Mihai Frunză (Câmpuri-

ECOGRAFIE (BIOGRAFIE ECOLOGICĂ)

Mihai Frunză s-a născut la 22 mai 1947 în familia unui preot ortodox. Locul naşterii: comuna Câmpuri, localitate vrânceană în care a trăit şi celebrul moş Ion Roată. De altfel, criticul literar Bogdan Ulmu vede unele paralelisme stilistice în opera celor doi concitadini, care în ultima vreme au început să semene şi la chip.
Meseria de bază: medic dentist în Brăila. Aceasta ar fi o explicaţie a faptului că prozatorului îi cam place să muşte. Probabil că are cu ce!!
Debut literar la frageda vârstă de 42 de ani (iulie 1989) cu o schiţă umoristică premiată la un concurs iniţiat de revista „Urzica”. După 1990 s-a consacrat definitiv ca prozator scurt (1,65 m) şi publică peste 200 de schiţe în Urzica, Şopârla, Moftul român, Revista X.
În 1992 este distins cu un MĂR DE AUR pe care nu l-a putut recepta deoarece, plecat spre Bistriţa, a ajuns la Odobeşti.. Acelaşi lucru se repetă în mod fatalist şi în 2008 când a ajuns nu departe de Odobeşti, la Panciu. Un premiu AUR în 1994, este de această dată receptat de la Valentin Silvestru la restaurantul care nu întâmplător se numea ,,Odobeşti” din Capitală..
În 1996 apare volumul de povestiri vesele Bordelul thailandez. Cartea este bine primită în familie, dar este refuzată de majoritatea difuzorilor, care cred că este vorba despre literatură pornografică. În 2000 apare volumul intitulat Culmea ironiei. Culmea ironiei este că difuzorii au rămas cu vechea impresie. În schimb, volumul Cine a pus umor pe clanță?- 2001 – se bucură de o difuzare excelentă. Se vând cinci exemplare, din care patru au fost cumpărate de soţia autorului pentru a fi folosite în scopuri numai de dânsa ştiute. Anul 2003 aduce pe lume un alt volum de proză scurtă, intitulat Sacul cu pisici, aventură din care scriitorul a ieşit cam zgâriat. În anul 2008 o editură care se ocupă cu terapii naturiste şi leacuri băbeşti îi sponsorizează apariţia unui nou volum. Nu este de mirare faptul că acesta se va numi Terapia prin râs. Prin el s-a dovedit faptul că şi un dentist poate să trateze cu succes nevroza, depresia şi mătreaţa. În 2011 apare celebrul Dicționar impertinent despre care, din păcate n-a auzit nimeni. În sfârșit, în 2017 , Mihai Frunză, profund afectat de soarta scriitorilor români, publică volumul Premiul Nobel pentru caligrafie. Prietenul său, Alex Hanganu, susține că e scris frumușel.
În anii 1998-99 colaborează în calitate de scenarist cu simpaticul şi talentatul grup umoristic VOUĂ, motiv pentru care grupul era cât pe-aci să se desfiinţeze. Din fericire, scenaristul s-a oprit la timp!
Umoriştii brăileni l-au ales preşedinte al Cenaclului „Ştefan Tropcea”. Pentru că majoritatea membrilor erau epigramişti, Mihai Frunză s-a simţit obligat să scrie şi epigrame. Faptul că a reuşit să obţină şi câteva premii pe la concursuri şi festivaluri,
demonstrează că juriile tratează epigrama cu foarte mare indulgenţă.
În calitate de prozator, Mihai Frunză mai este premiat şi la Festivalul naţional „Constantin Tănase” de la Vaslui, în anul 1998. În anul 2008 este premiat la acelaşi festival, de această dată cu premiul I, probabil pentru că în juriu se afla şi prietenul său Cornel Udrea. În acelaşi an obţine premiul I şi la Festivalul „Anton Pann” de la Rm.Vâlcea cu toate că în juriu nu se afla Cornel Udrea.
Între timp, Mihai Frunză a devenit un scriitor antologic: apare în ŞTIINŢA SUPRAVIEŢUIRII, o antologie a umorului românesc contemporan alcătuită de scriitorul Mircea Cavadia, în UMORUL REFORMEI. REFORMA UMORULUI – antologie de proză umoristică românească, coordonată de Cornel Udrea şi în DESTĂINUIRILE FAZANULUI RUDOLF – antologie de proză umoristică românească alcătuită de acelaşi Cornel Udrea. Colac peste pupăză, fără să se pretindă epigramist, apare în ANTOLOGIA EPIGRAMEI ROMÂNEȘTI, editată de Uniunea Epigramiștilor din România.
În 1996 păstoreşte în cadrul editurii ELIXIR din Bucureşti revista de umor ŢEAPA. Este directorul publicaţiei, redactor-şef fiind eternul său amic, caricaturistul Costel Pătrăşcan. Revista apare şi astăzi, dar se numeşte suav şi comercial INTEGRAME CU UMOR. Între timp cei doi nu au fost prea cuminţi, Costel Pătrăşcan dându-şi demisia, iar Mihai Frunză fiind retrogradat redactor-şef.
Mihai Frunză a mai scris şi o delicioasă comedie, intitulată MAREA NEVOIE. O ţine cu grijă în sertar ca să nu se piardă. A citit-o, totuşi, în cenaclul literar. În timpul lecturii, auditoriul a avut mari nevoi. Comedia DINTE PENTRU DINTE are o soartă mai bună și zace în sertarul unui teatru de prestigiu. Prozatorul a mai comis şi un roman, bineînţeles umoristic. Se cheamă PONEIUL CU ARIPI şi autorul îl ține, inexplicabil, sub saltea.
Idealurile literare neîmplinite: un text de brigadă artistică, o anonimă, o informare, o tragedie…

PORCUL ANCESTRAL

Sala de paranghelii a fostului cămin cultural este aproape plină. Micşunel Pripoaie este fericit. O întâlnire cu un mare scriitor care a zugrăvit lumea satului nu-i de colo. Este idolul său literar. Îşi doreşte să-l vadă, să-l asculte şi chiar să-l pipăie. Marele scriitor întârzie puţin. În sfârşit, după două ore, apare. Este, într-adevăr, mare. Cu greu urcă treptele scenei şi se propteşte într-un scaun care pârâie. Zice plictisit:
– Bă, porcilor, vă salut! Lumea aplaudă. Micşunel este puţin surprins, dar se consolează repede:
– Bineînţeles că, pe lângă un mare scriitor, noi suntem nişte porci. Omul are, oarecum, dreptate.
Marele scriitor continuă:
– Filonul ancestral, bă, râtanilor, trece pe sub chiuvetă. Neantul abracadabrant se goleşte, cum bine zicea Jean Paul Sartre când avea o greaţă…Unde este astăzi chiuveta lui Sartre? Metafora, băi, râmătorilor ancestrali, este un elixir demisec. Nu vă mai holbaţi, godacilor, că aşa este!
Micşunel Pripoaie îşi zice:
– Scriitorul meu preferat se cam întrece cu gluma. Eu am făcut despre el o compunere în clasa a patra şi dumnealui mă face porc, râtan şi râmător ancestral. Nu-i corect!
– Să umplem pocalul cu metafore, suinelor încălţate! îndeamnă marele scriitor. Nu vă zgâiţi ca imparicopitatele! Metafora este divină, iar pocalul hiperbolic. Nu trebuie decât să deschideţi şifonierul cu libelule şi să grohăiţi ca nişte mistreţi ancestrali. Unde este primarul? Bivolul acesta bea singur ca un porc ordinar. Facem o scurtă pauză. Vă iubesc!
Pauza a durat câteva ceasuri bune. Lumea a aşteptat, însă, cuminte şi răbdătoare. Marele scriitor reapare efervescent:
– Băi, porcilor ancestrali, iar vă salut! După cum vă spuneam…metafora este o libelulă care grohăie. Primarul este un exeget al aromelor, deşi are capul demisec. Votaţi-l şi data viitoare, că-i băiat bun! Are însă şi lipsuri. Nu ştie ce-i sinecdoca şi oximoronul. Este un porc ancestral. Alegoric vorbind, porcul este o libelulă care grohăie.
Zicând acestea, marele scriitor îl arată cu mâna durdulie pe Micşunel.
– Bă, ăla de colo, tu ştii să grohăi?
– Nu ştiu, recunoaşte acesta vădit complexat.
– Atunci eşti un porc! Ieşi afară!
Micşunel Pripoaie părăseşte sala cu capul în pământ.
– Nu te necăji, îi zice femeia de serviciu de la closete, domnul scriitor este beat pulbere.
– Este beat?! se dumireşte Micşunel.
– Desigur, zice femeia. De trei zile chefuieşte cu dom primar. Amândoi sunt beţi ca nişte porci ancestrali.
– Doamne, ce binecuvântare! Eu credeam că-i ţicnit. Care va să zică, este beat. Dumnezeule mare, ce bine că este beat!
Micşunel Pripoaie iese pe uliţă şi se îndreaptă spre biserică murmurând întruna:
– Doamne, ce bine că este beat!

MICA GLOBALIZARE

Pe scara blocului miroase cumplit. Poetul Hanibal Zacuscă este profund deranjat. Cel mai tare îl supără inspiraţia.
– Un vecin aruncă găleata cu gunoi alături de ladă, îl lămureşte Pompilia. Ca scriitor, te rog să scrii un afiş şi să-l lipeşti pe zid.
Hanibal s-a apucat de treabă. A conceput câteva variante de text în proză precum: ,,Respectaţi confortul olfactiv!” ;,,Nu lăsaţi gunoiul pe mâna miopilor !” ; ,,Boule, fii mai atent !”
– Ultimul e prea dur, şi-a zis el. Să fiu mai subtil. Să scriu, mai bine :,,Numai un mamifer erbivor face atâta mizerie !”
– Iubitule, intervine Pompilia, tu eşti poet. Un text în versuri ar fi mult mai interesant şi mai educativ. Ai grijă,totuşi, să nu fii prea ermetic.
După trei ore afişul era gata. Suna astfel :,,Vezi ce mare e lădoiul ? De ce-arunci pe jos gunoiul ? ” A lipit afişul pe hol, dar nu s-a văzut niciun rezultat. Gunoiul zăcea tot pe jos.
– Voi sta la pândă, a hotărât Hanibal. Îl prind eu pe nesimţitul care îmi tulbură inspiraţia.
Zis şi făcut. A stat toată ziua cu ochiul în vizor. Spre seară, un individ a apărut cu o găleată în mână, a deschis uşa oficiului şi a aruncat nonşalant resturile pe jos. Hanibal s-a repezit ca un uliu :
– Domnule, dumneata nu înţelegi ce scrie aici, pe perete ?
– Nu.
– De ce nu-nţelegi? Eşti turc ?
– Nu sunt turc, sunt chinez. Turcul stă cu un etaj mai sus.

PRESUPUSE CUGETĂRI …LITERARE

– Robinson a naufragiat într-o joi. (Vineri)
– Soacră-mea n-a fost în viaţa ei la teatru. (Nora)
– Am o nevastă beton ! (Meşterul Manole)
– Educaţia aleasă te face domn. (Domnul Goe)
– Pe mine m-a tuns nea Alecu…Russo. (Mioriţa)
– Situaţia financiară a teatrelor este dramatică. (Revizorul)
– Într-o revoluţie trebuie să fii înarmat şi cu puşti. (Gavroche)
– Mi-am introdus votul în cele două urne. (Cetăţeanul turmentat)
– Mulţi tipografi s-au intoxicat cu PLUMB. (George Bacovia)
– Nu dau doi bani pe comediile lui Moliere. (Avarul)
– Îmi petrec concediile la Felix. (Otilia)
– Ca orice om cu bani, mi-am dorit Mercedes. (Contele de Monte-Cristo)
– Usturoiul are un puternic efect afrodiziac. (Doamna cu căţelul)
– Când eram tânăr îmi plăcea mică. (Bătrânul şi marea)
– La Termopile a învins reacţiunea. (Conu Leonida)
– Femeile cu picioare lungi sunt cele mai bune la pat. (Procust)
– Din păcate, nu mai pot să scot sabia. (Moş Teacă)
– Literatura oglindeşte nevoile omului. (Vespasian şi Titus Popovici)
– La băutură mă podideşte lacrima. (Ovidiu)
– Vrem să facem un pelerinaj la Athos. (Porthos şi Aramis)
– Epigramiştii nu sunt mieluşei. (Păstorel)
– Nu ştiu cum, dar m-am trezit în faţa urnei. (Cetăţeanul turmentat)
– Cele mai frumoase zâne sunt, totuşi, în Ferentari. (Făt – Frumos din Tei)
– Tineretul de azi mai citeşte o carte doar pe cant. (Kant)
– Eu i-aş băga pe toţi la mititica ! (Albă-ca-Zăpada)
– Daţi-mi şi mie o coroană! (Prinţ şi cerşetor)
– În fiecare bărbat se ascunde un copil. (Alexandre Dumas-fiul)
– Pe lângă plopii lui Eminescu nu poţi trece decât fără soţ. (Veronica)
– În noaptea nunţii, nevasta m-a pus să rad ţelină. (Figaro)
– În perioada de criză am avut noroc cu moara. (Ioan Slavici)
– În viaţă este important să prinzi ultimul tren. (Anna Karenina)
– Piesele sunt exagerat de scumpe. (Alfa Romeo şi Julieta)
– Nu prea mai avem elevi de nota 10. (Un pedagog de şcoală 9)
– Ca monarh, sunt foarte muncitor. (Împărat şi proletar)
– Puţintică răbdare este bună, dar nu prăjită. (Trahanache)
– Pentru noi, buda-i un lux ! (Budai – Deleanu)
– Am înlocuit metrul antic cu kilometrul modern. (Adrian Păunescu)
– Poetul trebuie să fie un slujitor al Cetăţii. (Mircea Dinescu)

PRIETENUL ADEVĂRAT

Poarta Raiului este închisă. Cineva bate cu insistenţă. Sfântul Petru apare somnoros şi plictisit:
– Ce doreşti, domnule muritor, în miez de noapte ?
– Vreau să intru. Sunt poetul Hanibal Zacuscă.
– Te rog să pleci înapoi imediat! Nu eşti programat astăzi.
– Nu contează. Trebuie să intru pentru că merit. N-am scris poezii cu pupături indecente, n-am turnat la Securitate decât în pahare, n-am băut mult decât în zilele fără soţ, n-am băut puţin decât în zilele cu soţ, n-am fumat decât ţigări scurte şi nu mi-am înşelat nevasta cu femei urâte. La biserică am mers săptămânal ca să joc pocher cu părintele Paisie. Cu aceste ocazii am făcut multe donaţii.
– Bravo ! zice Sfântul Petru. Eşti un muritor pios şi de aceea nu meriţi să mori. Acum două zile, Şeful mi-a povestit că un poet din România şi-a ajutat prietenul aflat la mare ananghie. Cred că era vorba de tine.
– Aşa este, zice Hanibal. Poetul avangardist Costică Bodler Coţofăneşti voia să se sinucidă. Nevasta l-a părăsit şi l-a dat afară din casă. L-am adăpostit la mine. Avea datorii la cămătari şi i le-am plătit. Era bolnav de maladii lumeşti şi l-am dus la doctori. Acum este sănătos tun şi scrie poezii normale.
– Păi, vezi ! Eşti un om bun, aşa că îţi ordon să pleci imediat înapoi!
Hanibal a plecat. S-a trezit brusc în propriul dormitor. Pompilia era în pat, goală-puşcă. El era întins pe jos, iar poetul Costică Bodler Coţofăneşti stătea nefiresc deasupra sa. Hanibal îi zice uluit:
– Ce faci, Costică ? De ce mă strângi de gât ?

DRACULA
Nici n-a coborât bine din avion şi americanul îmi zice:
– Prietene, cât stau în România, doresc din abundenţă trei lucruri: sarmale, ţuică bătrână şi Dracula.
– Dracula? zic. De unde dracu?
– Lasă că ştiu eu, mă linişteşte yankeul. La voi, mai toate casele au vampiri prin poduri şi prin pivniţe. Aş dori unul autentic, care să mă sperie straşnic şi să-mi sugă sângele, vârându-mi colţii în gât. Dacă s-ar putea, aş prefera o vampiriţă. Plătesc oricât!
Am bătut ţara în lung şi în lat. Peste tot l-am îndopat cu sarmale şi l-am aghesmuit cu ţuică. Cu Dracula a fost mult mai greu. La castelul Bran am vorbit cu portarul.
– Domnule, nu cunoşti vreo femeie rea de prin partea locului?
– Ba da! zice. Soacră-mea!
– Perfect. Îi ofer o sută de dolari, dacă la noapte intră în camera americanului şi-l sperie de moarte.
– Lasă pe mine! zice portarul. Dacă o mai călca picior de american pe aceste meleaguri, să-mi zici mie cuţu!
A doua zi americanul era întreg. Viu şi nevătămat. Dezamăgit îmi declară:
– Cine dracu a mai văzut vampir fără nici un dinte în gură? M-am enervat şi l-am aruncat pe fereastră.
La plecare, portarul ne-a mulţumit cu lacrimi în ochi:
– Sărut mâna, domnule american! zice. La anul vă invit să-mi cunoaşteţi şi nevasta.
Într-un pitoresc orăşel din Transilvania am angajat-o pe Lili, una dintre fetiţele dulci ale localităţii. O sfătuiesc:
– N-avem de ales! Intri peste el, îl seduci, îl îmbeţi şi cu acest cuţitaş îi crestezi jugulara. Nu uita să-i sugi cam trei sferturi din sânge!
Dis-de-dimineaţă apare obosită şi palidă.
– A fost atât de drăguţ! zice. Nu i-am mai supt şi sângele.
Situaţia se complică. Mâine americanul pleacă şi nu l-a văzut pe Dracula. Este nemulţumit şi nervos. Turismul nostru este în vădit pericol.
– Nici nu gândeam, zice, să vin în acest paradis al vampirilor şi să nu întâlnesc niciunul. La noapte mă mut în hotelul „Liliacul roşu”. Sper să dorm bine. Mă aşteaptă o călătorie lungă. Zbor spre Noua Guinee. Am auzit că acolo mai trăiesc, încă, triburi de canibali.
Ne despărţim puţin jenaţi. A doua zi în zori intru în camera lui spre a-l lua şi a-l conduce la aeroport. Ceea ce văd, nu-mi vine să-mi cred ochilor! Americanul zace întins pe jos într-o baltă de sânge. Este alb ca varul şi sleit de puteri. Pereţii sunt însângeraţi. Cearşafurile, de asemenea. Cu o mână tremurândă îmi arată două semne caracteristice prezente pe gât. În mâna cealaltă ţine un certificat medical care atestă nivelul catastrofal al hemoglobinei şi al globulelor roşii. Cu o voce stinsă, dar fericită, îmi spune:
– Dracula! În sfârşit m-a vizitat! Vă mulţumesc!
Apoi cade într-o lungă nesimţire. Nedumerit, mă reped în biroul directorului.
– Domnule, declar într-al nouălea cer, ai salvat emblema turismului românesc! Dar spune-mi, cum a fost posibil?
– N-a fost nicio problemă, zice linştit. Hotelul nostru este celebru în toată Europa. Colcăie de ploşniţe!

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*