Ioana Lăpuşneanu(Leşu-Bistriţa-Năsăud*Poezie*Un sunet de vioară !

Ioana Lăpușneanu s-a născut (6 septembrie 1964), în comuna Leșu, județul Bistrița-Năsăud, din părinții George și Domnița Pop. Este al zecelea copil, din cei 12 copii ai familiei (6 fete, 6 băieți). S-a căsătorit cu Dorin-Laurențiu Lăpușneanu, fiul lui Ioan Lăpușneanu, profesorul de limba și literatura română de la Colegiul Național ”George Coșbuc”, din Năsăud. Cea mai mare realizare a vieții lor este, unica fiică, Oana-Camelia Lăpușneanu, căsătorită cu Ioan Scuturici.
A absolvit Facultatea de Științe și Arte ,,Gheorghe Cristea,, din București. De profesie, inspector .
Debut PUBLICISTIC: SE PRODUCE CU POEZIE, IN ANUL 2015, în Antologia Napoca-Nova, NR. 9, lansată în cadrul ședinței lunare a Cenaclului literar A.Silvestri, Cluj-Napoca.
Colaborări
cu revista Virtus Romana Rediviva, Cluj-Napoca, coordonată și îngrijită de domnul Ironim Marțian. Agora-literară, editată de Liga scriitorilor din România coordonată și îngrijită de domnul Iulian Patca, Cluj-Napoca , Dor de dor, coordonată și îngrijită de domnul Marin Toma, Călărași, ASTRA Năsăud, coordonată și îngrijită de domnul Mircea Daroși,
„Membru al Cercului de literatură ASTRA Năsăud. Membru al Asociației Localităților și Zonelor Istorice și de Artă din România (sediul la Tîrgoviște).
În luna septembrie publică primul volum de versuri, În umbra iubirii, tradus in limba albaneză de către domnul Baki Ymeri, editura Amanda Edit, București, redactor Anne Marie Bejliu. Cartea apare în colaboarare cu Uniunea Culturală a Albanezilor din România.
Tot in luna septembrie public al doilea volum de versuri , Enigma de septembrie, editura TIPO MOLDOVA, Iași, redactor Aurel Ștefanachi.
Alte publicatii
– Grupaj de poeme in Antologie de poezie și arte vizuale –Printre aburi de cafea- antolog, Daniela Tiger, editura Vital Prevent Edit, Craiova
– Grupaj de poeme in Antologie de poezie internationala, ROMÂNO-ITALIANO-PORTUGHEZĂ – Sub curcubeul prieteniei, editura Liric Graph, redacor Ioana Popescu.

Dezmierd și blestem !

Un galben rotund pe cer stă de veghe,
O lună, se plimbă pe norii cerniți
Mi-e dorul prin crivăț, vifornița iernii,
Zgribulit, sub palton, imi ascund fiorii.
Cărarea către tine e căruntă…a albit.
Îmi aud în urmă pașii scârțiind,
Fac focul în inimi, incălzesc destinul,
Bat la a ta poartă…în brațe te cuprind.
Ți-s mâinile reci și fața-mbujorată,
Mi-e sufletul deschis, vino și te așează,
Bea vinul din lacrima iubirii
Soarta crudă dezmierdă și blesteamă.
Te dezmierd pe tine îngere din prag,
Ce-ai venit în iarnă inimi să topești,
Firul de lumină mângâie obscur,
Buzele strivite sub Sfântul Sărut.
Te blestem iubire, în iarnă să ingheți,
Inima să-ți bată strivită sub călcâi,
Te blestem pe tine gândule dintâi
Grăunte al durerii din merele gutui.
Mărul gutui unde luna coboară,
Ramul în care îmi agăț fiorii din palton,
Fac focul cu lemnul privirii,
Destine înghețate…*om pune căpătâi.

Mă ninge iarna căruntă !

Mai ninge iar o iarnă fără tine,
Și câte vor mai ninge…nici nu știu,
Din albele cosițe-și despletește fulgii
Iarna iubirii… din norul cenușiu.

Prin perdeaua așteptării mai privesc fereastra
Sita cernită aruncă ninsoarea-n straturi de iubire,
În casă se-așterne tăcerea, se mai aude focul
Și-un trecător în noapte lătrat de un câine.

Neputincioasă m-așez pe patul cu nopți albe,
Când la lumina lunii urmăream cărarea
Sperând, în miez de iarnă, o urmă să rămână,
Să nu-mi acoperi pașii făcuți către mine.

Mă ninge-n suflet cu dorul de tine,
Te-am visat în noapte colo-ntr-un târziu,
Mi-ai adus în palme o inimă albă
Înghețată-n iarna când erai copil.

Întind mâna prin calde așternuturi,
Vreau să-ți simt mirosul, vreau să te cuprind,
Sa îți ating fața să îți deschid ochii,
E iarnă multã in suflet și-atâta-i de pustiu.

Se duce visu-n zorii dimineții,
Imagini cu tine mi se perindă încă,
Sunt ușor confuză și nedumerită…
Cu dorul de tine mă ninge iarna căruntă.

Vor mai ninge ierni, urme nu vor fi,
Doruri închiciurate-n inimi vom purta,
În suflet e tăcere și-n gânduri zăpadă,
Pe cerul iubirii a-nghețat …urma ta.

Lacrimile roșii !

Colindam pădurile cu verdele de brazi,
Să-mi umplu sufletul cu mirosul de cetini,
Mă opream în poienițe, culegeam și fragi
Boabele iubirii udate-n zori cu lacrimile roșii.

Urcam în tăcere cărarea-mpodobită cu ferigi,
Parcă mă-ndreptam spre o casă regală,
Voiam s-ajung la fântânița cu doruri
Săpată-n umbră de stâncă cu atâta migală.

Mai ții minte mâna ? Mâna-nămolită
Ce-a curățat fântâna de vraja otrăvită,
A pornit izvorul, izvor cu apă vie
Și căprioara blândă, cerbului sortită ?

Vârful de stâncâ de unde zburau condorii,
În zborul cald, un zbor divin, mai sus de lume ,
Povestea noastră, ascunsă-n inima pădurii,
Pe cărări cu ferigi,urme de vis, eu și cu tine.

Patul din cetină verde, unde brațele erau unul,
Apa vie băută din căușul copitei de cerb,
Trupurile noastre unite sub firul de lună,
Geamătul nopții și sărutul…sărutul nebunul.

Bobul de rouă pe nuri-nstrugurat
Sorbit apoi cu sete din potirul dorinței,
Soarele privirii cu raze adăugite
Cuprinde-n tăcere gânduri nedormite.

La fântânița cu doruri, mai fac acum popasul,
Drumeții-nsetați de trecătoare iubiri,
Colindă pădurea cu mirosul de cetini,
În amintiri își spală fața cu lacrimile roșii.

Nocturna !

Ți-am dăruit iubite din toamna arămie
O frunză ce-a căzut în palmă-mi, lăcrima,
Îndelung privind-o…avea culori o mie,
Și-ntr-o nervură ascunsă… inima mea.

Ai strâns-o-n pumnul tău cu atâta drag,
Iar ochii tăi vărsară lacrimile roșii,
Era plânsul iubirii rătăcit prin frunze,
Desprinse de pe ramuri, urmărindu-mi pașii.

Am lăsat papucii. Am bătut cu-a piciorului talpă
Aleile din suflet cu straturi de frunze
Nu era foșnet rămas după urmă
Era duiosul cântec intitulat NOCTURNÃ.

A venit o zi iar tu ai deschis pumnul,
Un vânt în adiere trecut-a pe la tine
Luând în drumu-i frunza, fără de culoare,
Și inima trimis-o înapoi la mine.

De-atunci în fiercare toamnã, pe alei pierdute,
Te oprești și cauți în frunze vestejite,
Mai întrebi frunzarii de ….inima ascunsă,
Triștii ochi îți lasă….lacrimile plânse.

Ascult acum NOCTURNA și arămia toamnă,
S-au scurs în așteptare anii. Totul e un vis.
Palma mea-i bătrână, nu mai cade frunză
Inima-i la mine…pumnul ți-e deschis.

Un sunet de vioară !

Un sunet de vioară mângâia nocturna,
Pe masă am pus paharele cu vin,
O lumânare-și tremura palid lumina
Și eu te aștept iubite, colo-ntr-un târziu.

Privesc fereastra, îngânarea dintre zi și noapte,
Îmi conturez în imagini poveste,
Fac și schița iubirii, cu popasuri,
Lângă copacul tăcerii inimilor noastre.

Cât de frumos este să iubești,
Aproape că simți plânsul fericirii,
Strângerea de brațe, dorința din priviri,
Buzele fierbinți dând sărutul împlinirii.

Bătrâna vioară continuă povestea,
Grăită de copacul tăcerii prin tremur de frunze
Și valul ce a-ncetat să lovească piatra,
Când puntea ai trecut-o către mine.

La masa din inima noastră,
Ciocnit-am paharele cu vin
Mai strâns apoi în brațe… plânsul fericirii,
Am făcut popasul la poarta împlinirii.

DAȚI-MI UN PUSTIU!

Dați-mi un pustiu să-mi strig sufletul,
Iar din ecou să răsară firul de iarbă.
Dați-mi un alt pustiu să-mi strig copacii
Iar din ecou să-și ia zborul pasărea spin.
Dați-mi un alt pustiu sa strig după viață
Iar din ecou să apară firul de apă –
Stâmpăr pentru sufletele însetate de iubire.
Mai dați-mi un pustiu să strig după tine
Iar din ecou sa apari tu inger fără aripi
Ce-ai părăsit pământul înainte de a te fi născut.
Mai dați-mi un pustiu să dorm,
Să tac, să nu strig după nimic să fie liniște.
Vreau să mă aud pe mine cel ce am strigat după toate
Și din toate doar sufletul mi-a răspuns.

Palida balada !

Sunt suri copacii, spre apus e toamna
Norii cenușii se-nghesuie-n grămadă,
Și-au dus cocorii-n stoluri nopțile de vară,
Plâng streșinile triste, frunzele coboară.

Ploaia măruntă murmură sub pași,
Doina de suflet în nopți de așteptare,
Iubite adie vântul, odaia e-ncălzită
Ușa e deschisă, vinul e-n pocale.

Lumânarea-și arde a suflului cenușă,
Vioara-și cântă-n taină palida-i baladă,
Mirosul de mosc se plimba prin odaie,
De doruri ofilite sorbită-i roșia otravă.

Te aștept iubite să depănăm povestea,
Din iarna ce-a încărunțit troienind cărări,
Când te țineam de mână, păream zgribulită,
Dar, privirea-ți caldă, îmi dădea fiori.

M-ai luat în brațe, te-ai uitat la mine,,
Sărutul a-nflorit în inimi nebune,
Mai timid, în șoapte, ai vorbit cu iarna
Să-nghețe în ceruri, iubirile divine.

Vor venii cocorii, târziu în primăvară
Din streșini or plânge ghețarii din iubiri
Va pleca și iarna… din palida balada
Noi vom mai rămâne, păstrați în amintiri.

Se stinge lumina !

Vreme de plumb precum a zis poetul,
E sumbru, încețoșat și… plouă,
Tăcere de cuvinte, dureri simțite,
Emoții picurate-n frunze vestejite.

Lumea aleargă grăbită pe alei,
Bărbați cu negre pălării și fulgarine,
La braț cu dame ce par a fi din alte lumi,
Se-ascund sub ploiere-negrite, fiecare cu tăcerea lui.

Te uiti în jur se pare că și pământul tace,
Lăsând Universul să-și plângă iubirea.
Eu…n-am ploierul, l-am uitat în cui,
Mi-e uda pielea și …mă simt a nimanui.

Îmi fac popasul lângă copacul protector,
Cu gândul că fulgerul nu va străbate,
Dar nucul din livadă își frânge coroana,
În vânturi tari ce-anunță furtuna.

Sunt vremuri sumbre și-s însingurată,
Plouată de doruri și așteptări nesfârșite,
N-am să mă-ntorc să iau ploierul din cui,
Vreau picurii iubirii să nu-i dau nimănui.

Suspină cerul și Universu-și plânge iubirea,
În picuri de ploaie cu tine-mpărțiți,
E târziu și e toamnă, se stinge lumina,
Și noi…ne-ntoarcem să luăm ploierul din cui.

Soare al iubirii !

Aștept răsăritul după a ta plecare,
Un soare ce se naște după norii fumurii,
Cu pară de foc, dar flacăra nu arde,
Aduce lumina-n suflet doar pentru o zi.

Răsare-n fiecare zi ca mai apoi s-apună,
Și câtă teamă este în întuneric,
Te simți pierdut și bântuit de duhuri,
Și cauți în suflet o oază de lumină.

M-aș ascunde-n tine soare al toamnelor de vie,
Aș pleca cu tine în lumi din care vii,
Poate acolo am să te găsesc pe tine,
Sferă ce caut pentru a mă-ntregi.

Din nou mă-nconjoară cu aura luminii,
Din tot ce-i întuneric fă o nouă zi
Să nu-mi mai fie teama că-n zorii așteptării
Tu Soare al Iubirii nu vei mai veni.

Te ascunzi în lumi doar de tine știute,
Mai pui și perdeaua de nori fumurii,
Luminezi în noapte, cu raza iubirii
Sfera ce caut pentru a mă-ntregi.

Frunze arămii !

Pe cărări de toamne siluete-nfățișate,
Eu și cu tine prin frunze arămii,
Cu mâinile noastre încrucișate
Spălam iubiri în stropi de ploaie
Ce înfloresc, după o zi !

Mirosul frunzelor uscate,
Strivit sub pașii urmelor târzii,
Închid ochii și te simt aproape
E anotimpu-n care noi ne vom iubi.

Natura pictată-n acuarele
Culori divine pe pânză de pământ,
Sunt eu si cu tine peste pod de frunze,
Cuafați copacii-și leagănă o ramură în vânt.

Adie poveste de iubire
Printre copaci și frunze arămii,
Sunt eu si cu tine, siluete-n umbre
Ce-și duc născuta iubire ârzii !

Flori de liliac !

Iubirea ţi-am scris-o cu flori de liliac,
În slove mov, strecurate-n rãmurele,
Eram acolo în cerdac, doar noi,
Un cant de cuci şi-un cuib de rândunele.

Într-un cui stãtea atârnat felinarul
Cu lumina din verdele ochilor tãi,
Pãianjenul îndrãgostit ţesea pe-a lui pânzã
Un pahar ciobit ce şedea pe o frunzã.

În foşnet de suflet la ceasul de-nserare,
O uşã legãnatã-şi scârţia nocturna,
Eu şi cu tine îmbrãtişând tãcerea
Ascultam atenţi, din inimi se auzea chemarea,

În miros de liliac a adormit cerdacul,
Şi noi ne-am iubit nebuneşte, parcã netrezit,
Ţi-am dãruit un trup de dalbã fecioarã,
Apoi am sorbit vinul roşu din paharul ciobit.

Ne-am iubit în luna liliecilor,
Am încrustat bucuria pe stânca din inima ta,
Cerdacul avea sã-mi rãmânã izvorul
Popas al iubirii scãldatã-n lacrima ta.

(Nãsãud, în luna liliacului, 2016)

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*