Tatiana Scripa (Bucureşti)*Poezie*

Tatiana Scripa (Cernăuți – Chișinău – București)
Născută în 1963 în or. Herţa, reg. Cernăuţi, Ucraina. Laureată a Festivalului Internațional de Poezie ,,Renata Verejanu”, Chișinău, edițiile 2014 (poezie) și 2015 (eseu); Laureată a Festivalului Internațional de Poezie ,,Nichita Stănescu”, București, 2015. Colaborează cu diverse publicații din România, RM și Ucraina.
Publicații literar-artistice:
1. ,,Povestiri rimate despre Dorodont în fapte”, Bons Offices, Chișinău, 2015.
2. ,,Pentru tine, Copilaș, / Ziceri despre-un Motănaș”, Bons Offices, Chișinău, 2015.
3. ,,Sentimentul esc”, Ed. Ro.cart, București, 2016.
4. ,,Un fel – altfel de noi”, Ed. Ro.cart, București, 2016.
5. ,, Dorodont – Motanul Învățat”, Carte de poezie și creativitate pentru copii.
Bons Offices, Chișinău, 2016. ISBN 978-9975-87-121-1, 32p.
6. Carte electronică: ,,Dorodont – Motanul Învățat”, carte de poezie și creativitate pentru copii.
Bons Offices, Chișinău, 2016. ISBN 978-9975-87-134-1, ebook, 32p.

 

POZA ALBASTRĂ

O poză albastră
privește prin fereastră…
Razele soarelui
deschid privirea timidă,
cu umbre sfioase în ochi,
a unui bărbat chipeș.
Părul castaniu descoperă,
printre vârtejurile de la tâmpla stângă,
o cărare dintr-un veac îmbătrânit.
Pe epoleții cu trei liniuțe au apărut
câteva pete de culoarea
toamnelor întârziate.
Costumul militar parcă a anticipat
trendul modei, cu o jumătate de secol.
Vestonul, haute couture,
încheiat până la ultimul bumb,
coboară de pe podium,
undeva, în centrul orașului Milano.
Doar croiala pantalonilor și plosca atârnată
de centura de piele descoperă,
vehement, realitatea anilor
când războiul încă nu se terminase
și pacea nu venise.
O poză în costum de război,
al cărui ecou mai bântuie și acum
în imensitatea pământului…
O poză cu privirea nostalgică,
depănându-mi povestea unei vieți:
– Iată, sunt eu, bunicul tău.
Nu am murit,
nici nu am dispărut în
mormântul comun
de pe lacul Onega.
Iată, eu, bunicul tău,
mai viu ca oricând…
Dintr-o poză albastră –
privesc prin fereastră…

DOR ROMÂNESC

Trec pragul casei mele…
Mă întorc de pe alt plai,
frământată de regrete…
Casa mea, care-mi așteaptă pașii…
Iar eu pot veni de-abia în primăvară,
împreună cu o mică rândunică,
ce poartă nostalgia
casei noastre bătrânești
sub aripioare.
Amândouă colindăm lumea
în lung și-n lat, bântuite de tristețe,
căci ne-am depărtat prea tare
de inima noastră…
Amândouă păstrăm
miroasele casei părintești
și ațipim, cu gândul descoperit…
Amândouă…
Ne întoarcem în preajma Paștelui
să îmbrățișăm dorul nostru desăvârșit.
Ca și fisura perfectă
din partea de răsărit a casei,
unde crește mărul cel sântiliesc…
Și ferestra dinspre drum, ciobită
de laba pisoiului dornic
de hornul cald.
Brâul siniliu, tot așa,
ca în copilărie, înconjoară casa
și se lasă domol pe prispa
acoperită cu mireasmă de romaniță.
Nucul din fața casei
își apleacă lin urechea la fiece voce…
Poate… este vocea ta…
Și pălăria din cui…
Cu dorul plin… îți așteaptă atingerea…
Acest dor românesc,
atât de pământesc…

COPILUL MEU

Copilul meu,
ce ține un bulgăre de fericire
în căușul palmelor plinuțe.
Copilul meu,
ce prinde cerul albastru cu umbra genelor
și vede avionul ca o pasăre
aducătoare de pace.
Copilul meu,
care simte inima pământului
prin respirația unei buburuze
cu șapte puncte.
Copilul meu,
ce descoperă, în fiecare zi, viața,
ca o frumoasă poveste de dragoste.
Copilul meu,
care desenează soarele cu ochii
larg deschiși și
zâmbetul unui bebeluș de două luni.
Copilul meu,
care îngenunchează cu mânuțele
spre cer, de fiecare dată
când se împiedică de un bolovan.
Copilul meu,
lăstarul vieții noastre
în lumea viitorului…
Copilul meu,
auraș – fluturaș,
copilaș – îngeraș,
drăguț – micuț…
Copilul meu…
Când vei pleca în lume și
Vei urca treptele vieții, totul va fi altfel,
fiindcă urcușul nu este totdeauna
lin și prielnic…
Noi – mama ta și tatăl tău –
te vom ridica,
de fiecare dată când vei cădea.
Căldura părintească te va ocroti
și va aduce iubirea în brațele tale,
și bucuria în ochii tăi.
Numele ce ți l-am dat
este nume Sfânt.
Îngerul păzitor te va apăra
și îți va aduce Lumina divină.
Copilul meu,
cerul meu,
ochii mei,
viața mea…
Copilul meu – darul Tău…

FĂRĂ TINE…

Aș trăi pe o insulă îndepărtată,
în mijlocul apelor irizate
ca brilliantul
din inelul meu de cununie.
Dar cum… fără tine?
Cum?! Nu-mi imaginez…
Cine – mi-ar cânta privirea?
Cui – îi voi aștepta venirea?
Cine – mi-ar oferi tandrețea?
Eu, cui îi voi înălța mândrețea?
Pruncii, cui îi voi naște?
Lumea asta – lumea noastră –
gingășia feminină și
măreția masculină…
Cum… eu… fără tine?
Fără Poarta Sărutului…
Fără Coloana Infinitului…
Fără taina cea bisericească,
așteptându-te – la Masa Tăcerii
de Ziua Învierii…

CINE EȘTI?

Tu, cine ești, iubitul meu –
un strop, un bob,
un vânt – sau fariseu?
Ești luci de soare,
sau pământ?
Cum să-ți recunosc privirea –
de-o fi surdă, mută
sau tăcută?
Semnul ce mi-a lăsat iubirea –
va fi cânt sau
șoapta ta lăută?
Tu, cine ești, iubitul meu?
În cuta razelor polare,
a înghețat răspunsul tău,
și mi-au încărunțit oasele
din sare.
Dă-mi un semn – un murmur de petale,
surprins de-un val al dimineții…
Și cheamă-mă, în verdele ei nud,
să ne unim cu stropul lui, zălud…

ȘTII…

Știi… dorm cuibărită la pieptul tău
noapte de noapte.
Știi… îmi alipesc privirea
de ochii tăi și, în fiecare dimineață,
deschid fereastra lumii.
Știi… beau cafeaua în tihnă,
să-ți ascult bătăile inimii
de pe celălalt pol al muntelui tău.
Știi… simt îmbrățișarea mâinilor tale
de fiecare dată când mă împiedic
de o piatră rătăcită.
Știi… vocea ta îmi șoptește toate tainele
zămislite de imaginația mea.
Știi… mă reazăm de umărul tău,
când obosesc, strigându-te în pasul de zi
și în visul de noapte.
Știi… și gândurile mele se poartă
cu gândurile tale prin faldurile
clipelor nostalgice de la poarta nopții.
Știi… deschid ochii cu grijă
la fiecare început de zare și clipesc des-des,
cu dragoste, fiindcă acolo trăiești tu…
Știi… te iau de mână când ajung
la pârâul din valea noastră
și trec pe alt mal…
Te las aici…
La întoarcere, mă voi uni iarăși cu tine,
cu gândul tău,
cu pasul tău,
cu răgazul din mâinile tale…
Voi lipsi puțin.
Prea puțin pot trăi fără tine
pe coama muntelui meu…

IUBEȘTE…

Iubește iarba și marea –
Sunt pline de soare.
Iubește frunza și floarea –
Sunt pline de viață.
Iubește cerul și muntele –
Izvor de lumină.
Iubește Cartea și Sufletul –
Ele posedă adevărul.
Iubește buburuza și câinele –
Prietenii copilăriei noastre.
Iubește Omul –
Și vei fi Om.
Iubește-te pe Tine –
Și vei găsi Calea
Adevărată – în viață.

UN SIMPLU COMPLICAT

Prefer viața simplă,
rochia – simplă,
poezia – simplă,
pâinea – simplă.
Și înmulțirea – simplă,
și fericirea – simplă…
Croială… Împărțeală…
Toate – simple.
Fiindcă
cele mai importante
cuvinte din Univers sunt simple –
Iubire și Iertare.
Apoi – casă, masă,
copii,
tinerețe, bătrânețe…
Și, în această simplețe,
se-ascunde toată frumusețea
vieții.
Un simplu complicat.
Sau, un complicat – simplu?
Nu știu.
Poate, într-o altă dimensiune
a simpleții voi găsi o altă
dimensiune a complicatului.
Sau o altă paralelă
a vieții.
Știu doar –
acest simplu nu-i chiar simplu,
ci un complicat în simplu –
ca un templu –
cu multe pătrățele
de simplificat.

PARALELĂ

Am descoperit că trăiesc
într-o altă paralelă –
între iubesc și urăsc,
rai și infern,
durere și mare,
fericire – amăgire…
Păcat…
Am fi avut copii frumoși,
deștepți și bucălați,
ca aceia din reviste de milioane…
Păcat…
Nu ne mai dorim
unul pe altul…
Nu ne mai gândim – la noi,
de visări fugim – în doi.

Și, din sute de mii de cuvinte ,
nu am găsit nici un cuvânt
care să semnifice
paralela mea –
între iubesc și urăsc…

UNDE EȘTI?

M-am coborât în etern…
Nu știu unde ești…
Cum respiri, ce gândești…
Când clipești, ce-ți dorești…
Unde ești? Ce vorbești…
Mă dorești? Mă primești?
Cui zâmbești? Mai iubești?
Dacă zâmbești – zâmbește…
Dacă iubești – iubește…
Doar spune-mi – unde ești?…
Transcendența mea de azi –
eternul ,,unde ești?”…
Mai trăiești?

ȘTII SĂ IUBEȘTI?

Știi să iubești o celulă din Univers?
Cu ochii de muză,
priviri ce zvâcnesc,
apoi te înfioară
până te amețesc?
Și gene sfioase,
și buze duioase…
Ah! O celulă din univers,
o silabă din vers,
o privire-ocheadă,
ce n-ar vrea să te piardă…
O celulă – un univers,
o viață dintr-al meu mers –
cel din flori și astre
galben-albastre,
din ploi și curcubeu,
toate pentru un zeu –
al tău…
O celulă din univers –
cu privire de lună,
iubire virală,
matern și patern…
Toate – într-o celulă –
din univers…
Știi – s-o iubești?
Știi – s-o primești?

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*