MANOLE LUCIAN(Localitatea Hăneşti Jud. Botoşani)*Eseu*

Activitate literară

Debut publicistic: „Tineretul liber” (1997- divertisment);
„Actualitatea botoşăneană” (1997-proză);
„Luceafărul” (2009-eseu).
Cărţi editate: Nu este cazul.

Publicaţii LUCRĂRI:
* coordonator al lucrării „Lectura și personalitatea elevilor” (auxiliar didactic), Ed. Ștef, Iași, 2017;
* coautor al lucrării „Influențe mass-media în educația copilului” (auxiliar didactic), Ed. Arena Cărții, Botoşani, 2016;

* autor al lucrării „Elena Zbanț-un pictor al inimii scare”, Ed.Stef, Iași, 2016; coordonator al lucrării „Violenţa în mediul şcolar”;Ed. Agata, Botoşani, 2015;* autor al lucrării „Pandelica Radeş-un destin greu încercat”, Ed. Agata, Botoşani, 2014;* coordonator al lucrării „Absenteismul şi abandonul şcolar în mediul rural”, Ed. Agata, Botoşani, 2013;
* coordonator al lucrării „Educaţia şi mediul rural”, Ed. Agata, Botoşani, 2012
* coautor al lucrării „Atitudinea elevilor faţă de temele pentru acasă” (auxiliar didactic), Ed. Agata, Botoşani, 2011
* autor al lucrării „Monografia Bisericii cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Hăneşti”, Ed. Agata, Botoşani, 2006
ARTICOLE:
* peste 100 de articole publicate in presa locală şi centrală („Tineretul Liber”, „Tribuna Învăţământului”, „Actualitatea Botoşăneană”, „Luceafărul”, „Cântecul Vârstelor”, „Moldova Literară”, Verum etc.)
* peste 300 de rebusuri publicate în cotidianul „Actualitatea botoşănenană”
* colaborator al revistei „Geopolis”, revistă editată de către catedra de geografie a Liceului Săveni;
Conferinţe *Simpozionul Internațional „Didactica specialității – de la teorie la practică” organizat de CCD Dâmbovița și Liceul Tehnologic „Spiru Haret” Târgoviște. Lucrarea:” Consolidarea lecțiilor de geografie prin activități practice de orientare în teren”, Târgoviște, decembrie 2016;
*Simpozionul Internațional „Universul Științelor” – ediția a VII-a. Lucrarea: „Metode și mijloace în cercetarea și studierea geografiei orizontului local”, Slănic-Moldova, septembrie 2016;
* Conferința Internațională „Atmosfera și Hidrosfera” organizată la Univ. Ștefan cel Mare din Suceava. Lucrarea: „Fenomene meteorologice și hidrologice extreme în bazinul râului Bașeu –aria aferentă orașului Săveni și a împrejurimilor – și impactul lor socio-economic”, Suceava, 2016;
* Simpozion Transfrontalier „Euroregiunea Prutului de Sus”-ediţia a X-a. Lucrarea: „Toponime pe teritoriul comunei Hăneşti”, Botoşani, 2014;
* Simpozion Transfrontalier „Euroregiune Prutului de Sus”-ediţia a IX-a. Lucrarea: „Caracterizarea biogeografică a comunei Hăneşti”, Botoşani, 2013;
* Simpozion Transfrontalier „Euroregiune Prutului de Sus”-ediţia a VIII-a. Lucrarea : „Iazuri pe valea Başeului. Evoluţie şi valorificare economică” , Botoşani, 2012;
* Festivalul Naţional al Şanselor Tale- Secţiunea „Management şi marketing în educaţia adulţilor”, Lucrarea:”Amprenta trăirilor subiective la părinţii de vârstă adultă din comuna Hăneşti”, CCD Botoşani, noiembrie 2012;
* Simpozion Transfrontalier „Euroregiune Prutului de Sus”-ediţia a VII-a. Lucrarea: „Iazul Hăneşti- caracteristici fizico-geografice”, Botoşani, 2011;
* Simpozion „Leon Şimanschi – o personalitate compexă a comunei Hăneşti”- Lucrarea: „Leon Şimanschi – marele boem”, Hăneşti, 2011;
* Simpozion „Portrete de dascăli ai învăţământului din Hăneşti” – Lucrarea: „Platon Ciucă- ctitorul şcolii din localitatea Borolea”, Hăneşti, 2010.

Distincţii * Premiul I obținut la Festivalul Internațional „Anelisse”, pentru filmul „Contribuții la studierea faunei din arealul comunei Hănești, jud. Botoșani”, oferit de Asociația Cultural-Științifică „Vasile Pogor”, Iași, noiembrie 2016;
* Premiul al III-lea obținut la Concursul Internațional „Orașul meu de suflet”, pentru lucrarea „Iazul Hănești-punct de atracție turistică pentru jud. Botoșani”, oferit de Asociația Științifică Pleiadis, Iași, octombrie 2016;
* Premiu Special obținut la Concursul Național de Creație Literară „Vasile Voiculescu”- ediția a XXVII-a, pentru volumul „Elena Zbanț-un pictor al inimii scare”, oferit de Diecția Județeană pentru Cultură Buzău, octombrie 2016;
* Diplomă de excelenţă oferită de Liga Scriitorilor din România-filiala Iaşi, martie 2016;
* Diplomă de excelenţă oferită de Liga Scriitorilor din România-filiala Iaşi, martie 2015;
* Diplomă de excelenţă oferită de Societatea de Geografie- Filiala Botoşani, pentru implicare activă, competențe demonstrate și promovarea imaginii științelor geografice, 2014;
* Menţiune oferită de ISJ Botoşani pentru Proiectul „Adoptă un stil de viaţă durabil”, noiembrie 2013;
* Diplomă de excelenţă oferită de Societatea de Geografie- Filiala Botoşani, 2013;
* Diplome „Gradum Excellentiae” și „Primus Ocupanti”, distincții oferite de Revista „Lucefarul”, Botoșani, 2010;
* Premiu special Ion Chelcea, obținut la Olimipiada de Sociologie –Faza națională, Craiova, 1997.

Afilieri * Membru al Ligii Scriitorilor din România- Filiala Iași.
Referinţe În volume:
* Menţionat în „Personalităţi române şi faptele lor 1950-2015″, Ed Studis, Iaşi, 2015, pag. 339;
* Burac, Gh.,…Şi aşa mai departe, Ed. Agata, Botoşani, 2014;
*Menţionat în cadrul lucrării ,,Scriitori și publiciști botoșăneni. Dicționar biobibliografic”, Ed. Agata, Botoşani, 2013;
*Manole, G., Idei la firul ierbii, Ed. Agata, Botoşani, 2009.
În periodice:
*Irim, M. în Armonii Culturale, august/2016;
*Irim, M. în Luceafarul, iulie/2016;
*Funduianu, Al., D. în Luceafărul, Nr.1/2015;
*Pancu, D. în Luceafărul, Nr.6/2014;
*Burac, Gh. în Luceafărul, Nr.3/2013;
*Burac, Gh. în Luceafărul, Nr.1/2012;
*Băncaru, Gh. în Revista H, Nr.22/2007;
*Federeac, B. în Geopolis, Nr.4/2006;
*Ungureanu, P. în Viaţa, Nr.118/2003.

ADEVĂRUL TRĂIT ÎN COPILĂRIILE PIERDUTE

 

Foametea din 1946-1947 a reprezentat un subiect, poate greu de înțeles pentru cei din generația mea, o generație mai tânără care nu s-a confruntat cu astfel de probleme. Mărturisirile bunicilor cum se hrăneau cu colăcei de nalbă sau cum căutau sub brazdă pentru a aduna boabele de porumb pentru a face un strop de mămăligă au fost trecute uneori cu vederea, fără să conștientizăm că în spatele celor petrecute s-a ascuns o adevărată dramă. O drama socială, dar și psihologică, deoarece foarte multe persoane, în special copii, au fost duși în alte regiuni ale țării, fiind dezrădăcinați de locurile natale, de familie, de tradiții și condamnați la o copilărie pierdută.
O primă poveste am prezentat-o în cartea “Elena Zbanţ – un pictor al inimii sacre”. Este vorba despre Lenuţa lui Bejan, căsătorită Zbanţ. Povesteşte astfel plecarea din sat: “Când am văzut că mama a început a plânge şi, strângându-mă tare la piept, mi-a zis să scriu acasă de unde am să ajung, să ascult de cei care mă vor tine, dacă mă vor da la şcoală să învăţ bine aşa ca acasă şi multe altele, iar că surorile nu mai puteau nici ele de plans, zicându-mi mereu să le scriu când o să ajung, atunci am înţeles şi eu că n-o să mai fiu acasă şi m-a cuprins un fel de tristeţe. Tata continua să mă îndemne, hai-hai că ne aşteaptă la Primărie. Acolo erau adunaţi copiii însoţiţi de mamele lor. Ne-am urcat în căruţe şi aşa…am plecat de acasă. În gara Dângeni ne-au urcat într-un vagon numai pentru noi, copiii, unii şi de cinci sau şase ani. Am ajuns în gara Dorohoi, am coborât şi am format un convoi de copii necăjiţi, toţi în grija tatei. Cei mai mici în faţă, iar tata îndrumându-ne şi spunându-ne mereu să ne uităm în faţă şi să mergem pe margine”. Şi astfel a ajuns în comuna Caţa, judeţul Braşov.
A doua poveste, mult mai detaliată este prezentată într-o carte foarte interesantă realizată de Laura Pumnea şi Cătălin Petrişor: „(Re)amintiri: Oltenia pentru Moldova. Foametea din 1946 – 1947” (Editura „Antheo”, Craiova, 2016). Este istoria unei alte hăneştence, Maria Bongeag, căsătorită Zbanţ. Povestea este tot la fel de dramatică, doar că s-a petrecut în satul Bogea, comuna Almăj, judeţul Dolj. Vorbelor Mariei Zbanţ li se adaugă mărturiile celor din Almăj (Dolj): Elena Gheorghe, Mitru Zisu, Ion Truşcă, Constantin Stanciu, Lina lu` Dabă, Lucreţia Purcărea, nora învăţătorului Dincă sau Vasile Porfireanu. Povesteşte unul dintre ei, Mitru Zisu: „Era în gară la Craiova trenul şi dacă te uitai era tren de marfă, erau ca ciorile deasupra, nu aveau loc înăuntru. Noi îi ziceam trenul Foamei. Se dădeau jos în Craiova şi pe urmă o luau prin sate. Strigau şi întrebau dacă n-ai ceva de mâncare, de muncă. Ei se bucurau să muncească şi să mănânce. Îi chemai să te ajute, veneau, nici nu mai cereau bani, doar să le dai ceva să mănânce. (…) Oameni harnici, curaţi şi cinstiţi. Veneau pentru o bucată de mâncare. Treceau pe drum şi te vedeau muncind aici şi nu cereau bani, ci numai ceva să mănânce”.
Pentru o înţelegere deplină a intenţiei autorilor, vom cita din „prefaţa” scrisă de unul dintre ei, Laura Pumnea: „Mă repet şi eu, au mai făcut-o şi alţii, dar mă repet din tot sufletul, cu plecăciune şi respect pentru fiecare cuvânt ce se va aşeza pe aceste foi. Deci, nu ştiu alţii cum sunt, dar eu caut rost în fiecare întâmplare care a legat Oltenia de Moldova în toată existenţa mea de până acum. Sun jumătate din fiecare, mama moldoveancă, tatăl oltean, una în completarea celeilalte. Verile copilăriei m-au ţinut cu tălpile goale pe pământul unui sătuc din judeţul Botoşani, Moara-Jorii, lângă doi bunici parcă desprinşi din poveştile lui Ion Creangă, Aglaia şi Grigore Bongeag. Acolo şi atunci am învăţat ce-i dragostea pentru pământ, care-i rostul familiei, că-n viaţă nu e totul lin, că vin vremuri bune, vremuri grele, dar că pentru toate, când vrei, există puterea de a le duce, credinţa şi bucuria de a le vedea rezolvate. Acolo şi atunci am descoperit satul în toată frumuseţea lui. Satul simplu, cu oameni de toate felurile, cu case din chirpici, cu ziduri albăstrui, cu şesuri în culori nemaiîntâlnite, cu drumuri purtând urmele roţilor de la căruţe, rareori a unei maşini, cu salcâmi la porţi şi şanţuri îngrijite. Acolo şi atunci am trăit bucuria reunirii familiei (numeroasă, de altfel) în jurul meselor cu bucate pregătite de bunica întocmai ca-n anii copilăriei odraslelor ei (bucurie ce avea să mă inspire, printre altele, în crearea proiectului „Dolju-n bucate”, la Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Dolj). Acolo şi atunci aveam să aud ani la rând istorisirile bunicului despre anii de război, de secetă, de foamete, minunându-mă mai tot timpul de puterea şi norocul de a fi rezistat. Dar, parcă dintre toate, cea care m-a urmărit mereu a fost FOAMETEA. Povestită şi repovestită de bunicul Grigore, însoţită mereu de-o rugăminte: „Dacă te-ai duce tu în Almăj, acolo, aproape de voi, de Craiova, şi ai merge în satul Bogea să întrebi de Grigore moldoveanu`…”. Şi asta realizează cei doi autori, o îndeplinire a dorinţelor bunicului Grigore. Cartea trece dincolo de înregistrarea unor simple amintiri. Ea debutează cu un scurt istoric al perioadei foametei pe teritoriul moldovenesc rămas al României după amputarea brutală produsă de Rusia sovietică. Însă cele mai multe dezbateri au provocat efectele foametei pe spaţiul Basarabiei, smulsă de ruşi de la trupul patriei mamă. Circulă teoria că statul sovietic nu a intervenit deliberat în diminuarea efectelor secetei, scopul fiind acela de a slăbi identitatea românească. Dimensiunea dezastrului trăit poate fi regăsită și în povestirile lui Grigore Vieru din “Lumea Credinţei”: „Eu am trecut prin suferinţă şi singurătate din copilărie. Sunt născut în anul 1935, iar în anii 1946-47 noi am trecut prin mari încercări, noi, românii din Basarabia. A fost o mare secetă, o mare foamete, când au murit mai mulţi decât în război. Dar acea foamete a fost programată, organizată. A fost, într-adevăr, o mare secetă, dar fiecare ţăran avea în pod o rezervă de porumb, de grâuşor, de fasole. Eu sunt fecior de plugari, ţin minte anii aceia. Dar şi noi, cu toate că mama era văduvă de război, aveam în pod nişte rezerve. N-ar fi trebuit să moară nici un suflet, cu toată seceta, căci şi cei mai sărăcuţi mai aveau ceva rezerve. Dar au venit păgânii şi ne-au măturat podul. Chiar şi la noi, cu tot că mama era văduvă de război, au urcat şi ne-au măturat podul şi nu ne-au lăsat nici un grăunte. De aceea, au murit mai mulţi ca în război. Ţin minte că mama pleca la Cernăuţi – eu sunt născut în preajma Cernăuţiului – pleca în căutarea unui pumn de făină, de grăunţe, scotea din casă ce mai putea să aibă o văduvă, un covoraş, nişte lăicere, ca să le vândă la Cernăuţi, ca să ia ceva de mâncare pentru mine, că eram mic, şi surioara mea, mai mare decât mine. Se întorcea după două-trei zile de la Cernăuţi, unde pleca cu soră-mea, iar eu rămâneam singur în casă, iar eu, bolnav fiind şi înfricoşat, fiindcă auzeam că mănâncă om pe om de foame, nu mai puteam să dorm şi în acea singurătate a mea, noaptea, îmi spuneam poveşti. Dar eu nu ştiam multe poveşti, pentru că bunicii şi părinţii mei nu ştiau multe poveşti şi nici nu aveau timp să ni le spună, şi-mi spuneam “Capra cu trei iezi”, singura poveste pe care o ştiam în copilăria mea. Dar o spuneam numai până vine lupul la uşă, la fereastră, fiindcă mai departe mă temeam s-a spun, şi mi-o repetam de mai multe ori”.
În Moldova din dreapta Prutului, unde seceta era la fel de devastatoare, situaţia a fost mult diferită, prin faptul că guvernul de atunci a încercat găsirea unor oportunităţi concrete de anihilare a efectelor nocive ale secetei. Astfel, foarte mulţi copii au fost duşi, în mod organizat, în zone neafectate sau mai puţin atinse de secetă, cum ar fi Oltenia sau Braşovul. Autorii acestei cărţi document, scotocind Arhivele Naţionale din Dolj, au putut prezenta, între paginile 67 şi 85, tabele întregi cu nume de copii veniţi în zona Olteniei. Foarte mulţi sunt şi din Hăneşti.
Apreciez ştiinţa autorilor de a pune naraţiunea în slujba adevărului. Martori ai istoriei recente, încă în viaţă precum Maria Bongeag (căsătorită Zbanţ), au o vârstă la care nu pot spune decât adevărul trăit. După orele întregi de cercetare şi însingurare prin arhive, cum au făcut autorii acestei cărţi, alături de adevărul trăit, nu poate rezulta decât o carte – document, cu totul excepţională, cum este aceasta.(Lucian Manole)

CONSTANTIN PILIUŢĂ A COCHETAT CU LITERATURA

Dacă e început de februarie gândul ne duce la genialul pictor Constantin Piliuţă (n. 4 februarie 1929 în Botoşani – m. 3 mai 2003 în Bucureşti). Am în faţă un supliment al „Jurnalului Naţional” din 2009, dedicat lui Constantin Piliuţă, în care Simona Lazăr, îngrijitoarea ediţiei, ţine să scrie despre opera botoşăneanului: „Expresia chipului, gestica trupului, firea omului – toate sunt adunate în vârful peniţei, al creionului, al cărbunelui şi expandează odată ce acestea ating suprafaţa albă, mânuite de Artist. Constantin Piliuţă este unul dintre aceştia, cei „rari”, artişti cu majusculă, pentru care relaţia cu modelul este dominată de umanism”.
Constatând, contrar supleţei liniei şi tuşei, că pictorul este un psiholog profund, scoţând tot din personajele sale şi integrându-le perfect mediului, Simona Lazăr continuă: „Piliuţă observă, explorează, contemplă natura umană, recompunând-o apoi cu cele mai simple linii şi tuşe, care tocmai prin simplitatea lor sunt capabile să redea profunzimile psihicului personajelor. Artistul ştie că un detaliu în plus pe foaie ar concentra interesul privitorului către „forme”, or ceea ce vrea el să exprime este „fondul”. Asta se observă şi în picturile lui, acolo unde culorile nu acceptă decât combinaţii necomplicate, adeseori contrase într-o singură gamă cromatică, dominată de o…nonculoare: albul, care pe Piliuţă îl fascinează, conferindu-i dimensiunea gândului liber”.
Rândurile Simonei Lazăr mă duc spre un fel de crez al pictorului şi pe care ţinea să-l spună adesea prietenilor săi, dar şi admiratorilor: „Un pictor este pictor numai atunci când reuşeşte să zămislească tabloul înainte de a atinge pânza”.
Nu sunt puţini cei care ştiu că Piliuţă ţinea un fel de jurnal mai special denumit „Caiete”. Aici nu întâlneşti doar însemnări, idei fugare, schiţe sau reţete, ci şi pagini întregi de literatură autentică. Aceste „Caiete” au fost date în grija criticului de artă Marius Tiţa pentru a concepe o carte. Citite şi răsfoite cu atenţie, Marius Tiţa este îndreptăţit să concluzioneze: „Nu putem spune că ne apare un Piliuţă necunoscut pentru că artistul a fost mereu deschis, a pus pe pânză ce a avut de spus în plan artistic şi a scris în caiete ce ar fi avut de spus în faţă. De spus, nu de aruncat, pentru că în aceste „caiete” este mult din viaţa şi sufletul său”.
Observând că Botoşaniul este bine reprezentat în aceste „Caiete”, continuă criticul de artă: „ Copilăria din Botoşaniul interbelic rămâne magia care i-a umplut viaţa cu căldură şi culori. În scrierile sale recreează tablouri ample, în care descrierile detaliate dau toată viaţa. Oralitatea scrierilor pictorului Constantin Piliuţă este atât de naturală şi prezentă, încât ai impresia că îl auzi pe artist vorbind, că simţi frigul peisajului înzăpezit sau căldura verilor sub cireşi, că simţi mirosul târgurilor şi al magazinelor, al fructelor şi legumelor, că gustul lor şi al mâncărurilor cu nume cifrat în regionalism îţi inundă cerul gurii, iar vinurile rămân fără umbră de secret atunci când sunt „aruncate în prăpastie”.
Iată cum scrie pictorul despre unul din miile de locuri fascinante ale plaiului botoşănean-un pâlc de pădure de pe malul Prutului: „Aţi intrat vreodată într-o pădure în floare? Eu am intrat şi pot să vă spun că fericirea pe care am simţit-o atunci mă urmăreşte mereu şi mă va urmări. Cuvinte nu sunt pentru a descrie minunea, dar dacă în faţa mea ar fi apărut Făt-Frumos din basme nu m-ar fi mirat deloc. Cărarea şerpuia pe sub bolta de flori, ducând la malul Prutului. Albinele cu zumzăitul lor aduceau un imn sfios tăcerii dumnezeieşti. Lumina cuprindea în ea tot. În tine se lăsa încet un sentiment puternic de împlinire şi de împăcare. Plinul frumuseţii se revărsa năvalnic spre viaţă şi paşii vătuiţi pe care fără voia mea îi făceam mă duceau în miezul sfînt al acestei minuni.”
Citind din cele scrise de Constantin Piliuţă, atât cât a putut cuprinde suplimentul amintit, (dar vă asigur că nu e puţin), mi-au plăcut rândurile de început ale fiecărei partituri literare. Aceste rânduri te obligă să nu abandonezi fiindcă pătrund în sufletul tău, te conduc în peisaj, simţi pe loc aroma locului în care se întâmplă acţiunea. „Calea vieţii” începe astfel: „Stau la masa mea şi-mi beau paharul. Cârciuma geme de lume. Se bea în draci şi zgomotul glodului alcoolului e punctat de câte o sticlă spartă sau de glasul chelnerului comandând barului: „Două votcă”, „Un vin”, „Cafele!” Eu îmi luam paharul, dar fruntea mea sta sub bolta de salcâmi din pădurea în floare de pe malul Prutului”; „Prieteni de demult” are un debut mai direct: „ Îmi aduc aminte de Ludovic Antal, venea şi el aici. I se citea pe faţă fericirea când se aşeza pe scaun. Ca o umbră se strecura Tudorel Popa. Suflet ales şi minte bună. Mai încolo, ca un patriarh, îşi admonesta litruţa meşterul D. Gheaţă…”; fiţi atenţi care sunt rândurile de debut pentru „Ca apa în crăpăturile secetei”: „Vine toamna, auria toamnă cu imensul ei covor de frunze. Anotimpul roadelor şi al grijilor pentru iarnă. Odată l-am văzut pe Pallady la Şosea, adunând frunze galbene. Parcă era un împărat bizantin scăldat în aur”; „Maria Tănase, la Obor” se deschide prin introducerea într-o atmosferă dumnezeiască: „ La vremea când strugurii striviţi devin fericire şi pădurile îngălbenite îşi ridică sufletul în slăvi, stam la o masă în grădina Continentalului cu prietenii mei Vasile Niţulescu şi Mircea Ionescu, la un pahar de vin, aşteptând să vină „Regina Nopţii” să cânte. Chelnerii au încremenit în colţuri. Şi aşa, ca un vis, a apărut Coana Maria Tănase” etc.
Sesizând cele două mari talente la Piliuţă – arta picturii şi arta scrisului- criticul Dan Grigorescu avea să puncteze: „Constantin Piliuţă e unul dintre cei care, într-o artă prin tradiţie lirică, au introdus valorile narativului”.

Lucian Manole

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*