Neacşu Mariana (Sibiu)*Poezie*Poezie*Poezie*

Mariana Neacşu

M-am născut într-o zi de 26 august 1958, în Craiova, judeţul Dolj. Sunt fiica lui Emanoil şi a Constantinei, oameni simpli, muncitori şi cinstiţi. Dragostea pentru lectură le-o datorez lor. Tatei, care m-a învăţat alfabetul în vreme ce-şi citea ziarul, cu mine cocoţată pe genunchii lui (aveam cinci ani) şi mamei, care-mi citea poveşti nemuritoare şi poezii şi-mi cânta cu vocea ei caldă melodii ce-mi sunt pictate-n suflet pentru totdeauna.
Am început să scriu versuri în copilărie. Încercări timide, spre deliciul părinţilor, care mă încurajau şi-mi alimentau setea de cunoaştere, reuşind, cu veniturile lor modeste, să-mi aducă aproape lumea basmelor şi a poeziei. O lume care m-a fascinat şi mă fascinează cu putere.
Mai târziu, viaţa m-a încercat cu alte vise, pe care mi le-am împlinit pas cu pas: familie, copii, facultate. Unul singur a rămas în aşteptare…
Am ajuns la limită şi am privit dincolo de ea, apoi mi-am picurat gândurile cu poezie.
Am publicat în perioada liceului, în revista şcolii: poezii, proză, epigrame…
Apoi am continuat să citesc şi să adun în casa sufletului meu nestematele bibliotecilor. Am fost norocoasă… creierul m-a bătut pe umăr şi mi-a arătat un alt fel de a vedea lumea. Şi acum, sunt mai puţin decât un gând ce vine prea târziu.
Sunt fericită şi recunoscătoare de prezenţa în viaţa mea şi de îndrumarea unei doamne a poeziei româneşti, poeta Ioana Dinulescu, care m-a onorat cu sfaturile domniei sale, sfaturi ce mi-au dat aripile necesare pentru a învăţa să zbor.
Sunt prezentă cu versurile mele pe paginile câtorva grupuri de pe facebook, dintre care evidentiez, cu mult respect şi mare drag, revista Amprentele sufletului, în paginile căreia mi-am depus micul meu omagiu poeziei.
Grupurile, în grădina cărora mi-am răsădit creaţiile, sunt:
– Începând cu martie 2014, când regretata Valentina Graur Lăzărencu m-a adăugat – La steaua…
– Lumea poeziilor, martie 2014
– Cenaclul Noilor Speranţe (Grupul “VISE TÂRZII”), august 2014
– Poezie… cântec şi suspin, mai 2014
– POEZIA NE-CUVINTELOR, noiembrie 2014
– Universul cuvintelor, decembrie 2014
– Puterea cuvântului, decembrie 2014
– Amprentele sufletului – REVISTĂ, 2015
– MEMORIAL… MAI LASĂ-MĂ SĂ-MI FIE DOR DE TINE, ianuarie 2015
– Cenaclul literar “CORNELIU COPOSU” din SĂLDĂBAGIU DE MUNTE AL BIHORULUI, ianuarie 2015
– CAFENEAUA LITERARĂ CETATEA BĂNIEI, februarie 2015
– DAŢI TOT IUBIRII, februarie 2015
– Cele mai frumoase creaţii româneşti, martie 2015
– Cristina Mihaela Barbu şi Cenaclul Curcubeul Poeziei dinspre Craiova…! – martie 2015
– Viaţa ca o carte, Cartea ca un film! – martie 2015
– O poezie pentru fiecare, martie 2015
– Vise şi speranţe în poezii, martie 2015
– SURÂSURI ÎNLĂCRIMATE, aprilie 2015
– Poezii pentru prieteni, aprilie 2015
– Epigrama fără teamă, aprilie 2015
– FÂNTÂNA DRAGOSTEI, mai 2015
– Poezie şi daruri din Cuvânt, mai 2015
– IMPACT CULTURAL, iunie 2015
– Recurs pentru cultură, iunie 2015
– Cenaclul de literatură, artă şi poezie GRAI ROMÂNESC, iulie 2015
– VALENTINA GRAUR LĂZĂRENCU, august 2015
– Versuri libere şi albe, august 2015
– POEZIE, august 2015
– România, cu faţa spre POEZIE, august 2015
– Dialog cu versul iubirii, august 2015
– Poezie, aripă de dor… – august 2015
– Club-cafenea Revista Taifas literar, septembrie 2015
– Să fim sinceri! – septembrie 2015
– Prietenii revistei „Amprentele sufletului”
– Suntem ceea ce iubim
– CENACLUL POETIC SCHENK
– Prieteni cărora le place POET Mihail Rujoiu
– GRAI ROMÂNESC
– Poems to friends
– “SCULPTORI” de SIMŢĂMINTE
– MĂRIA SA… CUVÂNTUL
– MORDICUS DIXIT!
– Poesia
– RUSIDAVA CULTURALĂ
– România cu faţa spre PROZĂ

Publicistică literară: Revista „Amprentele sufletului” – revistă de cultură și artă, apărută la Editura Editgraph, Buzău.
Am mai participat, în calitate de coautor, la realizarea antologiei de versuri Vise târzii, vol. I, editura Dandes Press Editory, având coordonator pe Elena Buldum.
Creaţiile mele sunt ca nişte cactuşi ce aşteaptă să înflorească, deoarece un cactus înflorit e o promisiune.

 

Când vei pleca

Când vei pleca, din stele ce se-alungă
Vei împleti tăcerea ca un fum
Şi-mi vei zâmbi, în seara cea mai lungă,
Cu lacrimi mari şi grele… ca şi-acum.

Un strigăt orb îmi va topi la vale
Răzleţe căi pe ţărmuri şi poteci
Voi fi poemul neuitării tale
Sub cerul rece, peste râuri seci.

În liniştea nebună cu grai neînceput
Cu lacrime de lună te-oi săruta pe gură
Să fie jurământul ce-atâta l-am tăcut
Ca o-mplinire crudă a gurii ce murmură.

Iar tu să-mi laşi cuvinte şi-o floare… ce aşteaptă,
Cu dorul cel mai aprig să te întorci, în sân.
Eu voi stârni romanţe pe fruntea-ngândurată,
Să-mi liniştesc visarea… şi dorul meu păgân…

Toamna 

Îşi plâng copacii frunza ruginie
Şi verde crud apune pe pământ,
Mi-e dor de vara ce va fi să vie
Cu-n tainic şi puternic legământ.

Pe-aleile pustii se plimbă vântul
Cântând uşor sau şuierând plăpând,
Frumoasă-i toamna când foşnesc castanii
Şi-şi varsă roada brună prea curând.

Speranţa

Când lacrima cea sfântă se îngână
Cu starea mea de vise şi de greu,
Când viaţa mi se prăbuşeşte-n urmă,
Iar eu nu pot să o ridic mereu,

Mă dor şi umeri, suflet, de efort
Şi unghiile-mi sângerează toate.
Nici nu mai ştiu durerea să o port,
Doar ea, speranţa-i vie şi în moarte.

Baladă pentru suflet de mâine

Nu te-am lăsat
Niciodată
Atât de aproape de sufletul meu.
Am uitat pentru o clipă fereastra deschisă
Şi ai pătruns
Sădind în el nostalgia trecutului,
Capcană de iluzii.
Neîncrederea mea e poate
Dorinţă de absolut,
Firesc sentiment
Când muzici aburite îmi râd
În cel mai singuratic suflet.
Alerg să cuceresc nemărginirea
Cu pasul ca un glas de izvor
O, taci… şi lasă-mă să-ţi răsfir părul
Cuminţit de degete
Ţi-aş spune mai mult,
Dar e-n zadar!
Cuvintele zac sub pietre,
Seara se revarsă ca o adiere
Jucând în umbre.
Îmi plimb nefiinţa
Prin camera obscură
Aş vrea să te depart
Şi nu mai pot.
Am zăbovit îndelung în faţa ferestrei
Ca o padure adâncă
Şi am cântărit mult aceste spaţii de seară
Îmi zboară sufletul ca o pasăre,
Sunt pretutindeni ruine.
O întrebare se naşte din trupul meu
Ca un mister:
Pe care ţărm, pe care mare
Semnează viaţa cu numele meu?
Şi tu, unde eşti,
Sufletul meu de mâine?

Am frânt iubirea-n anotimpuri

Am frânt iubirea-n patru anotimpuri:
Speranţă, Vis, de Jale şi de Dor.
Mi-am pus nădejdea şi speranţa-n visuri.
… De jale n-am ştiut că pot să mor…

Şi-am spus aşa: Speranţa-i Primăvară
Când muguri noi de sevă sunt hrăniţi
Şi explodează-n flori ca prima seară
În care te-am văzut şi-am fost iubiţi.

Să te iubesc mai mult, e-un Vis de Vară
Când viaţa mea se-aşează pe-un făgaş,
Minuni ce-s peste tot şi mă-nconjoară
Sărbătorind c-o cină în oraş.

Dar vine Toamna şi m-aplec de Jale
Cum crengile se-apleac-adânc de rod,
Căci totul va pieri curând din cale
De nu-i fac iute timpului un pod.

Suntem fragili când viaţa se topeşte,
Aşa e Iarna ce s-a stins de Dor.
Doar patru anotimpuri se iubeşte
Şi muguri… vis… speranţă… toate mor!

Am visat…

Am visat doua porţi:
Pe una scria <<RAŢIUNE>>,
Pe cealaltă, <<GREŞEALĂ>>.
Am privit poarta RAŢIUNII
Şi am citit: GREŞEALĂ.
Am intrat pe cealaltă poartă.
Dincolo de poarta GREŞELII
Caut acum RAŢIUNEA.

Mi-e dor, de dor!

Sunt flori pe fruntea mea pustie,
Sunt flori ce trec din anotimp, în timp.
Mi-e dor de tine, iar, copilărie,
Să uit de ce-a trecut, ca de un ghimp.
Ai dispărut, frumoasa mea viaţă,
Am şi uitat cum am trăit cândva.
Îmi amintesc doar, uneori, ca-n ceaţă,
C-am fost şi mi-am dorit ceva.
Minunile se pot întrezări vreodată?
Se pot materializa-n vreun fel?
Eu pot să sper, dar niciodată
Nu va mai fi… la fel.

Celalat EU

În umbre mi-am găsit menirea
De sub ruine m-am născut
Mi-am regăsit şi fericirea
Şi visul care-i nenăscut.

N-am fost odată, n-am crescut
Nu am cerut şi n-am răbdat
Nici n-am primit doar ce am vrut
Eu am primit doar ce am dat.
M-au bântuit tristeţi şi gânduri
Ce nu le-nchegi într-un cuvânt.
Acum, citeşte printre rânduri.
Mie mi-e greu, nu am avânt.
Apusul vieţii mi-e aproape
Toţi suntem scrişi acolo sus,
Dar somnul ce se lasă-n pleoape
Poate fi visul ce s-a scurs.

Speranţa

Când lacrima cea sfântă se îngână
Cu starea mea de vise şi de greu,
Când viaţa mi se prăbuşeşte-n urmă,
Iar eu nu pot să o ridic mereu,
Mă dor şi umeri, suflet, de efort
Şi unghiile-mi sângerează toate.
Nici nu mai ştiu durerea să o port,
Doar ea, speranţa-i vie şi în moarte.

REVENIRE

În hăul ce mă-mbrac-acum,
Din neagra noapte, iad cumplit,
Eu mulţumesc, oricărui zeu
Că mi-a dat forţă, întreit.
Născuţi să fiţi, născuţi să fim,
Născuţi să mai trăim odată,
Încă nu-i vremea să murim,
E vremea să iubim şi, iată,
Că am trăit şi am iubit
O viaţă ce ne-a fost furată.
Şi am murit de dor sublim
Şi ne-am născut încă o dată.

Mă doare-un dor

Acolo unde norii plâng
Sub răsuciri de ceaţă
Mă-ngână dorul meu păgân
Trezit de dimineaţă.
Ce-i pasă norului nătâng
Şi fără de substanţă
Că dorul meu, pe care-l plâng,
S-a risipit în ceaţă?!

Revenire (acrostih)

R amuri triste-ncet plângând
E lixirul vieţii-ncearcă,
V iitorul jar, trosnind
E femer şi fără vlagă.
N imeni nu le-a protejat,
I arna le-a cuprins cu geruri,
R ăni adânci în trunchi au dat
E nigmatice transferuri.

Zori

Cu floarea pe umăr
Străbat crângul auriu
Simt soare pe pleoape
Şi răcoare pe tâmple.
Mă mângâie frunze
În sunetul izvorului
Spre râuri
Şi în galop de harpa
Cad singure
Stelele sângelui
În vene.

Să credem în basme

Să credem în basme,
Să credem în vise,
Să credem în tot
Ce ne face frumoşi,
Să credem în totul
Şi-n cele promise,
Să credem că viaţa
Ne face faimoşi.

O clipă să credem
Povestea nescrisă,
În seara când mama
Ne-acoperă blând,
Să credem uitarea
Şi fraza omisă,
Căci fiara din basm
Ne rămâne în gând.

Efemer 

Ce palid e trecutul
Răvăşit pe potecă printre frunze gălbui
Şi cum mă întristează
Suspinul pământului şi aleile pustii!
Răsucit în ceaţă
Timpul sugrumă cu iederi copacii
Şi plânge cu ploi
Repezi şi reci
Peste obrajii ferestrei albastre.
E sufletul meu
Albastru (sihastru) si frământat ca marea
Sărat şi crud.

Plâng viorile…

Se-aprind luceferii, pe rând
Şi vraja nopţii-i înconjoară.
Ca un halou, reverberând,
Muzici astrale-i profanară.
Eu, am rămas cu tine-n gând.
Să te păstrez, dulce comoară!
Cum plâng viorile, pe rând!
…Şi te visez… întâia oară…
Când te mângâi şi te sărut
Suspină cerul cu luceferi,
Iar luna, soare te-a crezut
Şi paşii mi-ancărcat cu nuferi.
De-aprind luceferii, pe rând,
Eu te visez întâia oară…
Se sting viorile, plângând,
Iubirea mea, dulce comoară!

Mâna 

Cu mâna stâng-am adunat iubire
Şi-am ocrotit uşor câteva nopţi
Ce mi-au adus atâta fericire
Cât n-ai să ştii vreodată că le porţi.
Cu mâna dreaptă te-am chemat pe tine
La pieptul meu să te reţin, cât pot.
Să nu-ţi dau drumul, chiar de moartea vine
Să mă conducă, dincolo de port.
E mâna ce ascunde cu blandeţe
Un vis trezit în prima dimineaţă,
Cand Universul, plin de frumuseţe,
Natura o trezeşte iar la viaţă.
Sub fiecare mână am o zare
Am toată lumea, dac-o vrei,
Ţi-o dăruiesc, iubire, cât mai mare
Să fie-acolo cu preaplinul ei.

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*