul gol, în deşert, căci Bărăganul a fost dintotdeauna deşertul României.
„Printre mobile erau raţe, gâşte, purcei“
În puterea nopţii, în a doua zi de Rusalii, peste 10.000 de militari conduşi de generalii Mihail Burcă şi Eremia Popescu au bătut la uşi şi au ordonat îmbarcarea. S-au grăbit oamenii să-şi strângă cele câteva lucruri câştigate şi muncite într-o viaţă dar, „ce să iei şi ce să laşi, de ce-o fi nevoie acolo, unde e «acolo»?“, întrebau toţi. Ileana Mateescu avea atunci 5 luni şi povesteşte detaliile plecării din satul de baştină Floreşti (Mehedinţi) aşa cum i le-au povestit şi ei părinţii: „Semăna cu un convoi de ţigani lăieţi care umblă cu corturile.
(Cu mic, cu mare, familiile de deportaţi s-au apucat să facă chirpici)
Era format din care, căruţe, în care se vedeau de-a valma saci cu făină ori cereale, mobilă, cearşafuri în care era înnodată îmbrăcăminte, covoare, oale, perne, saltele şi tot felul de alte lucruri pe care oamenii le adunaseră la repezeală. Printre mobile erau raţe, gâşte, purcei, copii sau bătrâni, care priveau speriaţi când la soldaţi, când la oamenii care ţipau la marginea satului ca după mort, când la oamenii la fel de speriaţi care se uitau de după garduri“. Mehedinţeanca recompune imaginea unei lumi dezrădăcinate şi umilite fără temei, o lume sleită de greutatea demnităţii. Aceste detalii, transmise de familie, le duce mai departe; ele nu trebuie să fie uitate.
Două mărturii impresionante
Ca în orice dramă, supliciul e programat în detaliu şi, după o săptămână în care au împărţit aceleaşi vagoane întunecate cu animalele, oamenii au găsit primele repere ale noii vieţi: un număr primit în gară, la coborâre, şi un ţăruş înfipt în pământ. Acesta era Bărăganul, locul unde nimic, nici măcar sărăcia, nu avea hotare, unde apa avea miros de motorină, oamenii se îmbolnăveau de enterocolite, hepatite şi febră tifoidă, iar şobolanii mâncau orice. Vara Bărăganului topea şi pietrele şi, când crivăţul viscolea zăpada, cu iarna nu era de glumă. Aici, în bordeie umede, destinul se va rescrie pentru „duşmanii“ de clasă. Deportaţii au fost lăsaţi în Câmpia Bărăganului sub cerul liber, cu interdicţia de a se deplasa mai departe de 15 kilometri.
(Un băieţel din satul Olaru plecând la şcoală: viaţa trebuie să meargă înainte)


Erau, printre ei, numeroşi bătrâni, dar şi copii de vârste diferite (o fetiţă, născută la 16 iunie 1951, a fost cel mai tânăr deportat din România). Deportarea a durat până în 1955-1956, când – în contextul destinderii impuse Moscovei de occidentali prin Convenţia de la Geneva – unei mari părţi a deportaţilor li s-au ridicat restricţiile de deplasare. Bănăţenii şi mehedinţenii s-au întors în satele lor, dar şi-au găsit casele ocupate şi averile confiscate, aşa că au trebuit să ia, încă o dată, viaţa de la capăt.
Citiţi în continuare două fragmente cutremurătoare din memoria vastă a celei mai sinistre acţiuni pe care a cunoscut-o Banatul comunizat: deportarea în Bărăgan. Amintirile aleg şi redescoperă, iar aceste mărturii needitate, eseuri retrospective, nu fac decât să promită că teribila noapte de 18/19 iunie 1951 nu va fi uitată.
Silviu Sarafolean:
„Să ai ce pune pe masă în Bărăgan a rămas o grijă zilnică“

„Îmbarcarea familiilor s-a făcut în vagoane de marfă, sub directa supraveghere a activiştilor, miliţienilor şi securităţii. Oamenii credeau că se îndreaptă spre Siberia. S-au oprit însă în Bărăgan. Într-un fel, memoria este cea care a salvat deportaţii, ajutându-i să supravieţuiască. În Bărăgan, n-am uitat nicio clipă cine suntem şi nici de unde am fost smulşi cu forţa, purtându-ne cu demnitate cătuşele deportării. Eram neputincioşi în faţa suferinţelor îndurate şi a nedreptăţilor. Ne vedeam umiliţi şi sărăciţi: toată averea noastră încăpea într-un car sau două. Despre condiţiile în care miile de deportaţi erau nevoiţi să trăiască, iată ce spun notele de informare ale Securităţii: «În problema apei de băut, se resimte lipsa de apă şi nu s-au amenajat butoaiele cu capace şi cana pentru a se evita infectarea apei. S-au găsit viermi în apa din butoaie.» Lupta pentru supravieţuire avea să înceapă încă din prima zi de Bărăgan. Primul adăpost a fost între două dulapuri acoperite cu o pătură sau, pur şi simplu, sub căruţe. Spiritul de solidaritate creştea proporţional cu starea de frică şi supărare. Deportaţii, chiar dacă în majoritatea lor erau ţărani, au înţeles destul de repede că sunt victime ale politicii comuniste.Azvârliţi în câmp, prima grijă a fost să-şi construiască un acoperiş mai sigur, un fel de colibe înjghebate din te miri ce. Prima etapă de adaptare a deportaţilor, în noile condiţii de viaţă, a început prin construirea bordeielor, locuinţe ale sărăciei.
Verificarea inventarului uman dislocat nu era departe de apelul zilnic practicat în penitenciare. Supravegherea şi evidenţa populaţiei n-au încetat până în ultima zi. Drumurile, gările şi trenurile erau patrulate de miliţie şi armată, care aveau ordin de a legitima populaţia din zona satelor noi. Evadarea era aproape imposibilă. Adaptarea a fost dureroasă şi nu s-a încheiat niciodată.(Familia Sarafolean şi familia Ureche în Bărăgan. Silviu Sarafolean e cel mai tânăr component al grupului)
să ai ce pune pe masă în Bă­­răgan a rămas o grijă zilnică. Tot mai des apăreau activiştii şi secu­riştii, ca să lămurească oamenii să se apuce de construirea caselor. De voie, de nevoie, fie­­care familie a început construcţia casei din chirpici sau pământ bătut. Pe lângă construirea caselor proprii, toţi au fost mobilizaţi şi la «muncă voluntară» pentru a fi ridicate «clădirile oficiale»: Sfatul Popular, şcoala, Miliţia, Dispensarul, Cooperativa. «Nu faci muncă voluntară, nu-ţi dăm pâine!» – acesta era unul dintre argumentele dictaturii comuniste.

Satul nou era un adevărat lagăr de muncă. Activitatea lui era condusă de un comitet provizoriu alcătuit din activişti de partid, care informau zilnic, apoi din trei în trei zile, despre situaţia satului. Se trimiteau rapoarte statistice informative privind potenţialul forţei de muncă, pe vârste, sex, apt, inapt, profesii etc., tabele şi locuri de muncă. Fermele de stat (GAS-urile) din apropiere solicitau zilieri pentru culturile de bumbac, orez, grădinărit etc. Munca deportaţilor era dirijată şi controlată. Au fost cazuri când, pentru a-şi salva bolnavul, familia şi rudele vindeau bunuri din casă sau trimiteau la lucru copii minori. Sufocată de nedreptăţi şi necazuri, fiecare familie şi-a purtat totuşi crucea cu demnitate. În acei ani grei, Dumnezeu era singura şi marea speranţă. Nimeni şi nimic nu poate plăti suferinţele şi nici averile pierdute. Victimele deportării, ca şi tragedia Bărăganului au rămas o amintire tristă“.
Silviu Sarafolean, 64 de ani; 4 ani la momentul deportării
Satul natal – Comloşu Mare (Timiş)
Satul din Bărăgan – Măzăreni, amplasat pe tarlaua Gostatului (Brăila)
Ileana Mateescu: „N-am avut în toată copilăria mea un brad de Crăciun“
„Bărăganul a fost Siberia noastră. Nenorocirea a fost că unii, precum basarabenii ori bucovinenii, au avut de îndurat ambele Siberii – şi pe cea rusească, şi pe cea românească. Noi, copiii, am fost lipsiţi de copilărie. Bucuria noastră era joaca pe câmpia nesfârşită, sub arşiţa soarelui, în timp ce păşteam vitele. N-am avut în toată copilăria mea un brad de Crăciun, nici n-am văzut, decât în poze. Ce să mai vorbim de jucării!

Acasă, în bordei, dormeam îmbrăcaţi şi aliniaţi, pentru că locul era foarte strâmt. În loc de uşă, aveam o pătură. Soarele ardea nemilos şi în jurul bordeiului se făcea adesea un strat gros de praf în care ţi se afunda piciorul şi pe care vântul, care bătea zilnic, îl purta dintr-o parte în alta, murdărind haine şi lucruri.
Partea cea mai proastă, cea mai grea, era alimentarea cu apă potabilă. Nu era apă suficientă nici pentru oameni, nici pentru animale; nu era bună nici de băut, nici de spălat, nici pentru mâncare. Era adusă cu cisternele, era caldă, cu gust rău, dar tot stăteam la coadă pentru câţiva litri, aşa rea cum era. Foarte mulţi s-au îmbolnăvit aşa. Din cauza căldurii prea mari, şi apa Călmăţuiului a secat, iar animalele sufereau şi ele de sete. Au trecut luni, pentru unii chiar ani, până ce problema apei a fost rezolvată. A izbucnit şi o epidemie de tifos exantematic. Oamenii tremurau, aveau febră şi transpirau. Din cauza bolii, se producea o disfuncţie a intestinelor şi nu puteau urina decât la opt-zece zile. Nu aveau voie să mănânce nimic, doar să bea un pic de ceai. Cei care mâncau mureau. Alţii, tot din cauza apei, au făcut ­dizenterii. Nişte asistente mai rele ziceau să-i lăsăm să moară, că doar de-aceea au fost aduşi aici.


Ileana Mateescu, pe-atunci Caraiman (sus, stânga), la Rubla, în Bărăgan
Casele erau construite din chirpici făcuţi din pământ, apă şi paie sau pleavă. Aveau un fel de fundaţie cam de 0,5 m de la pământ, făcută tot din pământ amestecat cu apă şi paie şi bătută cu maiul între nişte cofraje făcute din scândurile pe care apoi le foloseau la tâmplăria casei. Era foarte greu să frămânţi pământul cu picioarele ca să-l amesteci bine, mai ales când te aflai după o zi de muncă istovitoare la fermă, sub arşiţa soarelui şi mai mult nemâncat. Pământul bine frământat era pus în nişte tipare, îndesat bine şi nivelat apoi cu palmele, să ia forma de chirpici. Apoi erau răsturnaţi pe nişte paie şi lăsaţi să se usuce câteva zile.
Erau veri toride, ploi torenţiale, iar iernile aduceau zăpezi abundente şi viscole. Pe 10 august 1951, în raionul Brăila, în localitatea Ion Sion, foarte aproape de Rubla, au fost +44,5˚ C! Mă întreb oare cât o fi fost în plin soare, unde stăteam noi, dacă temperatura aceasta s-a înregistrat la umbră şi la distanţa de doi metri de la sol.
Transpuneţi-vă pentru câteva clipe în locul unui deportat şi, scutit de spaima pe care n-aveţi cum s-o trăiţi, imaginaţi-vă cum aţi fi reacţionat într-o situaţie similară! Sufletele noastre au purtat pecetea deportării pentru vecie. Nimeni nu a putut să uite, şi nici nu va uita vreodată, şocul desprinderii de locul natal, chinurile şi privaţiunile din primii ani. Puţine au fost familiile care să nu fi pierdut pe cineva drag acolo, cei mai mulţi decedaţi înainte de vreme. În spatele fiecărui nume stă un suflet mutilat de această aberantă măsură dictată de un regim totalitar“.

Ileana Mateescu, 60 de ani; 5 luni la momentul deportării
Satul natal – Floreşti (Mehedinţi)
Satul din Bărăgan – Rubla, pe Valea Călmăţuiului (Brăila), unde a avut domiciliu obligatoriu şi Corneliu Coposu

Bilanţul deportării: 1.731 de morţi, dintre care 175 de copii
Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“ a găzduit, până la sfârşitul lunii aprilie, expoziţia „Rusaliile Negre: Deportarea în Bărăgan“, organizată de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. Nu mai puţin de 28 de panouri, aflate în sala „Gheorghe Focşa“ a muzeului, înfăţişează diversele faţete ale unui proces de epurare socială care a strămutat, în Câmpia Bărăganului, peste 40.000 de români din Banat şi Mehedinţi în vara anului 1951; sunt panouri cu denumiri scurte, simple, ilustrând însă, cu fotografii şi frânturi de amintiri, felii din viaţa atât de complicată a strămutaţilor: „Primele adăposturi“, „Construirea caselor“, „Viaţa de zi cu zi“, „Munca în deportare“, „Şcoala în deportare“, „Iarna în Bărăgan“, „Copiii în deportare“, „Evenimente“ (Nunta, Crăciunul, Înmormântarea), „Întoarcerea. Stigmatul dezmoştenirii“.

„Expoziţia se înscrie în această ofensivă a istoricilor din România pentru redezgroparea unui trecut ţinut necunoscut. Este istoria unui genocid social, aparent neexplicabil“, a menţionat, la vernisaj, Romulus Rusan, directorul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului şi realizatorul expoziţiei. Acesta a detaliat: „Până nu demult, explicaţia a fost aceea că acţiunea a avut loc pentru a se curăţi frontiera dintre România cominformistă şi Iugoslavia titoistă. Şi acesta e un motiv, dar mai sunt şi altele, de-ale noastre. Numeroşi transfugi treceau în Iugoslavia prin această fâşie de 25 de km. Şi mai erau şi mişcările de partizani din Munţii Banatului, adică grupul avocatului Spiru Blănaru şi grupul colonelului Ioan Uţă, care aveau planul de a se uni şi de a întâmpina pe americani, dacă această speranţă utopică s-ar fi îndeplinit“.
(Înmormântarea unei fetiţe de 3 luni, în Bărăgan, în 1952)

 

Acestea au fost motivele care au făcut Securitatea suspicioasă, motivele care au dus în cele din urmă la procesul masiv de deportare din noaptea de 18 spre 19 iunie 1951. Un proces cu deznodământ teribil, aşa cum o dovedesc panourile negre din fundul sălii, pe care sunt înscrise, cu litere mici, de culoare albă, numele celor 1731 de deportaţi care au murit în Bărăgan (printre care 175 de copii) în perioada 1951-1956. În mijlocul unei avalanşe de nume – Matache Gheorghe, mort pe 27 iunie 1956 la Valea Viilor, avea o zi; Mociu Ioan, 4 zile, 9 ianuarie 1956, Zagna; Mutescu Ion, 3 ore, 8 august 1956, Salcâmi şi lista neagră continuă, continuă – e o fotografie de la înmormântarea unei fetiţe de 3 luni, în 1952, şi nişte crâmpeie tulburătoare de poveşti. E citată ­aceeaşi Ileana Mateescu: „…Aş putea să vă spun numele unei femei chiar de la noi, din Floreşti, căreia i-a murit băieţelul de numai câteva luni… Ana Basica se numea şi femeia asta atât de tânără – era singurul ei copil – practic şi-a pierdut minţile. Era copilul mort şi ea stătea lângă el cu un fel de evantai din frunze şi tot îl apăra de muşte… Şi ceilalţi vroiau să i-l ia să-l înmormânteze şi ea nu vroia să-l lase până nu vine soţul ei, care nu ştiu unde era plecat…“. Prezentă la vernisarea expoziţiei, Raluca Moise şi-a amintit de ea-copil, în primii ani în Bărăgan (avea 1 an şi jumătate la plecarea de acasă): „Când ploua, mama ne băga pe mine şi pe sora mea în şifonier, ca să ne apere“. Şi a subliniat cu voce clară, să se audă: „Cei tineri trebuie să afle, iar noi nu trebuie să uităm“. de Florentina Ţone
Aşezări speciale pentru deportaţi

După o perioadă de provizorat şi denumiri temporare, cele 18 „comune speciale“ pe care ­le-au format deportaţii în Câmpia Bărăganului s-au numit Dropia, Pelican, Ezerul, Olaru, Măzăreni, Zagna, Rubla, Schei, Bumbăcari, Brateş, Fundata, Viişoara, Dâlga, Salcâmi, Valea Viilor, Răchitoasa, Movila Gâldăului, Lăteşti şi făceau parte din raioanele Călăraşi, Brăila, Călmăţui, Galaţi, Slobozia, Lehliu şi Feteşti. În 1956, după eliberarea deportaţilor, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deţinuţii politici „recalcitranţi“ care îşi executaseră anii de condamnare şi erau trimişi aici pentru „supliment de pedeapsă“. În 1964, după graţierea generală, casele au fost demolate, pământul a fost arat şi, astfel, urmele au fost şterse.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Povestea impresionantă a lui Constantin Muşat. Cum a ajuns un ţăran muntean cu o singură mână erou al Primului Război Mondial

 

 

 

 

Constantin Muşat aruncând ultima sa grenadă FOTO Cosmin Zamfirache

Constantin Muşat este unul dintre cei mai importanţi eroi ai Primului Război Mondial. Caporalul ilfovean a rămas în memoria colectivă, după ce, rămas fără o mână în timpul luptelor din munţi, a refuzat să fie lăsat la vatră. Soldatul cu un singur braţ a continuat războiul aruncând grenade cu braţul rămas. Unul dintre cei mai importanţi eroi ai Primului Război Mondial a fost, cu siguranţă, caporalul Constantin Muşat, un ţăran ilfovean, care a uimit şi motivat mii de soldaţi pe câmpul de luptă. Soldatul român a luptat pe front încă din 1916, adică chiar din momentul intrării Regatului României în război. Adversarii direcţi erau Germania, Austro-Ungaria şi Bulgaria.    Caporalul Muşat a fost în prima linie în cei mai grei ani ai războiului, cu aproape tot teritoriul ţării ocupat de trei armate. Voinţa şi atitudinea militarului român în acele vremuri de restrişte a rămas legendară. Mai mult decât atât în semn de preţuire pentru curajul şi dăruirea sa au fost ridicate mai multe statui în România, reprezentându-l pe ostaş aruncând ultima grenadă asupra inamicului.   Un copil de ţăran mobilizat pe front   În anul 1914 în Europa izbucnea primul război mondial, un conflict armat nemaintâlnit până atunci în istoria omenirii. Marile puteri mondiale au ajuns să se înfrunte pentru putere şi supremaţie transformând lumea cunoscută într-un uriaş câmp de luptă. Războiul s-a dus pe un teritoriu extrem de vast între două mari blocuri de alianţe.    Pe de o parte, Puterile Centrale, format din Austro-Ungaria, Germania, Turcia,Bulgaria şi alte stătuleţe satelit din Orientul Apropiat sau Africa. De cealaltă parte se aflau statele care făceau parte din Antanta în principal Franţa, Imperiul Britanic, Imperiul Rus,Italia, Serbia, Statele Unite şi o mulţime de alte state aliate. România a participat şi ea la război începând cu 1916, după o perioadă de neutralitate în care a oscilat între Puterile Centrale şi Antanta. Scopul declarat al Regatului României era obţinerea provinciilor  Transilvania şi Bucovina de Nord.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

FOTO edituramateescu.ro

Trupele au fost mobilizate şi pe data de 27 august 1916 a fost deschisă ofensiva în Transilvania. Trei armate cu 420.000 de soldaţi au înaintat în Transilvania. Printre aceştia se afla şi soldatul Constantin Muşat, copil de plugar din satul Domneşti, comuna Clinceni judeţul Ilfov. Avea 26 de ani şi dorea să fie croitor. A fost recrutat însă în Batalionul 1 al  Regimentului  2 Grăniceri şi a intrat în focul luptelor, pe frontul de est al primul război mondial. A luptat în Carpaţi, în Defileul Predeal şi la Câineni în Vâlcea într-o cumplită bătălie care a luat vieţile multor soldaţi români, inclusiv generalului Praporgescu. Soldatul Muşat a trăit cea mai neagră perioadă a armatei române în primul război mondial.    Atacată din toate părţile, armata română slab dotată faţă de armata germană, pierdea bătălie după bătălie. Era un adevărat măcel. Comandanţii se bazau mai mult pe eroismul soldaţilor. Constantin Muşat era exact ce le trebuia. Ilfoveanul s-a distins aproape în fiecare acţiune militară la care a luat parte. Lupta în ariergardă, acoperind mai mereu retragerea trupelor române. Cele mai puternice lupte au fost date pe muntele Susai, acolo unde 3000 de ostaşi români au fost ucişi de artileria şi de ofensiva germană.

Tragedia soldatului Muşat   Constantin Muşat a fost rănit de mai multe ori atât în Valea Oltului dar şi Câineni, dar refuză să fie trimis la un spital. După bătălia de la Câineni a fost transferat în Moldova cu ceea ce a mai rămas din regiment, batalionul de grăniceri fiind completat. Aici va lupta la Râpa Roşie, o altă bătălie cumplită, de această dată în Munţii Vrancei.

Ambulanţe româneşti din primul război mondial FOTO unstory.com

 

 

 

 

 

Aici trupele române resping pe generalul von Arz şi reuşesc să apere drumul către Moldova, ultima redută a României în acel an fatidic. Soldatul Muşat nu s-a putut bucura de victorie. A fost rănit grav în bătălie, iar o schijă practic i-a retezat braţul. Braţul stâng i-a fost amputat la un spital de campanie, iar Constantin Muşat, proaspăt avansat la gradul de caporal, pentru vitejie, este transferat la Iaşi pentru refacere.   Războinicul fără o mână de pe frontul de est   Războiul se încheiase pentru caporalul Muşat. Urma să fie lăsat la vatră şi decorat. Decizia militarului i-a uluit pe medici dar mai ales pe cei de la comandament. Constantin Muşat a refuzat trimiterea la vatră şi a solicitat expres să fie lăsat să lupte în continuare pe front. A fost reîncadrat în batalionul în care luptase. Nu putea să ţină o puşcă, dar nu era inutil.    Devenise grenadier. Scotea ”cuiul” cu dinţii şi arunca puternic. Ofiţerii apreciau forţa plugarului. Fără o mână, caporalul Constantin Muşat s-a distins ca erou în luptele ce opreau armatele inamice să cucerească şi ultimul teritoriu românesc, adică Moldova. Deşi era ciung, caporalul din Ilfov arunca grenadele cu o forţă şi o precizie extraordinară.   Soldatul devenit legendă   Grenadierul Muşat, lupta mereu în prima linie, mărturiseua ofiţerii regimentului său. Era o sursă de inspiraţie pentru majoritatea soldaţilor, soldatul fără mână, care arunca grendade şi alerga alături de ei, cu o bocea plină. Soldaţii şi-l aminteau stând cu un picior fixat în faţă, aruncând mereu grenade. Era cunoscut şi în liniile inamice. Pe data de 8 august 1917, caporalul Muşat intră în luptele de la Oituz. Bătălii cumplite ale primul război mondial şi care au reuşit să stăvilească înaintarea germană şi austro-ungară.

 

 

 

 

 

 

 

 

Atacul trupelor române la Oituz FOTO istorie-pe-scurt.ro

Pe Dealul Coşna la cota 789 s-a dat cele mai cumplite lupte. Era 14 august 1917 când armata română a dat un nou asalt sub conducerea lui Dimitrie Dimăncescu. Printre combatanţi se afla bineînţeles şi caporalul Muşat cu tot cu grenadele. Ceea ce s-a întâmplat în aceea zi, este imprimat astăzi pe o placă comerativă sub statuia caporalului în apropierea Gării Buşteni. ” În ziua de 14 august 1917, pe frontul de pe Valea Oituzului, prin răpăitul arsurzitor al armelor se auzea, mereu, ca o îmbărbătare, glasul caporalului grenadier Muşat: Grenade, băieţi, daţi grenade!”. În timp ce arunca o grenadă, caporalul a fost împuşcat în piept.    A rămas în picioare fiind împuşcat de mai multe ori. A tras ”cuiul” şi a azvârlit ultima sa grenadă. A fost găsit mort. Este citat prin  Înaltul Ordin de Zi nr. 32 din 12 februarie 1917 al Regelui Ferdinand pentru curaj şi vitejie deosebită. În perioada interbelică, au fost ridicate mai multe statui pentru a-l omagia pe grenadierul român. În 1923, soldaţii din regimentul 2 Grăniceri au ridicat o cruce pe locul unde a murit la Coşna, caporalul Muşat, iar sculptorul Ion Dimitriu Bârlad a primit comandă, trei statui care să-l imortalizeze pe caporal aruncând ultima sa grenadă. Statuile se află la Bârlad, Brăila şi Buşteni, ultima fiind amplasată în 1928, la dezvelire participând şi regina Maria.

adev.ro/nwphv6

 

 

 

2 Comments

  1. Impresionantă, lăudabilă si emotionantă evocare, facută de scriitorul Marin Toma,in “Să nu uităm trecutul”,a unei perioade din istoria zbuciumată a poporului nostru. Da, să nu uitam atrocitătile, chinurile fizice si sufletesti nedrepte la care au fost supusi romanii,cu un scop si explicatii de neânteles. Sa nu uitam sacrificiile eroilor nostri si trecutul acestui neam. Felicitari d-le Marin Toma!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*