Nicolae Nistor (Mihăieşti-Vâlcea)*Poezie*Poezie*Poezie*

Iluzii şi ivoriul de contrabandă 

se vinde tot ce mișcă
ivoriul de contrabandă
în volatile piețe online
fracuri împrumutate
el cel amanetat
unei dame
cu sâni obosiți
rătăciți în arginți
la colțuri de stradă
pileală de lux
multă propagandă
în piața mașinilor de lux
se strigă
cumpărați scheletul
din cimitirul cu elefanți
cumpărați călătoria
în lumea de căscați
punga cu arginți colorați
pe o altă stradă
mulțimea ce strigă
nu zăpada trebuie să învingă
ci noi cei abonați la arpacaș
ce suntem protagoniștii de pe sticlă
prea triști să ne mai fie frică!

Bătâneţea unui unicorn 
Dedicaţie d-lui G.S.

Este ca o stradă necunoscută de care nu știm,
despre care nu cunoaștem sfârșitul ei.
Și, uite-așa, mai poticniți, mai visători,
ne deplasăm ușor, mândri,
cărând cu noi o altă sperată tinerețe, matură.
Prilej să ne facem cadouri
amânate, uitate, alteori, nesperate.
Există avantajul că poți face ce vrei,
că poți să te placi pe tine, chiar,
și pasiunile pe care nu le-ai trăit
și nu le-ai pus pe tapet!
Este un (alt)fel de creativitate, acum,
de parcă trăiești o altă viață!
Nu vârsta ucide,
doar singurătatea și resemnarea, poate!
Ai primit pietre de jad la naștere,
de la unicorn, să ai noroc,
după care aștepți să te vezi cu unicornul,
pe care uroborosul nu-l vrea!

Gara de noapte 

Nu te lega de noapte
este ca un drum fără sfârșit
o neliniște înghețată în timp
apoi te uiți după zi
aplecat pe balcon
într-un plonjon
de noctambul
pe aici este liniște
era cândva o gară
multe flori și despărțiri
în așteptări târzii
cu miros tei
cu miros de trandafiri
cu multe iubiri
așa ca un tablou
atârnat în minte
nu te lega de noapte
lasă adierile ce vor aduce
lumina prin efracție
o speranță pe gaura cheii
prin care temnicerul nopții
privea intimitatea disperării
această gară de noapte
cu zgomot de șine
cu zgomot de șoapte
o gară plecată de mult
într-o noapte

Inorogul nu poate fi ucis

ar trebui să tac
să mă las copleșit de umilință
să privesc de mii de ani cum
ești biciuită în piațetă
cum faci icoanele să plângă
ar trebui să ascut spada
care va ucide inorogul
și cine mă duce la izvoarele
miraculoase
să fiu tămăduit
ar trebui să las pe Karn
să conducă mânji nemuriri
ce se adapă în liniște
tocmai când stă la pândă moartea
ca sacrificiu
tu călare despletită
alergi de nu se moare
până la izvoare
până în Paradis

Tu vioara mea, eu piatră încărunţită 

Fiecare clipă ce fuge, ne unește mai mult,
amintirile noastre stau ascunse tăcut.
Nopțile par mai lungi și dorim dimineața,
răsăritul de soare, pare, că salvează viața.
Eu sunt prea încărunțit de spirala vieții,
tu ești vioara de vis, care cântă semeață,
la un bal unde timpul este sub cheie,
unde dansul iubirii ne rotește etern.
Fiecare clipă aș fi vrut să aștern,
fluturi mulți colorați intre noi și infern,
să furăm fiecare clipă, ce vine, furtună,
după ploi ce se scurg, apare lumină.
Șemineul ce arde trăirile noastre,
muzica de vioară se înalță în noapte,
noi ușor obosiți, îmbrățișați în șoapte,
fiecare clipă ce trece,ne unește de moarte.
Eu o piatră uitată, tu vioara ce iartă,
o poveste cu baluri ascunse de timp,
care se mai văd în portrete cu rid,
unde vârsta dispare, ascunsă-n iubire,
multe flori, mulți fluturi și multă uimire!

Nu ştiu dacă am plecat,sau nu mai sunt…

Am nevoie de castele de nisip ca speranțele,
care sunt aer pentru viața.
De nu știu câte ori, viața m-a separat de dragoste,
aruncându-ma în oglinzi deformate.
M-am refugiat în muncă asemeni unei biserici părăsite,
în care numai eu eram vinovatul de serviciu
pentru oboseala de a iubi, pentru oboseala de a ierta,
pe cei care mă pălmuiau din umbra
Sau aruncau cu pietre în vitrinele construite de mine.
Schimonoseala sufletului, cocoșat de răutatea
unora dintre noi,
m-a făcut să plâng ascuns.
Nu vreau să trec uitat de lume, resemnat sorcovind viitorul.
Vreau să fac castele de nisip alături de nepotul meu,
să nu las ridurile să le prăbușească
datorita războaielor vieții,
să-l învăț să învingă numai când trebuie,
sa piardă pentru cei dragi lui,
dar mai ales să construiască speranțe pentru el și alții.
Aș spune că am luat tot ce am meritat de la viață,
și nu am fost nemulțumit,
Acum, vreau să descopăr basmele și povestirile lumii,
alături de nepotul meu, să deschidem sute de povestiri,
unde să ne strecurăm amândoi ca într-adevăr
călătorie fără timp,
să nu mai știu dacă am plecat de mult sau nu mai sunt!

Bal mascat …

De ce îți cer tristețea înapoi,
Lacrimile amestecate,-n șuvoi?
Triste măşti, luate la intâmplare,
Săruturi amare, lumânări în altare.
Sfinte ce zboară fără aripi în burg,
Castele ruinate,focuri ce curg.
De ce trecutele iubiri să le ascund
Când întrebărilor nu pot să răspund.
Amintirile bântuie prin castele,
Carnaval cu măşti şi mii de mistre.
De ce să ascund despărtirea de tine,
Acum să fiu nedrept nu se cuvine.
Viața poartă măști hidoase,
Ne ascundem de ele sunt geloase.
De ce să te leg de tabloul cel vechi,
Care poarta urma falselor perechi.
Măștile ne poartă în lume, ne înșeală
Din tabloul din hol tu cobori în fală!

Final de carieră 

se întâmplă să fi singur
într-o indiferență ascunsă sub gene
strigătul tău este fără ecou
ești ascuns după muncă
ca un refugiu închipuit
te vezi într-o oglindă opacă
vezi un străin ca o sosie
poza de pe birou îți seamănă
chiar dacă lângă tine sunt ființe
care par străine
când ai primit toiagul și un ceas placat
cu iluzii
îți iei cutia cu bunuri personale
te arunci în stradă buimac
nu știi încotro să o iei
acasă erai un pasager
cu geanta pregătită
un chiriași cu bani
care plătea accesul la televizor
soția învață să te suporte
vecinii au încă un străin pe scară
nu poți duce gunoiul
câini nu te cunosc
nu poți merge la bodega din colț
locurile fără întoarcere sunt ocupate
de un arhitect și un avocat
bețivii cu ștaif
care construiesc dispute
la o palincă ce ucide
pe stradă libertatea
are mult soare și speranță
necunoscuții iubesc oamenii inutili
și aparența unei distincții aristocrate
ei nu știu că singurătatea este și familistă
sau cum furtuna timpului năruie o carieră

Dansul lebedei 

Am încercat să te uit ,ascuns în mine,
prezent la întâlniri fără să știu cu cine,
o muzică dansată de lebădă ce plânge,
spectacolul la care nimeni nu învinge,
unduiri de aripi albe, disperate, adormite,
ce trandafiri aruncă albul peste moarte,
și cum pierdut sunt în astă-nsingurare,
rămâi mereu năluca ascunsă -n noapte,
sunt nelipsit l- acest balet fără de tine,
la care balerina niciodată nu mai vine,
afișul a început să îmbătrânească,
portarul a încetat să mai trăiască,
iar eu încărunțit, fugit dintr-un tablou,
refuz să mai trăiesc în viitorul-ou

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*