Mădălina Elena Barbu (Creţeşti-Ilfov)-Poezie (I-aş scrie vântului, dar e grăbit nebunul*

Născută: Vălenii de Munte Căsătorita Domiciliul: Crețești Ilfov Profesie:învățătoare. Publicații: 3 volume de poezie, Diferite antologii.

Portul și înrudirea cu lutul

Sub picioare port pământ
Tălpile-mi sunt vinovate
Că strivesc ce este sfânt
Flori din soare scuturate.
Și pe umeri, port lumină
Doamne, cât e de bogată!
Strălucirea-i cea divină
Raza-i galbenă brodată.
Creștetul, înaltul crucii
Hotărât, nu se vădește
Poartă fericirea păcii
Și de toate mulțumește.
Brațele, vreascuri de lut
Muguri ce culeg lumină
Poartă ramuri cu împrumut
Din a raiului grădină.
Coasta lipsă la bărbat
Întrupând din ea femeie
Fie-i portul lăudat!
Umple-a câmpului nedeie.
Sub picioare port pământ
Pântecul de mamă duce
Portul cerului Cuvânt
Darul răstignit pe cruce.

Să nu uiţi niciodată

Să nu uiţi niciodată cine eşti
Nici cine-ai fost, ce-ai devenit acum
Poate n-ai timp pe loc să chibzuieşti
Să nu uiţi slobozirea pasului pe drum.
Pe unde treci, leagă de talpa ta
Blândeţea firii, calcă cu sfială
De faci un bine nu te lăuda
La fapta bună, nu dai socoteală.
Să nu uiţi niciodată cine-ai fost
Cu siguranţă lumea-şi aminteşte
De-ai fost sărac şi fără adăpost
De eşti bogat, azi lumea te bârfeşte.
Să nu uiţi niciodată, frumuseţea
E-n fiecare om, sădită ca o floare
De n-o îngrijeşti, trudită ca tristeţea
Se ofileşte timpuriu şi moare.
Să nu uiţi niciodată nici ce eşti
Bogat, sărac, tot pământean de rând
Cu ceasul morţii n-ai să te tocmeşti
E îndepărtat sau poate fi curând.

Scrisoare fără destinatar

I-aş scrie vântului, dar e grăbit nebunul
Are atâtea leghe de urmat…
I-aş da un vers să-l ducă, numai unul
Într-un ţinut înmugurit, îndepărtat.
Izvorului i-aş scrie să-mi afunde
În şoapta lui, căldura şoaptei mele
Şi-apoi când soarele îl va pătrude
Pe cer vor învia mai multe stele.
I-aş scrie morţii, de ea nu am teamă
I-aş spune să m-aştepte acolo acasă
Aici e altfel, clipa se destramă
Se duce ca năluca şi nu-i pasă.
Şi zilei aş putea să-i scriu
Vreau s-o întreb dacă şi ea visează
De ce se închide noaptea într-un sicriu?
Şi de ce zorii mereu lăcrimează?
Şi cerului i-aş spune atât de multe…
De câte ori încerc să îl măsor…
Dar nimeni n-are timp să mă asculte
Scriu nimănui şi le scriu tuturor.

Scrisoare către primăvară

Îţi scriu primăvară să îţi spun
Că eu sunt, aşa cum mă ştiai
Mai multe fire albe adun
Pe creştetul ce-l mângâiai.
Aici e iarnă, lungă, păcătoasă
Tot farmecul şi l-a pierdut
Căci şi-a pătat iar rochia de mireasă
Şi într-un deşert de plumb s-a prefăcut.
Iar nopţile, prea lungi, pustii şi ele
Doar ameţesc pământu-învârtoşat
Şi cerul s-a îndepărtat de stele
Agonizând, şi luna ne-a uitat.
Acum când scriu, şi vântul se răzbună
Nici umbre nu mai sunt, tăcute
Doar lângă vatra încinsă se adună
Spunând poveşti din iernile trecute.
Ce să-ţi mai spun? sunt bine sănătoasă
Doar inima se răzvrăteşte
Şi uneori e-atât de mânioasă
La fel ca vântul, apoi se opreşte.
Te las acum, sper că la tine
E înmugurirea cum a fost mereu
Amurgul de iarnă, se zbate în mine
Ducându-se în depărtări cu greu.

Uitând copilul de părinți

Uitând copilul pe-a sa mamă
Un lanț de aur se destramă
Și-n locul lui, pătat de sânge
Un laț de spini, inima strânge.

Uitând copilul de părinți
Se leapădă cerul de sfinți
Iar chipul mamei, ieri icoană
Rămâne lut fără prihană.

Uitând copilul pe-al său tată
Privești un suflet tras pe roată
Iar bătrânețea-n râncedă lumină
E doar un templu în ruină.

Uitând copilul de frăție
Stăpân își e pe văduvie
Și-atunci când foamea-l va ajunge
Se va hrăni cu amar și sânge.

Și va simți că împrumutată
I-e inima învârtoșată
Și împovărată cu dojană
Plămada dorului de mamă.

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*