Radu Petric (Sibiu)*Proză*Proză*Proză*Fragment de roman*

Romanul : Comoara

Cap. XXXIII Drumul morții

La scurt timp după grozăvia din pârâul Dobreştilor, atunci pe când Ilie se afla pe după râpa lui Gligoruţ, având chimirul lui Dănilă pe umăr şi mânecile cămăşii pline de sânge, numai că aude Ilie, zburând înspre el păsări întunecate, păsări de vorbe. Un glas de pasăre, mai mătăsos şi mieros şi unul mai gutural, acela era păsăroiul. Apro­piindu-se acele cântătoare prin noapte, Ilie şi-a dat seama imediat cine sunt, pentru că prea îi era cunoscută acea zbenguială de păsări pe marginea cuiburilor. Cântătoarele cele din noapte erau o mierlă şi un mierloi, zburătoarele lui cunoscute, adică vorbele celor doi sfătoşi Veta şi Lazăr.

Atunci, îşi dădu Ilie drumul la trâmbiţele morţii din glasul lui răguşit:

– Ohoho! Negre păsărele de glasuri, ale cui veţi fi oare? Cine poate fi mai cunoscut decât voi, glasurile mele de Vetă şi de Lazăr! Ohoho! Prea cântaţi de parcă nu aţi avea nici o grijă! Parcă nimic din urma voastră nu vă cheamă să-i purtaţi de grijă! Bine faceţi! Vă voi lua eu toate grijile, dacă le-aţi avut! Iar dacă aţi cântat pe marginea râpei lui Gligoruţ, de ce să nu cântaţi chiar pe marginea gropii, că doar sunteţi, nu-i aşa?! – albi la suflet, sunteţi lebede sfinte pe marea liniştii noastre din Grui! Şi eu…, veniţi şi priviţi mai deaproape! Vedeţi?! Am bilet pentru corabia verii şi-n portul acela al vostru să mă duceţi, de unde să plec încărcat cu ale voastre bineţe!

Veta abia a putut să îngaime:

– Doamne, Ilie! Dar ce-ţi veni să ne întorci din drumul spre biserică! Haide, Ilie, mai bine tu cu noi la biserică!

Veta vorbea aşa pentru că prin întuneric nu vedea că Ilie este pe cămaşă plin de sânge.

Iar Ilie a ripostat:

– Dacă vă îndreptaţi spre biserică, atunci eu aş putea mai bine, în noaptea aceasta, să vă ajut să fiţi la biserică, dacă vi-i aşa dragă! Doar acolo e şi Ştefan. O să vă rog să-i spuneţi din partea mea lui Ştefan că poate să fie cu prietenul Dănilă acolo, pentru că eu o să vă las împreună!

Haide, Veto, şi tu, Lazăre, înainte, spre casă, pentru că pe urmă vă trimit la biserică. Şi chiar părintele vă va ieşi înainte să vă ducă în carul cel împodobit cu ştergare… Lazăre şi Veto, voi nu mai puteţi să hotărâţi dacă vreţi să vă întâlniţi cu Ştefan şi cu Dănilă ori mai rămâneţi la casa voastră din Grui… Dar văd că nu vă place casa voastră, voi vreţi să fiţi la biserică! O să vă trimit eu chiar în noaptea asta acolo, dacă acolo vi-i inima!

Veta şi Lazăr nu prea pricepeau vorbele lui Ilie, dar parcă erau ieşite din gura unui om beat! Şi intuiau bine bieţii Veta şi Lazăr, Ilie era beat de sânge. Era beat cu gândul, după crima făcută cu scurt timp înainte… Ilie, în acele clipe, era pornit să le ia florinii adunaţi şi apoi să-i vadă cum îşi varsă sângele din gâtleje. Aşa îi va trimite pe ei, el, Ilie, la biserică, adică la cimitirul din jurul bisericii, avându-l pe părintele călăuză înaintea carului cu coşciugele lor…

Veta şi Lazăr, până la primul pârâu, după ce au fost întorşi din drumul spre slujba Învierii, s-au dezmeticit, constatând că Ilie nu era beat de vin, ci era însetat de a ucide. Vorbele lui erau un joc al minţii lui de fiară care îşi ştia vânatul în stăpânirea lui şi, mai rău ca o fiară, îi chinuia pe ei, vânatul lui, lovindu-le sufletele cu junghere alunecătoare de vorbe, care le înstăpâneau mai rău mintea, decât după clipa uciderii, tocmai pentru că după ce cuţitul loveşte trupul, durerea tulbură judecata, la fel şi sângele care nu mai ajută mintea… Pe când ei, ei aveau mintea într-un corp încă sănătos şi, prin urmare, primeau realitatea morţii cu mai multă spaimă, decât omul dat deja în gheara morţii…

Aşadar, ajunşi la primul pârâu, Veta şi Lazăr auzeau pentru prima dată în viaţa lor cum plânge acel pârâiaş. Erau convinşi că pârâiaşul acela e format din lacrimile zilelor de viaţă pe care le-au lăsat ca pe nişte îngeri pe miriştea lor, de pe lângă care venea pârâiaşul. Acolo, pe miriştea aceea, se cunoscuseră şi se îndrăgostiseră pe când păzeau vacile. Poate că dragostea lor de atunci, care nu fusese rodnică pentru trup de om, va fi rodit pe acei îngeri care, iată îi plângeau formând pârâiaşul acela de lacrimi! Doamne, treceau întâia graniţă de lacrimi spre ţara morţii!

Pădurea de dincolo de pârâul cu lacrimi de îngeri, mirosea a frunzuliţe de mesteceni, goruni şi carpeni – abia născute pe zare. Doamne, şi ei nu vor mai ajunge să vadă lumina dimineaţii şi pădurea înveşmântată în frunzele vieţii! Mireasma aceea de frunzuliţe crude din mestecenii de pe coastă, părea venită nu din mestecenii albi, ci aceia erau deja fiinţe albe care coborau pe panta de la Dâmbul cu Brazi şi aduceau mireasmă din cer. Poate că Dumnezeu a deschis deja uşa cerului să vadă slujba Învierii şi, ca un atoateştiutor, deschisese uşa aceea nu numai pentru rosturile sărbătorii, ci şi pentru că El, Tatăl ceresc, îi aştepta pentru ca ei, după ce Ilie îi omoară, să fugă cu sufletele pe uşa aceea… Cu siguranţă, pe coasta aceea coborau îngeri albi şi începuseră deja ritualul înmormântării pentru ei! De aceea le tămâiau zarea, înainte, pe cărarea spre locul unde vor fi ucişi. Da! Da! Aşa trebuia să fie, de vreme ce fiinţele acelea albe, în odăjdii verzui, îi tămâiau!

Au trecut de o cotitură a drumului de car şi au ajuns la alta. De acolo, pe de o parte şi pe de alta a drumului, erau numai umbre negre, în grupuri tăcute, care cu tămâia răşinilor de primăvară le sfinţeau drumul şi aşteptau clipa când Ilie îşi va împlini rostul pentru care l-a angajat în slujba ei Moartea.

Undeva, pe deasupra cărări, zbura Moartea cu aripi negre şi se încredinţa că Ilie îi este slujitor fidel. Dar Ilie îşi cunoştea stăpâna, de aceea îi arăta că el este cu tot sufletul servitorul ei. Prin urmare, îşi pornea ritualul uciderii prin cuvinte:

– Acum, Veto, şi şi tu, Lazăre, pe aici aţi fost trecători de multe ori şi, iată că pe aici vă e ultima trecere! Aşa că luaţi-vă rămas bun de la mesteceni şi carpeni, de la florile cornului şi de la mugurii gorunilor. Luaţi-vă rămas bun de la negrele mierle care din galbenii muguri ai ciocurilor înfrunzesc cântecul dragostei de a trăi pe pământ! Ascultaţi, Veto şi Lazăre, mierlele! Nu-i aşa că zorii cântecului, pârâu de lumină din ciocuri de mierlă, vă spală nămolul cel lăsat de torentele prostiei pe inimi?!

Lazăre, Veto, înfloriţi-vă în trupuri, uitaţii muguri ai amintirilor, cei de când vă ţineaţi în braţe acolo, mai sus, pe marginea miriştei! O, ce tineri eraţi, pe când sorbeaţi paharul cel mare al zării plin cu vinul fericirii! O, vai, ziceaţi pe atunci că vinul acela e veşnic! Acum paharul vostru e sec, încă din toamnă. Voi l-aţi secat cu limbi trădătoare la masa cu aur… Luaţi-vă rămas bun de la albii cireşi ai pădurilor, de la albii călugări ai munţilor, care bogăţia cireşelor v-o lepădau înainte să fiţi fericiţi şi sătui!

O, voi, trădători şi ucigaşi ai libertăţii!

O, voi, risipitori ai comorii pe care eu nu o voi mai aduna niciodată! Marea comoară, râvnită comoară, a liniştii mele!

Veto şi Lazăre, luaţi-vă rămas bun de la pietrele drumului şi le cereţi iertare pentru nepăsarea voastră pe când le izbeaţi cu tălpile, neluându-le în seamă! Luaţi-vă rămas bun de la acest aer al zărilor cu îngerii vieţii, pentru că unde vă trimit eu, voi veţi avea numai pământ pe ochi şi pe gură! O să-mi răsucesc adânc în gâtul vostru cuţitul, să vă ajungă până în inimă…

Veta striga, îl implora:

– De ce? De ceeeee?! Ilie, de ceee! Ilie, ce trebuie să facem pentru ca să nu ne omori, că tu ştii că noi ţi-am fost prieteni! Noi te-am iubit ca pe fratele, ba ca pe tatăl nostru!…

Atunci Ilie a izbucnit:

– Că bine zici, Veto, nu chiar ca pe tatăl vostru, ci ca pe regele vostru! Credeţi că eu nu ştiu că voi, pe când mi-aţi văzut banii, m-aţi socotit a fi regele vostru, care prin bunăvoinţă vă putea îmbogăţi?! Eu am avut bunăvoinţă! Îmi plăcea tronul în care m-aţi urcat cu lungile cortegii ale gândurilor şi vorbelor voastre. Apoi, Lazăre, crezi că nu te-am văzut pe când făceai cu ochiul înspre Veta! Atunci tu mă credeai un rege al comorilor, dar prost! Şi voiai să mă jefuieşti. Şi ai făcut-o! Acum o să plătiţi voi! Atunci, am plătit eu, viaţa mea! Acum să vă plătiţi voi viaţa voastră cu ce aveţi mai bun!…

Aşa, treceau peste regatul lui Ilie, adică a lui Ahab al Gruiului. Dar Ilie nu-i voia în regatul său cel vremelnic, ci îi împingea spre fosta împărăţie a păcii lor, pe care şi-o năruiseră ei cu limbile lăcomiei, cele prea lungi şi nesătule, prea nesătule!

Coborau calea spre groapa întunecată a pârâului, care desena cu linia lui alburie fundul mării aceleia, nemilos de negre!

Treceau dincolo de hotarul până la care îngerii vieţii ţinuseră legată în funii tăcute de priviri cereşti acea zburătoare neagră care se pregătise să se năpustească peste ei. Acolo, se opreau îngerii vieţii, ţinând cu greu în funii de putere cerească acea harpie imensă şi neagră. De acum, funiile acelea nu mai depindeau de îngerii care au legat-o pe harpia neagră, ci de Lazăr şi Veta, de puterea lor pe care o vor înălţa din sufletele lor pentru întărirea acelor funii. De acum, chiar numai sufletele celor doi năpăstuiţi puteau ţese plasa cea mare, pe care să o arunce cu mare forţă spre harpie, pentru a uşura lupta îngerilor şi a împuţina forţa harpiei de sub sforile de priviri îngereşti în care ea era încă, o, încă, ţinută!… Dar cât, oare?

Veta şi Lazăr habar nu aveau de lupta care se dădea deasupra lor, pentru viaţa lor!

Însă, deodată Veta şi Lazăr s-au hotărât că dacă tot mor, atunci să moară cu demnitate, cu tărie, să moară cu inima curată! De aceea Veta a zis lui Ilie:

– Ilie, tu nu eşti Ilie, tu eşti crudul rege Ahab, iar sufletul tău e Izabela ta. Izabela ta e o curvă care s-a întâlnit în toamnă cu gândul nostru cel desfrânat! Aşa, a zămislit Izabela ta, pentru noi, monstrul pe care, iată îl vedem acum deasupra noastră, că ne caută cu ochi flămânzi de sânge… Dă-i, Ilie, să sugă acelui monstru! Dă-i, Ilie, să lipăie sângele nostru, cum am lipăit şi noi cu limbi lungi de lăcomie galbenul aurului tău, pentru care ţi-am dat nepreţuita noastră comoară, pacea noastră!

Ilie, noi ne vrem pacea înapoi! Îşi dăm nu numai ce ţi-am luat, ci tot ce avem! Lazăre, scoate aurul nostru şi când ne va ucide Ilie, noi să plecăm pe aripi de pace pentru că am fost cinstiţi chiar cu el, criminalul!

Au aprins opaiţul cu seu de oaie şi, pregătiţi de înjunghiere, începeau să se simtă una cu acel seu de oaie care ardea, dând lumină în juru-i. Aşa şi ei, voiau să dispară asemenea acelui seu, dând lumină chiar acelui criminal!

Aşa că repede au scormonit locurile din pământul bătătorit al camerei pe unde îşi puseseră comorile. Le-au scos. Să fi fost, la numărat, treizeci de monede, numai florini… Apoi Veta a zis:

– Ilie, hai sfârşeşte-ne odată, că moartea e mai groaznică atunci când o vezi, decât după ce te ucide!

Lazăr a strigat tot aşa:

– Haide Ilie, dă! Ilie, nu ţi-ar lăsa Dumnezeu mâna să mai ucidă!

Veta cu Lazăr, privind spre mâna criminalului, au văzut-o plină de sânge. La fel, mânecile cămăşii erau însângerate… Se mirau: „De unde sânge, că doar pe noi încă nu ne-a lovit cu cuţitul?! De unde sânge? Poate că Dumnezeu face o minune cu noi, de aceea Ilie îşi varsă sângele din el pe braţele acelea care în toată viaţa au vărsat sânge…”

Dar nu era aşa! Ilie nu îşi pierdea prin braţe sângele, ca o pedeapsă pentru crimele făcute cu braţele lui, ci era sânge, dar nu sângele lui, ci altul, mai scump lor! Nu! Nu era înveninatul sânge al lui Ilie, ci alt sânge, de miel nevinovat. A mielului care a izbăvit Valea Dosului de tâlhari…

Apoi, deodată între ei şi acel sânge de pe braţele lui Ilie, s-a ivit un fel de fiinţă de fum, ori poate că era doar efectul oboselii lor extreme după atâta conştientizare a morţii lor, aşa din clipă în clipă… Da, da! Parcă ceaţa aceea de pe ochi se contura, prindea fiinţă!… „Oare să fi fost noi înjunghiaţi?! – se întrebau Veta şi Lazăr. „Să fie oare ceaţa aceea sufletul meu care iese din trup?” – îşi zicea fiecare, la capătul puterilor… Au căzut amândoi deodată pe pământul bătătorit al camerei. Li se părea că mai aud un fel de îndemn:

– Ilie, ţi-ai înjunghiat mielul de Paşti! Pleacă! De acum aceştia sunt mieii mei! Pleacă, Ilie!!

Dimineaţa Veta şi Lazăr erau în casă, întinşi pe pământul camerei… Lumina cerului le curgea printre pleoape! Era ziua Învierii. Veta a început să se mişte sub razele calde, când, şi Lazăr a prins viaţă! Veta a dat glas ca o mierlă îndrăgostită de soare:

– Haide Lazăre! Vino, Lazăre, în braţele mele! Lazăre eşti viu!…

Comoara :
Cap. XVII Pâciul cel gelos

Venea luna septembrie şi oamenii îşi încărcau clăile de fân de pe câmpuri, în care trase de boi şi le transportau în apropierea caselor, transformându-le acolo, în uriaşe semne ale hărniciei lor înţelepte din timpul verii…. Ultimele clăi de cereale erau îmblătite, câte mai rămăseseră încă în așteptare, din fel de fel de pricini…

Erau culese fructele şi puse la uscat sub soarele care, culcat cu capul pe coama de munte a Brezei, privea pieziș şi somnoros, aproape toată ziua, spre alergătura aceea de furnici, care umblau în două picioare… Oamenii aceia – furnici – adunau, adunau, să fie muşuroiul tot mai mare! Acele gâze goleau copacii de crengile încărcate de frunze şi făceau frunzare care deveneau, iarna, hrană oilor şi vacilor. Muşuroiul cel mare, cu cele depozitate pentru iarnă, va deveni pentru fiecare om soare care îi va încălzi trupul şi sufletul în locul acelui soare obosit care pleca spre odihna iernii.

Primele nopţi din septembrie, în care frigul a muşcat galben în frunzele mestecenilor şi ale prunilor, i-au făcut pe acei oameni singuratici să se gândească la ziua care se apropie, ziua de cumpănă, ziua socotelilor. Era ziua târgului. Aceea cădea în sâmbăta de după Înălţarea Sfintei Cruci. Atunci veneau la Zlatna cumpărătorii din imperiul cel mare. Atunci se vindeau şi se cumpărau tot felul de animale şi de unelte, tot felul de mărfuri care îl puteau ajuta pe fiecare să treacă prin năpasta iernii.

Oamenii, la fel lui Dănilă, vindeau vite şi cumpărau cereale, vase, condimente, sare şi multe altele… Carele se goleau de o marfă şi erau încărcate cu altă marfă, după cum avea planul stăpânul carului şi prietenii cărora le transporta marfa…

Dănilă şi-a vândut juncanii, dar nu a vrut să ia aur pe ei, ci numai arginţi şi bani de aramă. Noroc că evreul era alături şi schimba banii după pofta inimii oricui. Apoi norocul era ţinut pe loc de jandarmii care vegheau liniştea târgului… Dar ochii nu puteau fi opriţi să nu vadă ce şi cum. Aşa că erau destui plimbăreţi care nici nu vindeau, nici nu cumpărau, ci doar întrebau de preţ şi ofereau sume de batjocură vânzătorilor… Deh! Fiecare, după mintea lui, era liber să ofere, să dea ori să fie la târg numai aşa pentru ca să vadă ce şi cum…, ca tot omul care umblase pe văi adânci şi trecuse vârfuri de munţi spre a vedea târgul.

Erau acolo oameni care făceau jonglerii şi propuneau jocuri pe un filer ori pe o coroană de argint… Cei veniţi la târg erau îndemnaţi să intre în corturi unde vor vedea pitici şi oameni cu gura de lup, cu mâini terminate în gheare la fel vulturilor…

Ziua aceea de târg, de mulţi nu a fost uitată uşor pentru ce au câştigat, pentru ce au pierdut, pentru ce i-a învăţat, pentru ce le-a oferit fiecăruia, după motivele pentru care plecaseră la târg…

Trei bărbați – ca toți bărbații, îmbrăcaţi, adică în opinci, cu cioareci de lână, cu cămăşi de in, care aveau jure şi purtând pe umeri ţundre cenuşii – zic, trei bărbaţi străbăteau târgul de-a lungul şi de-a latul şi se opreau pe unde vedeau că se vinde ori se cumpără mult.

Unul dintre bărbaţi era scund, cu o pălărie rotundă şi neagră peste părul şi barba galbene, iar ochii i se desenau albaştri pe faţa roşie şi rotundă de grasă ce era. Îşi ţinea mâna stângă înfiptă după şerpar, iar cu dreapta se freca la ochi de câte ori se apropia de vreun jandarm.

După acest om, venea al doilea, care era înalt, aplecat de spate şi îşi ţinea pe sub pălărie mâna pe o parte a feţei, acoperindu-şi ochiul stâng de parcă în poziţia aceea având mâna, gândea mai bine la târguielile lui. El se ferea de locurile unde se arătau jandarmii, că deh! – omul merge prin târg încotro vrea…

Al treilea, de statură mijlocie, îşi ţinea pălăria trasă pe frunte şi parcă îl necăjeau razele piezişe ale soarelui pentru că punea destul de frecvent mâna la frunte spre a privi în zarea târgului după tânguielile pe care le căuta… Şi el ocolea jandarmii, iar când îi vedea, se strâmba de parcă aceia ar fi avut miros de capră în călduri…

Cei trei s-au târguit cu un cărăuş, apoi împreună cu cărăuşul au mers la locul unde se vindeau cereale şi diverse feluri de făină. Doi au plecat să cumpere doi saci de fasole uscată. Cel de statură mijlocie a rămas şi a încărcat carul împreună cu cărăuşul, punând saci peste saci – cu grâu, cu porumb, cu făină de grâu, cu făină de porumb. Ceilalţi doi au venit cu sacii de fasole. Apoi au adus câţiva saci de cartofi…

Au dat arvună cărăuşului, spunându-i unde să ducă târguielile. Apoi au plecat fiecare în câte o parte de târg, după cum le era gândul de a mai cumpăra. Grasul cel mic a cumpărat un juncan frumos, puternic, cu pielea roşcată, strălucind de sănătate pentru traiul cel bun pe care îl avusese în acel an mănos. Cel cu palma pe faţă – gânditorul, şi cel cu palma pe frunte şi cu privirea chiorâșă, când apărea soarele – zic, cei doi s-au dus în partea de târg unde erau de vânzare capre şi porci.

Cel mijlociu – cu pată pe frunte, s-a dus să târguie un porc, iar chiorul, adică cel cu mâna pe ochiul stâng, s-a apropiat de cioporul de capre.

Acum, ori chiorul cel înalt pusese ochiul lui cel bun cu o privire criminală peste un ţap băţos şi încornorat, ori ţapul băţos nu avea plăcerea să-l vadă pe chior în apropierea caprelor sale…, destul că pe când chiorul se târguia cu stăpânul şi privea cam prea obraznic spre caprele ţapului, să şi le facă ale lui…, ţapul s-a hotărât pentru început să îşi arate nemulţumirea printr-o bătaie de picior şi printr-un strănut cam mucos înspre chior. Dar chiorul nu l-a luat în seamă şi pipăia pe albele neveste ale ţapului pe şolduri, pe la ţâţe, pe după cap… Atunci s-a auzit aşa – deodată un fel de zbierăt – grohăit din gâtul ţapului, apoi ţapul s-a tras înapoi dintre capre, aşa vreo trei lungimi ale corpului său. Caprele au înţeles intenţia ţapului şi i-au lăsat coridorul de atac liber. Pe când chiorul pipăia o capră, stând aplecat cu spatele spre rivalul său, ţapul gelos a prins viteză ca un fulger pe coridorul dintre capre şi a izbit cu toată puterea părţile moi ale chiorului. Chiorul a căzut în cap şi s-a răsturnat într-o parte. Atunci ţapul a sărit cu picioarele pe el şi aplecându-şi coarnele şi le-a împins cu putere în bărbia chiorului… Noroc cu stăpânul caprelor care l-a pălit cu bâta lui noduroasă de corn pe ţapul gelos.

Chiorul se ridica năucit şi murdar de urina şi balega caprelor şi striga:

– Vai, lua-te-ar dracu, pâci împuţit! Omule, cât face pâciul asta, că vreau să-l cumpăr şi să-i arăt eu că eu sunt dracul lui! Ei, pâciule, țapule, astăzi, acum, te i-a dracul! Te ia dracul, m-ai auzit?!

Ţapul grohăia din gât ca porcul şi probabil că pe limba lui îi adresa chiorului aceleaşi politeţuri…

Stăpânul ţapului stătea în cumpănă să-şi dea ţapul cel furios pe mâna chiorului sau nu?! Când dracul din mintea stăpânului a biruit pe îngerul milei. Mai mult, l-a sfătuit pe stăpân să ceară un preţ de trei ori pe cât făcea acel afurisit de „pâci”! În consecinţă, i-a zis chiorului:

– Doi galbeni şi batem palma!

Chiorul a zis:

– E al meu! Ei, pâciule, ai dat de dracu! Încă, omule, mai dă-mi două capre, din cele care au fătat mai târziu, să fie cu lapte până la iarnă!…

Omul caprelor i-a ales chiorului două capre, le-a legat cu câte o sfoară pe fiecare, iar sforile au fost puse în mâna cumpărătorului. Cumpărătorul cel chior şi-a scos din chimir trei florini de aur, să-i dea vânzătorului, când, vai! – ne învăţătura de minte! Ţapul fusese lăsat în continuare liber şi izbitura de bâtă a ciobanului nu îl lecuise de gelozie. Aşa că prostia omenească şi gelozia „pâciului” s-au întâlnit într-o mare izbitură de ţap în pieptul chiorului, care din nou a căzut cât era de lung, pe spate, trăgând şi cele două capre peste el… Chiorul, prin balegă şi urină de capre, abia respira! Era congestionat la faţă şi murdar, ce mai?! Era cu adevărat un drac! Adică negru la trup, de balegă! Negru la suflet, de furie şi sete de răzbunare. Dacă nu ar fi fost jandarmii prin târg, l-ar fi împuşcat pe acel pâci şi poate că l-ar fi înjunghiat pe acel cioban de capre…

Văzând chiorul cum un jandarm, din depărtare, se îndreaptă să cerceteze acel câmp de luptă, s-a grăbit să apuce scurt de sfoară ţapul cel nebun, într-o mână, iar cu cealaltă sforile celor două capre şi să plece într-o parte, cât mai departe de ochii jandarmului. A dat de un cărăuş liber, i-a strecurat arvună o coroană de argint şi i-a dat în grijă ţapul şi caprele… I-a pus sforile în mâini şi i-a zis să o ia spre Vâltori pentru că el îl va ajunge din urmă. Apoi s-a făcut nevăzut prin mulţimea de oameni.

Când, iată că apare jandarmul, care îl urmărise pe chiorul pierdut în mulţime, şi îl întreabă pe cărăuş:

– Ale cui sunt caprele? Ale dumitale?

Cărăuşul, supărat pentru că intrase sub norul care venea spre el de sub pleoapa jăndarului, a presimţit că îşi va pierde coroana de argint. În consecinţă, a căutat să scape de acel nor al stăpânirii şi s-a retras sub streaşina unei minciuni:

– Domnule jăndar, omul ăsta e de la noi din Almaşul Mare şi mi-a încredinţat caprele până el merge să îşi cumpere nişte grâu, ca tot omul… Apoi, vom pleca spre Almaşul Mare să ajungem acasă până nu se face noapte, că mai avem şi altă treabă.

Jandarmul l-a crezut pe căruţaş, apoi s-a îndreptat în direcţia pe unde o luase chiorul. Jandarmul a tot căutat în partea aceea, apoi pe locul unde se vindeau cerealele însă nu a dat de chior.

Între timp căruţaşul şi-a luat inima în dinţă şi boii de coarne şi a pornit spre Vâltori. A avut noroc, a scăpat de a mai fi luat la întrebări. Undeva, pe la mijlocul drumului spre Vâltori, îl aştepta chiorul. Dar lângă chior mai era unul mic şi grăsuţ, ţinând de sfoară un boulean tânăr de vreo doi ani, iar mai încolo, lângă un porc mare, greu, stătea un alt om de statură mijlocie şi cu pălăria trasă mult pe frunte.

Cel cu porcul a zis:

– Ei, cărăuşule, avem acelaşi drum! Uite o coroană de argint! Haide să punem porcul în car! Veniţi şi voi, vecinii mei! Aşa căruţaşul, cu porcul în car, cu juncanul cel roşu legat în urma carului şi cu soţul cel gelos alături de cele două consoarte ale sale – caprele, şi ele legate de loitrele carului – a pornit toată şleahta spre Vâltori. Dar nu au mers mult, când numai ce zice chiorul:

– Omule, noi mergem înainte, pentru că avem şi alte treburi. Dumneata cunoşti satul?

Căruţaşul a zis:

– Păi domnia ta, eu sunt cărăuş şi umblu mult, aşa că şi pe aici am tot fost…

Chiorul a răspuns:

– Atunci, ieşi din Vâltori, iei drumul spre Secături, apoi, după ce treci valea, sub coastă se face un drum spre pădurea Dâmbăului… De acolo, o iei tot pe drumul acela, prin pădure… Te vom aştepta, poate că acolo unde se face drumul spre Secături. Aşa că noi o luăm înainte.

Cei trei au plecat, dar aşa unul la distanţă mare de celălalt, de parcă nici nu se cunoşteau şi nici nu ştia cel din faţă de cei din urmă…

Drumul a fost favorabil celor trei.

Au ajuns, până la urmă, după lung drum prin pădurea Dâmbului, undeva sub o coastă unde era un fel de poiană în pădurea bătrână – pădure de fagi şi de carpeni. Acolo se termina drumul de car. În poiana aceea erau două căsuţe tencuite cu lut şi date cu var albăstriu. Chiar la marginea drumului erau şura şi grajdul. De jur-împrejurul poienii era un gard din speteze făcute din rude lungi de fag şi carpen, crăpate în două. Nişte miei păşteau pe coasta întinsă. Dincolo de gard, în pădure, se zăreau nişte vaci muşcând în smocuri de iarbă încă verde. În partea cu şura, erau vreo trei clăi mari de fân. Între şură şi case erau câţiva meri, o mulţime de pruni, şi trei cireşi care îşi pierduseră frunzele galbene-roşii. Apoi pe lângă gard, erau încă încărcaţi de pere de iarnă, câţiva peri. Ce mai, era o aşezare de oameni gospodari!

Când au sosit cei trei şi căruţaşul cu sclavii cei legaţi în funii, le-a ieşit înainte o femeie aşa mai înaltă, la o vârstă de mijloc, acolo către cincizeci de ani, care le-a strigat:

– No, aţi venit cu târgaşurile? Dar ce-i cu tine Ioane, unde te-ai mâzgălit aşa? Ai alunecat şi ai căzut?

Chiorul, lovit în inimă de acel topor de întrebare, a icnit:

– No şi tu, Reli! Şi eu, ca omul! Dar ţi-oi povesti deseară! Mai bine, vino şi ne ajută să băgăm animalele! Şi să ai grijă să nu stai înaintea acelui drac de ţap, că e chiar dracul gol!

Dar femeia, ca femeile, curioasă, s-a dus întâi chiar la ţapul cel afurisit şi l-a dezlegat. Acela a behăit către ea, de parcă îşi găsise mama pierdută şi a început să o prindă cu dinţii de fusta ei confecţionată din cânepă de casă – fustă care era cam condimentată cu fel de fel de resturi de mâncăruri, poate că multe dintre acele pete erau deja râncezite de când nu mai fusese spălată…

Când, femeia a strigat aşa deodată:

– Măi oameni buni! Ţapul acesta a fost crescut de mine şi eu l-am vândut la unul cu multe capre, care stă în Troianul Zlatnei, pe drumul spre Valea Dosului. Nu-i aşa că e un om aşa mai slăbuţ, cu nasul cârn, cu mustaţă şi ţine toată ziua o pipă în gură?

Chiorul a rămas ca trăsnit. Adică femeia aceea care îi era şi mândruţă de nevoie şi mai ales pentru galbenii lui, femeia aceea crescuse acel „pâci” şi îl învăţase să împungă aşa de năvalnic, apoi îl vânduse, iar el se dusese la târg la îndemnurile ei, să îi cumpere capre şi, când-colo, îi adusese ceea ce ea vânduse, dar, mai rău, pe propria piele simţise ce educaţie i-a făcut acea femeie, pâciului!….

Mai că îi venea să o „pocnească” pe Reli, adică, în limbajul locului, să o lovească… Deodată, începu să râdă, strigând:

– Cum îşi râde dracul de om! I-am zis eu pâciului că o să vadă pe dracu, dar dacă mă gândesc bine, dacă îl îndemn pe pâci să meargă la fântâna din grădină să bea apă, atunci, cu siguranţă, privind în baltă, va vedea pe dracul! Chiar el e dracul gol, pe care, uite, tu, Reli, cu mintea ta l-ai făcut aşa cum îl vezi şi o să vezi! Reli, făcătoare de draci, cred că o să trag pielea de pe dracul tău, după ce îi voi da câteva bâte în cap, să simtă el ce am simţit eu în târg!…

Femeia nu ştia ce să facă şi a strigat:

– Ioane, omul lui Dumnezeu, te rog nu te gândi să-mi omori pâciul! Ţi-oi da mai mult decât ai dat tu pe el şi lasă-l!

Chiorul a ripostat:

– Femeie, l-am cumpărat pentru ca să-l omor! Mama şi… lui de pâci! Din cauza lui era să nu mai vin acasă! De nu mă strecuram printre oameni, nu mai veneam acasă…

Căruţaşul şi ceilalţi doi nu se mirau de acele vorbe. Însă căruţaşul bănuia că e ceva necurat cu chiorul de a fugit de jăndar, dar banii chiorului îi sunt mai dragi lui decât ochii jăndarului, aşa că va şti să tacă…

Căruţaşul simţea că nu îi foloseşte să mai zăbovească, s-a grăbit să plece. Ştia că dacă aude ce nu trebuie, s-ar putea să-şi piardă viaţa. Apoi, dacă îi privea bine pe cei trei, vai, parcă erau cei căutaţi de jăndari!

Căruţaşul s-a prins cu mâna de falcă şi a strigat:

– Vai, vai, mă doare măseaua! Oameni buni, eu vă las cu Dumnezeu şi o să trec pe la fierarul din Vâltori să îmi scoată măseaua, pentru că nu mai pot de durere!…

Cu jumătate de gură a zis:

– Fiţi sănătoşi şi să aveţi parte de animale! Doamne, ajută-ne! – şi a plecat.

Căruţaşul nostru, în drumul lui spre Vâltori, a întâlnit un alt căruţaş care avea carul încărcat şi îşi îndemna boii să urce panta. I-a zis:

– Sănătate, Nicule! Doar nu te duci de unde vin şi eu, că altă casă nu mai este pe aici! Te-au angajat trei inşi, nu?

Cel cu carul încărcat i-a zis:

– Aşa-i cum zici! Dar şi tu ai dus bucate şi legume?

Căruţaşul care cobora i-a răspuns:

– Nu, nu! Eu i-am dus un boulean, un porc, două capre şi un pâci tare încornorat, de parcă îi dracu în picioare! Doamne, omule! Apoi a zis încet: Se vede că oamenii ăştia au bani! Ai grijă ce zici, descarcă repede şi vino să mă ajungi din urmă! Te aştept la crâşma lui Leontariu, acea cu păstrăvul desenat pe firmă… Mie nu mi se pare a fi lucrurile bune!…

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*