Traian Calancia (oraş Săveni-Jud.Botoşani)*Proză umoristică*

Nea Gigi

Se întâmplă, ca oamenii să mai semene între ei. Se întâmplă. Nea Gigi însă, este unic şi irepetabil. Bărbat solid, nu prea înalt, fără vârstă, degajă în jurul său, oriunde s‑ar afla, linişte, voie bună şi un soi de încredere inexplicabilă. Lângă el te simţi ocrotit, lui îi poţi încredinţa orice necaz sau supărare. el te „ogoieşte”te calmează şi te sfătuieşte, povestindu‑ţi la rându‑i, de‑ale sale, astfel încât, de la necaz la glumă, să nu mai fie, decât un pas şi nea Gigi face, întotdeauna, acest pas. Povestirile sale sunt încărcate de un umor pitoresc, spontan şi curat bazat pe observaţii logice şi amănunte picante. Talentul lui de povestitor şi modul în care o face, este artă curată. Omul acesta şi‑a greşit cariera. Şi‑a petrecut viaţa, ca maistru constructor prin şantierele ţării şi, chiar dacă a avut foarte multe necazuri în această meserie, o practică în continuare pe cont propriu, cu o echipă adhoc, pe unde apucă. Văduv de tânăr şi‑a crescut cei patru copii, o fată şi trei băieţi, cum a putut. Şi‑a lăsat gospodăria în grija fetei, băieţii sunt în capitală, iar el lucrează pe unde poate.

– Nea Gigi, de ce nu te linişteşti, pe lângă casă? Ce rost mai are să „baţi ţara”, în căutare de lucru?
– Trebuie păpică, domnule. Multă şi bună să nu ne steie în gât. Băieţii sunt mari, iar pretenţiile şi mai mari. Unul e încă la facultate, ăla mare n‑are locuinţă, celălalt vrea să‑şi ia maşină şi …ce ştii matale, la Bucureşti gagicile sunt scumpe…În construcţii încă se mai poate câştiga un ban.
– Ca şi altădată.
– Ehehei…Ce era altădată…Era şi bine, dar era şi rău. Odată era să mi se înfunde.
*
Era toamna târziu. Terminasem de construit un grajd mare în sectorul zootehnic al unui CAP, dotat cu tot ce‑i trebuie. La recepţie, ca la recepţie – băutură, mâncare, gagici…muzică ‑ totul părea în ordine. CAP‑ul trebuia să ne mai dea nişte bani, destui de mulţi după cum socotisem noi, ca să‑i mulţumească pe toţi. Una care nu fusese invitată, nici la sândrofie, nici la împărţeală, a chemat poliţia economică. A venit un locotenent tinerel şi m‑a luat noaptea din aşternut.
– Dumneata eşti maistrul Gigi Pintilescu?
– La ora asta nu‑s prea sigur…Cred că eu sunt.
– Sunt locotenentul Praştie, de la poliţia economică, specialist ‑inginer constructor. Vă rog să poftiţi cu mine.
Îţi imaginezi că, dacă m‑a rugat, nu puteam să‑l refuz.
– Tovarăşe Gigi suntem informaţi că aţi majorat, nepermis de mult, şi cu bună ştiinţă, manopera lucrărilor de la grajd şi aţi „umflat” măsurătorile, în baza cărora s‑au făcut calculele. Asta înseamnă vreo…5 ani de puşcărie. Daţi o declaraţie!
– Ce fel de declaraţie? N‑ar fi mai bine să mergem la faţa locului şi să reluăm măsurătorile împreună?
– Oricum mergem ca să stabilim prejudiciul. Te‑ai ars, nenicule. Să ştii că nu‑ţi merge cu mine. Eu sunt specialist. Eu măsor.
– ‘Trăiţi, dom’inginer…Dv. măsuraţi….
S‑a muncit trei zile. Locotenentul s‑a căţărat pe pereţi, pe acoperiş, s‑a târât prin toate ungherele, în timp ce nea Gigi stătea şi nota, ce‑i dicta acesta.
– Şi‑acum, la calcule. Să te văd, tovarăşe Gigi, că acuş nu te mai văz 7 ani…

– Dom’locotenent…

– Pardon! Domn’ inginer.

– Mă rog, dom’inginer, calculaţi dv. ca să iasă cât mai corect. S‑ar putea ca eu să fi greşit şi să le fac tot greşite.

A calculat locotenentul încă două zile. Când a confruntat cifrele cu ale maistrului, era să moară. După calculele sale, nea Gigi mai avea de primit o groază de bani.

– Nu se poate…. am greşit undeva…. ‑ bâlbâi el, pierdut‑.

A calculat din nou şi a obţinut acelaşi rezultat. S‑a enervat, a înjurat, a aruncat hârtiile, le‑a calculat din nou, degeaba. Distrus, l‑a chemat pe maistru.

– Bă, nea Gigi, nu mă lăsa. Mă fac de râs, auzi? Păi, la ce am mai venit eu, aici? Trebuie să‑mi iasă măcar o mică diferenţă de preţ, ca să demonstrez superiorilor că apăr interesele statului.

– Ascultă…dom’inginer sau locotenent, ce‑i fi dumneata. Dacă nu te superi, ce vârstă ai?

– 25 de ani. Dar ce importanţă are? Ce, crezi că‑s prost? Sunt inginer. Sunt poliţist la economic…

– 25? Păi … eu fur…de 30. Dacă trebuie să iasă aşa cum vrei dumneata, atunci lasă‑mă pe mine să fac calculele. Dar aşa cum ştiu eu şi …să nu mai ameninţi pe nimeni, ba cu 5, ba cu 7 ani de puşcărie. Clar?

Porcul de Crăciun şi mielul de Paşte sunt două apanaje ale omului

gospodar, care se respectă. Domnul Cotnariu, care se respectă numai când are bani, se gândea cu nostalgie că anul acesta nu prea are cum să‑şi permită un miel de sărbătoarea Paştelui, aşa încât a primit cu bucurie (dar şi cu rezervă) propunerea unui angajat, Sasu, de la o filială din provincie:
– Şefu, nu vrei un miel de paşte?
– Aş…. vrea. Îmi spui cât costă şi îl iau.
– Nu cu bani, şefu. E plăcerea mea să te servesc cu un miel. Miercuri îl ai.
– Mulţumesc mult, rămân dator.
Miercuri avea treabă la judeţ, dar nu a plecat nicăieri aşteptând
să vină Sasu cu mielu, ca să‑i facă surpriză nevestii. N‑a venit. Vineri dimineaţă, în schimb, a primit un telefon scurt şi precipitat:

– Şefu într‑o oră sunt la matale. Te găsesc?
– Da răspunde Cotnariu, cu o nouă rază de speranţă în suflet.
Nu, că s‑ar fi dat în vânt, după miel, dar dacă tot era să fie, de ce nu? Şi Sasu a venit, dar nu să‑i aducă mielul ci să‑i spună:

– Şefu, n‑am avut cum să ţi‑l aduc acum, e o chestie pe care n‑am timp să ţi‑o explic, că mă grăbesc să ajung undeva. Mîine la cursa de patru după masă, te rog să aştepţi acolo la colţ, ştii matale unde, că ţi‑l trimit la pachet. Dar te rog, să fii neapărat, că altfel mă supăr.
Cotnariu a rămas fără replică, a înghiţit în sec şi n‑a mai zis nimic. Ce să zică, când omul n‑avea nici o obligaţie şi pe deasupra se mai şi oferise să‑l servească fără bani. Îşi formase, deja, o convingere că nu mai vede el miel, aşa că trebuia să‑şi vadă de treabă. Îi părea rău de acum că refuzase să ia un miel de la un prieten, care îl dădea cu 20. 000 lei kg şi îl aştepta şi cu banii. A doua zi şi‑a văzut de treabă, de, ca în ajun, uitând şi de Sasu şi de toate. La ora 5 după amiază, telefonul mobil sună insistent:

– Şefu, unde eşti?
– Acasă, unde să fiu?
– Păi cum ne‑am înţeles? Nu te‑am rugat să aştepţi la autobuz? Sau nu mai ai încredere în mine? Ţi‑am pus la cursa de patru, un miel de toată frumuseţea. Fugi repede, poate îl mai prinzi. Să nu‑l scapi, că e mare păcat.
– Am fugit! ‑ zise Cotnariu grăbit, dar îşi dădu seama că dezbrăcat cum era, nu putea să ajungă la timp în staţia de autobuz.
Sună, la un nepot, în centrul oraşului şi îl rugă să dea el o fugă până la colţ, în staţie, că la autobuzul care… şi aşa mai departe, explicându‑i ce şi cum să facă. Mulţumit, se puse pe aşteptat. După un ceas, nepotul veni să‑i spună că la nici unul din cele autobuze care trecuseră, nimeni nu pusese nici un miel. Abia atunci îşi dădu seama Cotnariu, că nepotul aşteptase la autobuzele care circulau în sens invers şi deci n‑avea cum să primească nici un miel. Nu fusese destul de explicit, deci, nepotul n‑avea nici o vină. Îl trimise repede înapoi, poate încă nu trecuse maşina pe care el trebuia să o aştepte. Pentru deranj şi serviciu, îi dădu nepotului 20. 000 lei. Dar degeaba, căci primi imediat telefon, că autobuzul cu pricina trecuse mai departe către judeţ, cu tot cu miel, probabil. Ce era de făcut? Îi trecu prin minte, că ar putea ajunge autobuzul din urmă cu o Dacie. Sună la un prieten şi îl rugă să vină de urgenţă să‑l ia de acasă. Prietenul veni dar îl informă că nu are benzină.

– Nu‑i nimic, lasă că, punem din mers.
Opriră la PECO, unde Cotnariu puse benzină de 40. 000 lei şi porniră după autobuz. Deşi merseră cu viteză, nu putură ajunge din urmă autobuzul, aşa că atunci când ajunseră în autogară, aflară că şofierul plecase deja acasă, căci venea Paştele şi pentru el. Un impiegat binevoitor se oferi să‑i conducă, până acasă la şofier, deoarece tot era în drumul său. Ajunşi la şofier, îi explicară ce şi cum…

– Da, am primit un miel la pachet, am aşteptat în acea staţie câteva minute şi văzând că nu vine nimeni, am plecat mai departe. Acum însă … am băgat mielul la cuptor. Ce era să fac? Vi‑l plătesc…Avea cam un kil şi jumătate, ori douăzeci de mii kilu, face 30. 000 lei. Asta e! Poftim banii şi …”La mulţi ani! „
Bineînţeles că mister Cotnariu lăsă 10. 000 lei (de un rachiu) celui care îi călăuzise şi cu coada între picioare, plecară spre casă necăjiţi. Dar necazurile nu vin niciodată singure. La ieşirea din oraş fură opriţi de un echipaj de poliţie:

– Aţi trecut acum o jumătate de oră pe aici şi nu aţi oprit la semnalul agentului de circulaţie.
– Da, am trecut, dar nu v‑am observat, Ştiţi ne grăbeam şi…
– Ştiu, circulaţi în localitate, cam cu o sută la oră.
Vociferări, parlamentări, rugăminţi, degeaba. Au plătit (adică tot Cotnariu) o amendă de o sută de mii de lei şi au plecat ma departe. Mai departe, dar nu prea departe, căci după vreo 15 kilometri, făcură pană.

– Ştii, ‑spuse şofierul‑ nu am rezervă. M‑am grăbit şi nu am mai luat cu mine şi roata de rezervă. Dar poate trece cineva cunoscut şi o rezolvăm.
Se întunecase. Rar când mai trecea câte o maşină Toţi erau deja pe la casele lor şi se pregăteau de Înviere. Cine să mai circule şi la ora aia?

– Nu putem să‑i dăm vreo două pompe şi să mergem aşa câte o bucată?
– N‑am pompă
– Şi‑atunci, la ce dracu te porneşti la drum?
– Da tu, de ce dracu m‑ai chemat?
– Ce facem?
– Facem pe naiba!
– Uite vine o dubiţă. Hai, la ocazie. Lasă maşina aici şi vii mâine după ea.
– Nuuu, băiatu! Vii şi tu cu mine mâine. Plăteşti. M‑ai deranjat, plăteşti cheltuielile şi deranjul. Eu stăteam foarte bine acasă. Cine te‑a pus să mă chemi?
Cotnariu îşi blestemă iniţiativa cu mielu. Opriră dubiţa şi se rugară să‑i ia şi pe ei, înghesuiţi, cum s‑o putea, între ceilalţi călători. Şofierul dubiţei îi avertiză:
– Preţ dublu, în noaptea de Înviere. Nu vă convine, nu urcaţi.
– Cât? ‑ întreabă Cotnariu.
– 30 de persoană.
– Domnule, nu avem bani la noi. Am păţit un necaz…îţi plătim la destinaţie.
– Hai, urcaţi. Aveţi noroc că vă cunosc şi ştiu că sunteţi oameni serioşi. O să daţi şi‑un rachiu pentru asta…
Odată ajunşi, Cotnariu intră în prima crâşmă, caută un cunoscut, împrumută nişte bani, plăti şofierului, îi dădu şi un rachiu, după cum conveniseră, bău şi el unul dublu şi plecă, desfiinţat, către casă. Când ajunse acasă, nevasta tocmai se pregătea să plece la Înviere. Femeie cuminte, se uită doar dojenitor la el şi‑i zise:

– Nu te întreb pe unde‑mi umbli, când aveam atâta nevoie de ajutor. Văd că… miroşi bine. Vezi să nu‑ţi fie rău. Mănâncă nişte carne de miel, că e mai uşoară pe noapte şi du‑te de te culcă.
– Miel? – răcni aproape Cotnariu, De unde ai tu miel?
– Tu de unde să ştii, dacă umbli fleaura? Avem trei miei, ba i‑am dat şi lui frate‑tu unul, că el n‑avea. Tot am rugat pe unul, pe altul şi astăzi au venit toţi odată. Culmea e că n‑au vrut să‑mi ia nici un ban.
Am mai scutit şi noi, nişte cheltuieli….

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*