Titi Nechita (Iaşi),Poezia doinirii,doină,doină*

Născut la: 20 Septembrie 1955 în comuna Ruginoasa-sat Rediu, judeţul Iași
Domiciliul: orașul Tg. Frumos, judeţul Iași
Studii: absolvent al UAIC Iași, Facultatea de Filosofie, Comunicare și Relații Publice,
Membru Liga Scriitorilor Din Romania.

Volume de autor:
,,Zâmbete în grădina copilăriei”, versuri pentru copii, Ed.PIM, Iaşi 2013;
,,Călător prin anotimpuri”, Ed. PIM, Iași 2016

Publică poezie în antologii:
– ,, Confluențe poetice”, Editura Pim, Iași, 2013;
– ,,Dor de Dor”, ediția I, 2013, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2014;
– ,,Paradigme virtuale”, antologie de texte literare, Editura Pim, Iași, 2014;
– “Antologia poeților români contemporani din întreaga lume – colecția Grai Românesc”, ediție bilingvă română-germană, Editgraph, Buzău, 2014;
– ,,Roșu Mocnit”, Rovimed Publishers, Bacău, 2014;
– ,,Eminescu, geniul stelar” 2015 Editura Armonii culturale, Adjud, 2015;

Publică în revistele:
– Revista literară ,,Dor de Dor”;
-Revista de cultură și creație literară pentru copii și adolescenți ,,Castelul Fermecat”;
– Revista de cultură ,,Negru pe Alb”;
– publicații în diferite reviste și site-uri literare online.

Premii şi diplome:
– diploma Voluntar pentru cultură obținută de Ziua Culturii Naționale la Botoșani în 2014 şi 2015.
– diplomă de participant la Festivalul Internațional de Poezie și Epigramă ,,Romeo și Julieta la Mizil” ediția a IX-a 2015-2016.

Alte menţiuni:
Sunt un iubitor al artelor frumoase, altfel spus ,,un trăitor ce mă hrănesc cu viață” sau cum ar spune Creangă ,,un boț de lut”!

 

De ziua nemuririi tale

Întind o mână către tine…
Luceafăr drag al nopții mele!
Te chem, dar mi te frângi în mine
Ca o fantasmă între stele.

Trecut-au ani și vor mai trece
Cât pe pământ va ține firea,
Iar tu din cer, la fel de rece
Mă vei chema, doar cu privirea.

Eu voi căta să-mi stâmpăr tremur
Ce mă îngheață în suspinuri
Deși aud parcă un murmur
Și inima se zbate-n chinuri.

Tu printre plopii rămași singuri
Vei reveni seară de seară
Să ne îmbrățișăm în friguri
Ce ard în liniștea bizară.

Eu voi privi din nemurirea
Ce-n brațe triste mă cuprinde
Și îți voi aștepta venirea
Din ale tale zări arzânde.

Tu nori vei pune pe-ai mei umeri,
Dar frământarea gurii mele
Nicicând nu vei putea s-o stâmperi!
Luceafăr drag al nopții mele!

De la Milcov citire

Trecut-au zeci de ani peste simțire
Și peste vise ce ne-au frământat mereu,
Un nume ne-am săpat în nemurire,
Dar nimeni nu ne-a întrebat când a fost greu!

S-au răsturnat istorii rău croite,
Dar ne-am clădit un neam al nostru, unitar.
Am pus sub glie brațe nădușite…
În veci nu am lăsat pământul tributar!

Iar de-au fost unii ce ne-au rupt destinul
Voind să mute iarăși piatra de hotar,
Ne-am ridicat și am oprit declinul
Cu ale noastre mâini jertfite pe altar.

Și-acum se-aude clopot ce ne cheamă
Să ne-amintim de cei ce lutul au sfințit,
De cei ce-au luat avutul din năframă
Și au plătit cu el pământul surghiunit.

Ne strigă iarăși Milcovul din valuri
La fel cum ne striga și-atunci, mai de demult,
Când împărțiți eram de alte maluri
De parcă am fi fost supușii altui cult!

Azi, din adânc, peste zid de biserici
Se înalță cuvinte ce dorm sub veșmânt,
Firea-mbrăcată în flori de duminici
Se încinge cu brâul meleagului sfânt.

Vântul doinește prin albul zăpezii
Iar în piepturi tresaltă un nou legământ,
Cântul se zbate spre cerul amiezii
Arborând peste veacuri un alt jurământ.

Doină, doină…

Ca un dor neostoit
Doină, mult m-ai răscolit!
În ochi mi-ai pus lăcrimioare
Cât apa de la izvoare
Să-mi ude picioarele
Cât m-or ține zilele!
Mai zi-mi, doină, de-ale mele
Petrecute zile grele,
Zi-mi de plaiul meu cu dor
Să te-ascult pân-am să mor,
Iar dac-o fi ș-oi pleca,
Să-mi zici, doină, tot așa!
Că de-o fi dorul mai mult,
M-oi opri să te ascult
Și de-o fi dorul mai mare
M-oi întoarce din cărare,
Voi aduna florile
Din toate poienile
Și ți le voi pune-n cale
Să-mi mai cânti de dor și jale
Ca să-mi uit durerile,
Să-mi amân plecările,
Să-ți ascult chemările
De sub toate zările!

Și totuși poți fi fericit!

Și orb fiind pot fi ferice
În lumea ce mi-o făuresc,
Dar despre asta nu știu zice
Și nici de alții nu vorbesc.

Chiar când tăcerea mă-mpresoară,
De ce să fiu nefericit?
O lume mută stă pe-afară
Și totuși pot fi fericit!

De mă-ngenunche neputința
Ori sărăcia m-a smintit,
Nu-mi poate nimeni lua credința,
Bolnav să fiu și schilodit!

Doar cel ce nu e sănătos cu capul
Este pe drept nefericit!
Asta se-ntâmplă cu bogatul
Ce în credință-i rătăcit!

Dar cel ce și-anmulțit talantul
Și la nevoi nu s-a gândit,
Şi din nimic a dat la altul
Dacă aluatu-i bine plămădit!

Iartă azi, nu măine!

Poate cineva a spune
Că e fără de păcat?!
Din genune în genune
Unu-a fost și s-a ‘nălțat!

Toți greșim în astă lume
Și vă spun că-i omenesc
Să greșim, să facem glume,
Dar atât cât e firesc!

Greșim chiar și în tăcere…
Mi se pare nefiresc!
Când mi-e sufletu-n durere,
Pot greși și când glumesc!

Zilele oricum vor trece…
Timpul nu stă la taifas!
De vom bea doar apă rece,
Vom rămâne fără glas!

De greșeli n-avem scăpare;
Nici nu cred c-o să putem,
Dar să cerem azi iertare
E de-ajuns, numai să vrem!

A greși e omenește;
Spune-o vorbă din bătrâni!
A ierta e părintește,
Dar prea mult să n-o amâni!

Mă gândesc și eu, ca omul!

Am vreo două, trei nepoate…
Mai aproape le-aș fi vrut!
Și-s frumoase peste poate,
Dar stau colea, peste Prut!

N-o fi Prutu-așa de mare,
Dar nu poți să-l treci buluc!
De nu ai o dezlegare
Poți să intri în bucluc!

Drept este că sunt de-o mamă…
De nepoate vă vorbesc!
Doar că niște legi de seamă
Pe la vamă le opresc.

Nu cat legilor pricină
Și nici celor ce gândesc.
Mă întreb fără vreo vină:
Dorul, cum să-l oblojesc?!

Cum poți pune la popreală
Pe cei ce se înrudesc?
De ce-atâta învrăjbeală
Între cei ce se iubesc?!

Sper să nu dau în scrânteală
Dacă inima-mi dă ghes
Să văd legea la popreală,
Iar nepoatele mai des!

Zori de rouă, flori de tei!

Azi iubito-n păr ți-aș prinde
Flori de tei și aișor,
Iar când vraja te cuprinde
Te-aș răpi ușor, ușor

Și pierduți prin nori de stele,
Călători spre infinit
Îți voi înalța castele
Printre steiuri de granit.

Rupți de-a lumii îngrădire
Explora-vom alte zări
Și-mbătați de-a mea iubire
Ne vom arunca în mări!

Îmbrăcați în nemurirea
Nopților din paradis,
Viselor vom da plinirea
Focului ce ne-a aprins!

Zori de rouă se vor scurge
Peste jarul cel nestins
Și în brațe se va frânge
Zborul către necuprins!

Și în brațe se va frânge
Chipul tău, precum un vis!

Parfumul unei toamne târzii

,,Eu mi-am dorit” şi încă mai doresc
Să-ţi simt ,,parfumul toamnei ruginii”!
Chiar dacă iernile pe mine cresc,
Tu încă primăvară poţi să-mi fii!

S-au rătăcit în beznă visele
Şi au rămas doar umbre ce nu ştiu
Că am ajuns să număr clipele
Ce trec şi mă veghează în pustiu!

Tu mă-nsoţeşti în nopţile târzii
Şi nu mă laşi pierdut într-un abis,
Dar nici zălog în braţe de stihii
Ori adormit de vraja unui vis!

Mi-am dorit să mă chemi printre stele
Purtat către zări pe aripi de vânt
Doar așa, să mai uit de-ale mele
Și să m-alinți când îți ies din cuvânt!

Dar m-ai oprit la margini astrale
Într-un anotimp cu flori ruginii.
Mi-au rămas amintirile tale
Și parfumul unei toamne târzii!

Printre ramuri tăcerea se-ascunde,
Norii aleargă ca niste stafii,
Cu gândul rătăcit pe niciunde
Te-aștept, tu primăvară iar să-mi fii!

Sub a cerului cunună

Pași mă duc pe nori de stele
Tulburându-mi înțelesul,
Iar în ochii dragii mele
Se cufundă universul!

Vântul ar putea să-i spună
Pe unde îmi umblă gândul,
Ce pustiuri de furtună
Mă învăluie cu rândul

Și ce freamăt mă cuprinde
Când pășesc sub clar de lună.
Focul inimii se-aprinde
Și timid o prind de mână.

Dau năvală simțăminte
Ce credeam că-s în uitare,
Tremuratul mă cuprinde
Vrând să-i fur o sărutare!

În a ochilor abisuri
Rătăcesc fără scăpare
Și purtat de alte visuri
Pietre bat pe trotuare.

Fraga buzelor mă-mbie,
Gândul pare să asculte
Și să cadă în robie
Sub chemări necunoscute.

Sus, pe cer atârnă luna
Prinsă de ascunse ațe,
Raze împletesc cununa
Celei care-mi stă în brațe!

Sunt…

Sunt clipă în amurg,
Sunt focul din altare,
Sunt fulger ce străpung
A lumii exaltare!

Sunt ramură și spin,
Sunt umbră călătoare,
Sunt frunza de pelin
Și roua de sub soare!

Sunt lumea fără cer,
Sunt luna fără soare,
Sunt noaptea de mister
Cu stele căzătoare!

Sunt vântul cel hain,
Sunt dor și alinare,
Sunt cântecul din vin
Și gândul ce mă doare!

Sunt tot ce vrei să fiu!
Sunt văl de ursitoare,
Sunt oaza din pustiu
Și zorii de răcoare!

Sunt clipa…

Încearcă!

Odată, demult, într-o vară
Ți-am spus o scrisoare să-mi scrii,
Să stau s-o citesc într-o seară
Ori poate s-o pun căpătâi.

Să-mi scrii despre nopțile tandre
Și teama de iernile reci,
De viața purtată de meandre
Prin albii uitate și seci!

Să-mi scrii despre gânduri nespuse
Și pași adormiți în pustii,
De șoapte și vise răpuse…
Amintiri închise-n cutii!

Să-mi scrii despre câte-s prin stele,
Spre care adesea privesc
Ori despre cărările mele
Pe unde mereu rătăcesc!

Sau poate îmi scrii despre tine
Cu chipul pierdut în alint,
Cu dorul ce-ți curge în mine
Ca într-un tăcut labirint!

Dar scrie-mi cu mâinile tale,
Zidește pe foi de granit
Și cheamă din zări abisale
O clipă ce nu s-a cernit!

Când noaptea mi-e plină de gânduri
Si somnul aleargă nebun,
Aș vrea să te văd printre rânduri…
Încearcă și scrie-mi acum!

Suspin de stele

Suspina dorul a iernat
Sub troienite gânduri,
Dar ochii tăi m-au alinat
Când rătăceam pe drumuri!

Și astrele m-au legănat
În brațe de iubire…
E semn că tu nu m-ai uitat
În rece nemurire!

Privesc spre cerul depărtat
Și însetat de tine,
Noapte de noapte, nencetat
Te văd iar lângă mine.

Dar tu ești licăr într-o stea
Ori poate amăgire
Ce ieși mereu în calea mea
Pe aripi de zefire.

În ochi de stele azi privesc
De-aici dintre suspine,
Ramuri de brad încărunțesc
Pe culmile alpine.

Tu din mărețul univers
Arunci câte-o sclipire,
Eu printre rânduri ce s-au șters
Caut a ta privire.

Dragoste cu năbădăi

Mă-mbrățișează infinitul
Când mă privesc în ochii tăi,
Gândul aleargă ca zărghitul
Și inima mi-e vâlvătăi!

Privirea caută zenitul,
Capul mi-e plin de năbădăi,
Lumea îmi zice azi, sucitul,
Iar în urechi am zurgălăi!

Nu fac nimic și sunt ca vântul
Ce umblă lela printre văi…
Doar bătucesc pe drumuri lutul
Și stau la umbră pe sub clăi.

Când noaptea-și cere iar tributul
Aud tot felul de bătăi…
Îmi răscolesc tot așternutul
Și iar visez la ochii tăi!

Mă-mbrățișează infinitul,
Iar vântul bate prin odăi…
Cum să-nțeleagă el, pârlitul,
Ce-i dragostea cu năbădăi?!

Floarea mea cu ochi de stele

Te-am văzut! O crizantemă
Dintro margine de lună,
În păr ți-am prins diademă
Ce te încunună!

În șiraguri ți-am pus stele
Cu sclipiri arteziene,
Două flori de albăstrele
Ți-am sădit sub gene!

De sub plete cosânzene
Ca o salcie-ntre ape,
Chipul tău răsare-alene
Setea să-și adape.

Freamătă a ta făptură
Precum floarea de căpșună!
Te-aș fura să-mi dai o gură
Și să-ți pun cunună.

Doar că tu esti floare dalbă
Răsărită-n zori de noapte
Și-ai să pleci punând în salbă
Ale mele șoapte!

De-ai să pleci pe căi de ape
Ori pe drumuri neumblate,
Pân’ o fi să mă îngroape
Se vor trece toate!

Iar de-o fi precum mi-e gândul
Când privesc bolta cu stele,
Zilele vor fi ca prundul
Și tu printre ele!

2 Comments

  1. Exprimate într-o plenitudine de aspecte, dragostea, iubirea și întreg frumosul ce a fost dăruit ființei umane sunt așternute aici precum un covor de ,,cuvinte de leac” ce se trezesc într-o primăvară cu ,,lună nouă” precum mugurii în lumină.
    Nostalgii împletite cu ,,flori de tei și aișor”, cântări și vise, gânduri rătăcite ce freamătă ființa ca un suspin, vin să întregească acest rai al vieții ca niște ,,îmbrățișări de gene” puse în ,,matrița veșniciei”.
    Toate acestea sunt ,,buze tămăduitoare” și mângâietoare pentru acest suflet ce încearcă a se măsura cu timpul ce purcede în eternitate și sub a cărui semn trăim lăsând mereu în urmă ,,lacrimi de iubire”. Ne îmbătăm cu ,,strugurii plumburii… în ceasul tainei sfinte” uitând că ne-am ridicat din bobul de grau și din ,,lumina stelară” pentru ca mai apoi să îngenunchem în tăcerea pământului plini de ,,orgolii”.
    Parcurgem aici adevărate spații stelare precum un luceafăr ce arde ca o ,,candelă” în sufletele noastre ce se dechid precum niște coli albe peste care pictorul își unduie pensula întru desăvârșire.
    Trecem peste întrebări și ,,viscoliri” în care lăsăm ,,frânturi de suflet” pentru a ne înălța apoi pe ,,aripi de fluturi” ,,într-o lume trecătoare” spre a ne căuta rostul într-o paletă de culori ce ne încântă privirea și ne prvoacă la călătorii prin adevărate colțuri de rai.

  2. Rondelul munților

    Curg munții peste noi fără oprire
    Răpuși de cei fără de saț și plini de nesimțire!
    Pădurile-au rămas doar amintire,
    Iar rădăcinile își plâng amara prăvălire.

    Prin albiile pline de uimire
    Ce unduiau pe lângă drumuri vechi de coviltire
    Curg munții peste noi fără oprire
    Răpuși de cei fără de saț și plini de nesimțire.

    Multe se-adună sub a mea privire!
    Până și cerul e sătul de-atâta amăgire!
    Nori negri se adună în neștire
    Când printre brazii cei rămași în pustiire

    Curg munții peste noi fără oprire…

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*