IOAN MUGUREL SASU (Vama-Suceava)*Proză*

SĂRUTUL

Venea mereu în parc, mai bine zis era adus, de mână, orice om lipsit de vedere are nevoie de astfel de ajutor, beneficia şi el de asemenea gest de bunăvoinţă. Se aşeza pe aceeaşi bancă, dacă era ocupată se căuta alta, şedea şi aştepta să se întâmple trecerea timpului, asculta vorbele trecătorilor şi trăia împreună cu natura apropierea serii, a ceasurilor grele de noapte, o noapte pe care, deşi nu putea să o vadă, poate nici nu era mai neagră decât veşnicul întuneric în care se născuse şi trăia, o simţea. Percepea această perioadă a timpului, acestă parte a celor douăzeci şi patru de ore, ca pe ceva anume, diferită de restul timpului, aglomeraţia se diminua pentru că oamenii se retrăgeau în intimitate, probabil pentru a purta discuţii mai discrete, chiar mai intime, pentru a cina, fiecare în anturajul sau familia sa, seara, când se aruncă o parte din măştile pe care trebuie să le poarte în mijlocul oamenilor. Această auto dezarmare crează confort psihic şi lasă loc sinelui să-şi trăiască, cu sinceritate, cele câteva momente disponibile. Ştia că nici în aceste condiţii nu există o totală lipsă de pericol, indiferent cât de apropiaţi ar fi membrii grupului în care se află cineva, tot trebuie atenţie pentru a nu spune sau face ceva care să le tulbure propria manifestare a voinţei sau măcar a personalităţii. Nici nu este bine să devii vulnerabil, dragostea şi ura sunt planuri diferite, dar distanţa dintre ele nu este atât de mare pe cât ar fi de dorit, sau pe cât se crede. Ştia că lipsa vederii îl scuteşte de a observa mimica interlocutorilor, fiind orb din naştere nici nu îşi putea reprezenta în vreun fel, pe care să-l înţeleagă oamenii sănătoşi, asemenea exteriorizări. Nici în ceea ce priveşte culorile nu era mai bine, doar sunetele, adică vocile, muzica, zgomotele din natură, le putea primi la fel ca toţi ceilalţi, poate chiar cu mai multă atenţie la detalii.
Se auziră paşi, voci care spuneau că lasă ceva „aici, lângă băiatul ăsta”. Nu simţea în tonul cu care se pronunţau cuvintele ceva ameninţător sau periculos, nu fusese salutat şi nu era nevoie să răspundă, contina să aştepte ceea ce aştepta de fiecare dată.
– Mi s-a spus că eşti un băiat, te superi dacă vorbesc? Mie îmi place să vorbesc, dar nici să deranjez nu vreau.
– Nu mă supăr, o voce care vorbeşte fără a trăda vreo formă de răutate ar face să treacă mai uşor aşteptarea. Că sunt băiat credeam că se vede, nu trebuie decât să întorci capul.
– Ştiu, dar eu nu văd, sunt nevăzătoare, am avut un accident când eram foarte mică.
– Şi eu sunt nevăzător, dar din naştere. Nu crezi că este bine că ne-am găsit?
– Sunt egoistă, mă bucur, nu te supăra, nu pentru că eşti aşa, mă bucur pentru că cei ca noi nu sunt violenţi, ştii … se aud atâtea …
– Te superi dacă vin mai aproape? Să nu fim nevoiţi a vorbi tare pentru a ne auzi.
– Vino cât permite banca, doar nu o să stai în picioare.
Apropierea s-a produs, nu numai prin reducerea distanţei fizice dintre ei, îşi auzeau respiraţia, simţeau mirosul corpului celuilalt, în anumite condiţii s-ar putea auzi şi bătăile inimii, cine ştie … Dialogul continua, fiecare fiind bucuros să vorbească şi cu altcineva decât propria familie, să audă o voce care să exprime şi gânduri care, în mod firesc, nu trec de bariera discreţiei, există simple banalităţi la care posesorul ţine, îşi iubeşte puţinul atât de mult încât nu-l poate împărtăşi altora. Doi oameni care nu se cunosc, nu-şi ştiu numele şi nici măcar nu se văd, pot fi atât de sinceri încât ideea de secret nici nu poate fi imaginată.
– Nu vrei să ne sărutăm? Ştii ce este asta?
Pentru a răspunde, fata a avut nevoie de o clipă de gândire în plus.
– Ştiu, mă sărută părinţii, bunica, dar ceea ce-mi ceri este altceva, ceva care bănuiesc că este frumos, este deosebit, ştii … îmi vine să plâng … Vreau!
Mâinile au început să se caute, ei să fie tot mai aproape, să-şi simtă respiraţia, nasurile au găsit poziţia necesară pentru a nu încurca treburile, apoi buzele s-au întâlnit, nu era ceea ce ştiau, nu era gestul de politeţe, fiecare dăruia ceea ce încerca să soarbă din rezerva de dragoste a celuilat. Încercând să găsească mijlocul fetei, băiatul a simţit atingerea unui obiect metalic, da, fata nu avea nici picioare, de aceea el se putuse apropia până la marginea băncii, pentru că ea era aşezată în scaunul cu rotile alături, dar aceasta era nimic faţă de importanţa momentului pe care îl trăiau.
O mamă şi un tată, care veniseră să-şi ia acasă copiii nevăzători, erau opriţi lângă o bancă, nici vorbă să se poată aşeza, priveau stăpânindu-şi cu greu, poate nici nu-şi mai stăpâneau, lacrimi mai mari şi mai grele decât bolovanul lui Sisif.

Clipa

Odată cu condiţiile de locuit moderne, mai ales de când a fost nevoie ca imobilele să câştige în vertical ceea ce nu mai aveau unde pe orizontală, adică de când spaţiul locativ a pierdut contactul direct cu solul, a apărut şi nevoia de a îndepărta, din încăperile în care se desfăşoară viaţa de familie, gunoiul. Ar putea fi numite în fel şi chip aceste resturi menajere, dar este mai simplu să spunem „gunoiul”. Sarcina de a pune în practică aceasta a revenit şi revine, probabil şi va reveni, celui mai mic. Mai mic nu ca înălţime, ci mai mic în ierarhia familiei. Să admitem că telenovelele şi emisiunile cu caracter sportiv acoperă timpul unor membri ai familiei, în aceste condiţii cel mai mic înseamnă cel mai mic ca vârstă.
Un astfel de băieţel cobora scările cu sacoşa în care era înghesuit respectivul material, devenit inutil şi virtual dăunător sănătăţii tuturor. Păşea cu grijă, exista riscul de a scăpa ceva care să-l oblige a recupera de pe jos şi chiar să fie admonestat „părinteşte” pentru neatenţie. Drumul îi era cunoscut, aşa că nu avea nevoie de cine ştie ce simţ de orientare, paşii îl duceau exact acolo unde trebuia să arunce nedoritul bagaj şi să revină în apartamentul în care îi era tolerată copilăria. De data asta ceva nu era conform situaţiilor obişnuite, la colţul blocului se aflau două siluete, un domn şi o doamnă, persoane cunoscute din vedere, dar nu suficient de bine încât să fi fost vreodata obligat să le salute. Mintea copilului nu putea pricepe tot ce ochii vedeau. Cei doi erau alături, se priveau în tăcere, apoi mâna lui a căutat fruntea ei, a încercat să-i îndeparteze părul dezvelind ochii, fruntea şi faţa luminate de zâmbet, poate că mâna care făcea gestul tremura un pic, poate nici zâmbetul nu era unul radios. Tăcerea lor şi felul furiş în care trăiau momentul strecurară o bănuială incertă, care impunea copilului o atitudine discretă, mergea cu paşi mai mici, ceva îl convingea să nu deranjeze în nici un fel. Era un moment de rezervată intimitate, o pauză de o clipă înainte ca ei să se întoarcă, fiecare la locul său, adică acolo unde se aduna gunoiul pentru următoarea deplasare la spaţiul de colectare. Apropierea a făcut posibil un sărut, discret la vedere, dar provocat de o intensă trăire, poate una mult ascunsă, chiar reprimată, ceva ca un vulcan care erupe în şoaptă. Apoi au plecat fără a şti că fuseseră văzuţi, pe fiecare îl aştepta, vorba vine, câte cineva alături de care nu avea parte de astfel de momente, era o clipă furată vieţii, iar umezeala ochilor lor deja convinsese băiatul că nu este bine să spună nimănui despre cele văzute. Chiar era convins ca, de acum înainte, să-i salute, indiferent dacă îi va întâlni singuri sau cu propriile lor familii.
Eliberat de povara bagajului din mână şi având în minte traducerea, potrivit inţelegerii sale, a faptelor la care asistase, băiatul care urca scările nu mai era cel care le coborâse.

Ioan Mugurel Sasu

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*