Costel Avramescu (Măgireşti-Bacău)*Poezie*Poezie*

Costel AVRĂMESCU s-a născut la 1O iunie 1956, în satul Şesuri, comuna Măgireşti, judeţul Bacău.

După absolvirea Liceului real-umanist din oraşul Moineşti, în anul 1975, a urmat cursurile Institutului de Marină „Mircea cel Bătrân” (azi, Academia Navală „Mircea cel Bătrân”) din Constanţa.
Şi-a perfecţionat continuu cariera militară, absolvind cursuri de specialitate şi de învăţare a limbilor străine, în ţară şi în străinătate: Facultatea de comandă şi stat major, Cursul postuniversitar de perfecţionare în conducerea marilor unităţi operative, Cursul postuniversitar de perfecţionare în conducerea strategică, Colegiul naţional de apărare, Cursul de limba rusă în cadrul Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, Cursul de limba engleză în cadrul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Cursul de limba franceză în Canada etc.
În fructuoasa sa carieră militară activă, întinsă pe durata a 37 de ani (1975-2O12), a îndeplinit funcţii de mare răspundere în cadrul Ministerului Apărării Naţionale: comandant de navă, comandant de secţie de nave, comandant de unitate de nave, inspector pentru Forţele Navale Române în cadrul Inspectoratului General al Ministerului Apărării Naţionale, comandant al Şcolii Militare de Maiştri a Forţelor Navale „Amiral Ion Murgescu”, şef de stat major al Comandamentului Operaţional Întrunit „Mareşal Alexandru Averescu”, comandant al Centrului de Conducere Operaţională al Armatei.
A îndeplinit peste 4O de misiuni în străinătate, dintre care 2O în teatrele de operaţii din Irak şi Afganistan.
Este autor sau coautor a 14 cărţi cu tematică geopolitică şi militară.
A publicat peste 1OO de articole şi studii de specialitate cu tematică militară în cele mai prestigioase reviste de specialitate din ţară.
Cu multă frenezie, a venit în lumea fascinantă a literaturii dintr-o zonă extraliterară, după ieşirea la pensie (trecerea în rezervă).
Cu o arhitectură plurivalentă a textului şi un registru lingvistic marcat de o personalitate curajosă, într-un timp relativ scurt, a acumulat o activitate publicistică destul de importantă şi a obţinut numeroase premii la concursuri de creaţie interne şi internaţionale. În mod deosebit, universul autorului poartă pecetea meditativului într-o autentică estetică a reflexivităţii.
Cărţi de proză: Moara cu două vâltori (roman autobiografic);
Cărţi de eseuri: Martor printre clipe;
Cărţi de poezie: Dincolo de cuvinte, sufletul meu; Mare şi destin; Însemnări în jurnalul de bord; Fulgere de gând; Cosmogonie în derivă; Ora vieţii; Revelaţia gândului; Ecouri asimetrice.

Stare de fapt

În amintirile-mi grele, de-un timp încoace,
Ascult ce straniu cântă tumultuoasa mare;
O sirenă seducătoare nu mă lasă-n pace,
Mă ademeneşte într-una cu mărgăritare.

Ecouri albastre pulsează întoarceri în regretul lor,
Mă fac să simt îmbrăţişarea mării ca pe-o vrajă,
Emoţia struneşte cu greu dorul de larg al amintirilor,
Cu aripi de briză, sirena-mi răscoleşte nisipul pe plajă:

„Aş vrea să-ţi mângâi părul şi inima rănită,
Peste furtuni de viaţă, speranţe, împătimiri,
Să te sărut pe fruntea ce-ţi cade ostenită
Şi să sorbim nostalgic din cupa de-amintiri!”

De pe corabia somnambulă-a gândurilor mele,
Încerc să deschid uşa şi să descind în realitate;
Rezist cu greutate obsesiei talazurilor grele
Şi,-n visul meu, aleg sirena să merg mai departe.

Stăruind în tainica mea frenezie marină,
Cu spuma mării în călimări de gânduri arhipline,
Mă voi strecura la sânu-i, în nopţi cu lună plină
Să-i arhivez comorile ascunse şi să nu ştie cine.

Ancora a rămas înfiptă în reciful din mine,
Pierdut în azimuturi printre valuri şi vestale;
Accepta-voi coroana muzei de mărgăritare fine,
Şi voi sângera albastru la tronul măriei sale.

Chiar şi în această mistuitoare conjunctură,
Strunindu-mi pofta cu mult calm şi răbdare,
Visez la o frumoasă şi fructuoasă aventură,
Dar gându-mi va rămâne pe vecie tot la mare.

Între oglinzi opace

Atât de banal dacă n-ar fi complicat,
Discredităm tragicul prin indiferenţă;
Pe pânza de apă a lumii, multiplicat,
Nevoile suferă acut de insuficienţă.

Trăim înghesuiţi între oglinzi opace,
În piramida dintre dorinţe şi iluzii;
Suntem baza care, cast, se complace
Şi-şi risipeşte speranţele-n confuzii.

Transplant de energie se strecoară
Alimentând relativitatea inerţială;
Pribegind adesea în care cu povară,
Ne zbatem în angoasa existenţială.

Ne măsurăm sufletul cu palma;
Pleoapele măsoară intermitenţele;
Umbra ne dezbracă de-a valma;
Ne consolăm cu circumstanţele…

Nerăbdător, timpul scârţâie ţâţâna porţii;
Ca gemenii-n nucă, stau anii-n secundă;
Viaţa ţipă înăbuşit sub calcaneul sorţii;
Doar moartea rămâne certă şi fecundă.

Apostazie

Confirmat oficial, ne naştem o singură dată
Şi ne stingem, mai probabil, o singură dată;
Între cele două momente, timpul n-acceptă erată
Şi ne scrie-n cartea destinului cu cerneală eterată.

Viaţa noastră-i un galop paralel cu timpul astral.
Ne-amăgim că-l putem depăşi, luând-o pe-ocolite;
De-abia atunci când transcedem atemporal,
Înţelegem c-avem viteze de alergare diferite.

Uneori, încercând să-l păcălim, păcătuim,
După cum ni-i firea şi gândirea uşoară;
Comiţând greşeala funestă să ne-nchipuim
Că, şi pe el, l-am putea trage pe sfoară.

Cum de mare nu ne vindecă nici epavele scufundate,
Imaginaţia ni se-ncurcă, uneori, în legendele Olimpului;
De moarte, nu ne pot absolvi nici rugăciunile asumate,
Nimeni nu ne poate proteja de fluiditatea timpului!

Nu ştim cum şi-mpotriva cui să ne revoltăm,
Căci nu-mbătrânim din cauza timpului prin care trecem,
Ci în funcţie de energia cu care doar contabilizăm
Viteza clipelor pe care, în această lume, le petrecem.

Privindu-l în ochi, ne hotărâm să-i vorbim, afabil,
Încrezători în înţelepciunea zicalei „corb la corb…”,
Necăjiţi de-ncercarea îndrăzneaţă, eşuată lamentabil,
Abia-atunci, înţelegem că timpul este, cu-adevărat, orb.

Ne doare scurgerea timpului şi ne-apasă ca o povară,
Dar ne-amăgim cu anumite dividende în economia firii.
La un moment dat, are el grijă să nu ne mai doară,
Chiar dacă trăim o vreme din dobânzile-amăgirii.

Viaţa m-a-nvăţat un adevăr sfânt

Muntele m-a-nvăţat cum să urc,
Cărarea: destinaţia să n-o încurc,
Râul: fără rost şi ţintă să nu curg,
Noaptea: cum să mă bucur de-amurg,

Cuvântul: să stau de vorbă cu el, să-l ascult,
Cumpătarea: să nu râvnesc în viaţă prea mult,
Floarea: să zâmbesc cu priviri parfumate timpului,
Grădina: să mă-mbrac cu veşmintele anotimpului,

Jungla: să-mi croiesc drum cu zâmbetul pe buze,
Moartea: să vreau să trăiesc şi să nu-i cer scuze,
Zorii: să primesc lumina cu porţile deschise,
Vântul: să hălăduiesc printre doruri şi vise,

Răscrucea: s-aleg urmele paşilor după Steaua Polară,
Primejdia: să n-o sfidez chiar dacă mi se pare uşoară,
Neodihna: să nu mă plâng dacă n-am căpătâi,
Ambiţia: să fiu invariabil printre cei dintâi,

Izvorul: să dăruiesc picături curate din suflet,
Râul: să curg cu demnitate pe-al albiei umblet,
Marea mi-a legănat corabia vieţii pe drum de larg şi spre mal,
Iar oceanul mi-a arătat că şi cele mai mari valuri se sparg, în final …

Chiar dac-abisurile şi piscurile mă cheamă
Să mă dezvălui între curaj şi teamă,
Iar sângele nu-ncetează să mă invite
Pe drumuri cu ghirlande-nţesate de ispite,

Viaţa m-a-nvăţat un adevăr sfânt:
Să ştiu pentru ce trăiesc în această lume,
Iar felul în care-mi trăiesc zilele pe pământ
Să trăiacă cu mult mai mult decât mine.

De la părinţii mei credincioşi, am învăţat
Că la răscruce de viaţă nu există indicatoare.
Dacă de bunul Dumnezeu mă las povăţat,
Voi găsi drumul bun de la prima-ncercare.

Fericirea este răgazul neliniştii

Motto:
„Fericirea e un răgaz pe
care ţi-l lasă neliniştea”
André Maurois

Cineva îşi măsura fericirea în lungimi de unde,
Alţii, în coltuc de pâine sau grămezi de salbe,
Tu te-ntrebi dacă-ţi ajunge un pumn de secunde,
Iar eu am o colecţie impresionantă de nopţi albe.

Am aflat că există doar clipe de fericire discrete
Şi că nu există fericire cu adevărat profundă
Decât a celui ce-şi poate mărturisi pe-ndelete
Neliniştea, smulgând din sensul ei o clipă fecundă!

În viaţă, nu există niciodată finaluri fericite;
Finalurile sunt detaliile ei cele mai triste,
Dar fără ele, după o existenţă plină de ispite,
N-ai cum să afli că fericirea poate să existe.

Priveşte-i pe cei care surprind o stea căzătoare
Despre care se spune că simbolizează o veste;
Vei putea decela doar o blagoslovită îndurare:
Care dintre ei este fericit şi care nefericit este?

Ca-n codru

Mi-e gândul la satul meu, cândva, aşezat;
Nu mai (re)găsesc ramuri verzi să-mi spună
Ce sănătos şi frumos am dus-o împreună!
Şi-i văd viitorul tot mai cutremurat.

În lipsa aranjamentelor de ploi din crâng,
Ghinda şi jirul nu se mai visează pădure;
Sunt condamnate dorul inimii să-ndure
Când razele amurgului pătrund în adânc.

Nu mai este codrul cu românul frate;
De la o (ne)vreme, a devenit sfidător
Şi,-n tic-tacul (ne)sevei lui răzbunător,
Îl ucide-ncet, dar sigur, în puţine rate.

La noi, nu mai există nici… uscături,
Copacii şi-au resetat ceasul biologic;
Ceea ce mi se pare foarte logic
Cu-atâtea luminişuri prin păduri.

A devenit un fapt aproape cert:
Nu mai deschidem fereastra naturii
Să ascultăm frumosul cânt al pădurii;
El vine doar dinspre sala de concert.

Păsările – seminţe cu aripi cerşind maternitatea –
Încolţesc în văzduhurile desţelenite de vânt,
Nu mai găsesc adăpost în al pădurii veşmânt;
Doar iluzia le mai întreţine timid libertatea.

Alte vieţuitoare iau poteci spre Calea Lactee,
Clorofila se converteşte în cozi de secure,
Puţinii copaci care mai au parte de pădure
Tind să se retragă (ne)marcaţi spre muzee.

Crai-nou

În noaptea rătăcindă pe-aripile vântului căzut,
Ninge tăcut cu flori discrete de luciferină pe-alei.
Suspendată de bolta-ntunecată cu un fir nevăzut,
O semilună-ngustă seceră o mare de scântei.

Tăcutul felinar cu profeţii de lumină în gând,
Îmbrăţişează graniţa promisă zărilor cu raze de-alint
Ferind steluţele tremurânde cu trupul plăpând
De vârful ascuţit al galacticelor braţe de-argint.

Crai-nou, te invit la croaziera dintre cele două maluri:
Al meu şi-al mării dezlănţuite în amurgirea răvăşită!
Pronia cerească a plantat în tine predestinate daruri;
Cu ele,-aş vrea să-mi împodobeşti iubirea parţial-împărtăşită.

Cu delicateţea ta, îmi răscoleşti marea din suflet:
Prin rana încă deschisă, lumina pătrunde întreaga-mi fire,
Izvoru-ţi argintiu îmi limpezeşte poemul în umblet,
În lumina ta, continui să-mi desăvârşesc împlinirea prin iubire,

În împărăţia ta, toate stelele par prietenoase şi locuite,
Iar sentimentul acesta îmi înfloreşte lacrima fericirii,
Căci domiciliile bântuite vor putea fi oricând înlocuite
Când praful de scoică va curge în clepsidra nemuririi.

Pedant, un lampion suspendat de cornu-ţi de lumină
Deschide o pasarelă eterică prin fereastra gândurilor mele:
În memoria colectivă, eşti la fel de convingător ca şi luna plină,
Dar împărăţia ta este cu mult mai mai bogată în stele.

Oul şi ecoul

Oricărui ou îi este greu, chiar şi la soare,
Să se transforme într-o pasăre-ecou;
Dar nu va învăţa niciodată să zboare
Dacă va rămâne la stadiul funciar de ou.

În picătura prezentului nostru finit,
Suntem ca ouăle deznădăjduite;
Dar nu putem continua la infinit
Să rămânem doar nişte ouă-obişnuite.

Chiar în condiţii de vremuri sărăntoace,
Dacă vrem în zbor avântat să ne ridicăm,
Trebuie să ieşim din placentara găoace;
Altfel, riscăm, după un timp, să ne stricăm.

Ecoul este găinuşa timpului pribeagă;
Cotcodăcind necontenit prin zările albastre,
Ea cheamă-nţelepciunea noastră să aleagă
Levitaţia distinctă a seminţiei noastre.

Şi universul găinuşei cochetează cu ecoul;
Nici el nu are răspuns la întrebarea sfidătoare
Din moment ce n-am stabilit care este oul
Şi care este găina eternei dispute planetare.

Cosmogonie în derivă

Captiv în eternitate, timpul ne ţine
Prizonieri între şansă şi renunţare.
Nici curcubeul nu se simte prea bine;
Îşi cerne spectru′ pân′-la ultima culoare.

Doar de câteva microclipe ne-am născut,
Prea iute, arde viaţa preţ de-un moment,
Viitorul, mult prea repede, devine trecut,
Trecând ca un fulger peste timpul prezent.

Fata Morgana poartă-n trenă iluzii
Cu pretenţii de trandafiri irezistibili
Care sfârşesc sub macrocosmice stihii
Ca efemeridele fluturilor invizibili.

Magma pământului se răzbună bezmetică:
Ne dezechilibrează balanţa planetară,
Ne fură electroni din aura energetică
Şi multe ecosisteme încep să dispară.

Tristă, iarba se decolorează şi se macină
Când roua leşioasă o-apleacă la pământ.
Mistreţii păgâni o pasc de sub rădăcină
Şi lasă căprioarele şi cerbii lăcrimând.

Dragostea curată a devenit o cauză pierdută;
Barbarii sentimentelor i-au pus distanţiere.
Altarul iubirii a devenit o mercantilă redută
Pe care orice speranţă, în deznădejde, piere.

Ideea de pace universală este total deformată
Şi ne livrează viaţa sublimă, prin toate formele:
Dogme care evocă supunerea necondiţionată
Şi scopuri meschine care justifică mijloacele.

Am uitat să privim la albină sau la furnică,
Uneori, la omul simplu deprins cu viaţa rurală;
Idealul lor este munca într-o trăire paşnică
De la care am putea primi lecţii de morală.

Locuim într-un sistem planetar imperfect;
Poate s-a defectat legea gravitaţiei universale
Şi nu mai are, azi, acelaşi fundamental efect
Ca atunci când a fost formulată de minţi colosale.

Peste cumpăna veacurilor, clopotele anunţă paşnice hârtopul:
Mai avem puţină rezervă de timp în catedrala de soare.
În loc să facem debusolaţi şi încorsetaţi, în inert, autostopul
Mai bine, lipind sinapse, să căutăm o soluţie salvatoare.

Chiar dacă suntem la margine de umblet,
Pentru a preveni apocalipsa iminentă,
Să reaprindem lumina în catedralele din suflet;
Legea iubirii universale este suficientă!

Locuim într-o lacrimă suspendată

Tânăr fiind, credeam că viaţa-i o veşnică rimă,
Iar tiranicul ceasornic rece nu are nicio putere;
Cu timpul, am realizat că,-n fiecare bătaie de inimă,
Există o patimă, o irosire, un timp şi o durere.

Pe prispa ochilor lumii, când noaptea devine prea lungă,
Stă în genunchi o lacrimă desculţă arzând a viaţă;
Pământul se pune în mişcare şi lacrima-ncepe să curgă
Aşa cum plânge bobul de rouă în fiecare dimineaţă.

Când stelele-şi dau mâna cu patimă adâncă,
În vraja unicei clipe, lumina lor devine cărare;
Când îşi dau mâna lacrimile la margine de stâncă,
Din licărul lor miraculos şi suferinţă, se naşte o mare.

Legea pe care-o aplică acarul galactic la macaz
Este legea care dă lacrimii forma şi sensul,
(O împinge făcând-o de neoprit pe fiece obraz)
Şi care-a făcut şi pământul, şi cerul, şi universul.

Fiecare stea este o lacrimă de lumină şi patimi.
În ploaia de stele, acarul a pus lacrimi sau sânge;
Acest joc de artificii e-un joc de zâmbete şi lacrimi;
În orice lacrimă, până şi fulgerul de lumină se frânge.

Aceeaşi lege universală ne ţine, într-o lacrimă, suspendaţi:
Răscolim cenuşa orizontului, în deşertul fiinţei, exilaţi;
Cu paşi ce umezesc privirea, cu ochii aţintiţi spre stele,
Ne căţărăm pe lacrimi s-ajungem la liniştea din ele.

Lacrimile încolţesc din sămânţa tributului de neputinţă;
O fi având şi universul motivele lui de suferinţă!

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*